- Auzi tu vecino. Þi-oi spune ceva dar să nu spui nimănui că știi de la mine. N-aș vrea să se spună că duc vorbe prin sat.
- Tu mă cunoști de ieri de alaltăieri ? Când am mai purtat eu vorbe? Ori ce aș ști, dacă am zis că tac, sunt ca peștele în apă. Dar ce mi-i spune?
Și i-a spus, Veta lui Cimpoca, Mărioarei Lodroman. I-a spus că Pătru Șoineanu a fost prin sat, dar că se purta cu fereală ca și când n-ar vrea să fie văzut. Că știe ea, dar nu spune de unde, că Pătru a plecat de la pităria din Sibiu, unde era calfă. Că pităria aceia face cea mai bună pită. Că de acolo cumpără, în fiecare zi, domnii cei mari pita proaspătă. Jupânul nici nu vinde altora, să zicem țăranilor români ori sași, care merg în târg. Are numai cumpărătorii lui, oameni cu vază. Las că țăranii români nu cumpără niciodată pită. Poate sașii. Și numai cei bogați. Da nu asta îi important. Important îi că Pătru era mâna dreaptă a jupânului Melzer. El era mai mare peste celelalte calfe și ucenici. Trebuie să fi câștigat destul de bine. De ce o fi plecat?
La întrebarea aceasta numai Petre Șoineanu, ori jupânul Melzer, puteau răspunde. Dar nici unul, n-avea a da seamă muierilor din satul Ruși, care ar fi vrut să le știe pe toate.
Într-adevăr Petre a plecat de la cea mai mare brutărie a Sibiului. Acolo era, de mai bine de zece ani, de când a intrat ucenic. Acolo a învățat meserie și a ajuns, așa cum bine a zis Veta lui Cimpoca, mâna dreaptă a brutarului. În ultimii ani chiar de ar fi lipsit Her Melzer de la brtutărie, putea sta liniștit. Peter, cum îi spunea el, era om de încredere. Prelua grâul de la moara lui Pelger, știa să discute cu rășinărenii care aduceau carele cu lemne subțiri, de brad uscat, pentru focul din cuptor, știa seama malaxoarelor pe care jupânul le adusese tocmai din Viena și care înlocuiau munca a zeci de oameni ce frământau aluatul, ducea banii, săptămânal, la bancă și lăsa în lada de fier, din părete, doar atât cât știa că trebuie pentru plățile din săptămâna ce s-a scurs. Jupânul era sigur că nu va fi înșelat. Doar l-a încercat, în câteva rânduri. I-a dat ocazia să ia niște bani, de care, credea el, jupânul n-ar fi aflat, niciodată. Nu și-a însușit însă banii jupânului, cu toate că îi avea mereu în mână. De aceia jupânul ținea la el. Unii ar fi zis că Melzer se gândea că Peter ar fi bun să se căsătorească cu fică-sa, Berta. La cei douăzeci și patru de ani ai ei, patriciatul cetății, mai ales consoartele, o găseau fată bătrână. Și s-ar fi potrivit cei doi. Spuneau asta cele care i-au surprins, ziceau ele, aruncându-și priviri galeșe.
Dar lucrurile n-au mers nici cum în direcția dată de unele reprezentante ale patriciatului. Și nici nu puteau merge în direcția aceasta. Proprietarul celei mai mari brutării din oraș era un bun enoriaș al Bisericii evanghelice. Se cunoștea cu episcopul Friderich Teutsch și avea acces oricând la reședința sa. N-ar fi făcut niciodată un pas care să fie împotriva bunului renume al familiei sale, și al bisericii din care făcea parte. Și Berta avea, prin educație, acel spirit de castă al germanilor, care sub numele de sași, făceau parte din stările privilegiate ale Transilvaniei. Iar în cetatea lor sașii erau prima stare. Celelalte nu contau. Deci nici cum nu putea fi vorba de un mariaj între ea și Peter, chiar dacă acesta avea unele caracteristici ale celor care făceau parte din comunitatea ei.
Nici Petrică nu se uita spre ea cu ochii unuia care ar fi îndrăgostit. Nu. El avea, de aproape un an, dragostea lui, e drept neîmpărtășită. Aceasta era Ana lui Ilină, sora mai mare a Victoriei. Într-o noapte de înviere, la ocolitul bisericii, Anei i-a scăpat lumânarea din mână. A dat să se aplece să o caute. N-a putut. În spatele ei înaintau alți și alți oameni cu lumânările aprinse.
- Victorie, stai că n-o mai găsesc. Oprește-te.
- N-o mai găsești Ano. N-ai cum să o mai găsești printre atâția oameni. Ia-o pe asta.
Ana se întoarse spre cel care îi vorbea. Îl cunoștea, cu toate că până atunci nu și-au vorbit.
- Da nu-mi trebuie mie lumânarea ta. Eu o vreau pe a mea.
Petrică se aplecă.
- Uite că am găsit-o. Și i-o întinse. Mâinile li s-au întâlnit. Ană luă lumânarea. Imediat și-a dat seama că nu era a ei. Dar n-a zis nimic. I-a mulțumit.
După vecernia primei zile de Paști, la ieșirea din biserică, ochii li s-au întâlnit. Cu un curaj, pe care nu știa că-l are, Ana zise:
- Stai să-ți dau un ou roșu. Fără tine nu puteam să ajung acasă cu lumânarea aprinsă. Și dacă mergeam fără lumânare n-aș fi avut nici un noroc în anul acesta.
Asta era o vorbă. Se spunea că celui care i se stinge lumânarea până acasă, norocul îl va ocoli tot anul.
Mâinile li s-au atins din nou la jocul din a doua zi de Paști. Au jucat împreună de trei ori. Fetele spuneau că este de ajuns să joci de două ori în aceiași zi cu un băiat, pentru ca, de atunci într-un an, să te măriți cu el.
N-a fost după vorbele fetelor. A trecut anul și nu s-a măritat. Nici n-a venit vorba.
S-au mai văzut odată, când tatăl său a luat-o la un târg la Sibiu. Trecând pe lângă o prăvălie unde se vindeau pâini albe, jimble, l-a zărit prin fereastra mare de sticlă. Inima a început să-i bată mai repede. Și el a văzut-o. N-a putut ieși imediat deoarece servea pe niște doamne, în urma cărora veneau fete cu coșuri mari în mână. După un timp,când erau gata de plecare, cu Cezar înhămat, iată-l pe Petrică cu o traistă în mână:
- Bade Niculae, vreau să te rog ceva. Nu poți dumneata să duci mamei mele două jimble?
- Da cum să nu măi Petrică! Că doar nu-s pietre de moară. Și apoi nu le duc eu ci căruța. Dă-le încoace.
După ce le luă zise:
- Da parcă nu-s numai două măi copile. Parcă sunt mai multe.
- Sunt, bade Niculae. Două sunt pentru osteneala și bunăvoința dumneavoastră.
- Dar ți-am spus, că nu-i nici o osteneală.
- Vă rog, bade Niculae. Luați-le.
- Dacă zici tu le-om lua. Nu-i așa Ană
- Da tată.
Le-a luat. Înainte de a părăsi partea din centru a orașului au trecut și pe la internatul Victoriei. I-au lăsat și ei o pâine albă primită de la Petrică.
- Asta-i pâine de la Petrică Șoineanu. O cunosc. Mi-a dat și mie una la începutul săptămânii.
A vrut să mai spună că ,altă dată, a primit tot de la Petrică cincizeci de fileri. S-a oprit însă la timp, bănuind, nu știa de ce, că tatălui nu i-ar fi făcut plăcere.

Cu toate că her Melzer ținea mult la Peter, el l-a îndemnat să plece de la brutăria lui, de lângă turnul de la capătul Uliței Hurezului.
- Peter, vino în încăperea din spatele brutăriei. Am să-ți spun ceva.
Și i-a spus că dacă mai stă la el îl paște un mare pericol. Va fi luat în armată și dus cine știe pe unde, să lupte și chiar să moară. Până acuma nu exista acest pericol. Comandantul militar i-a dat posibilitatea să țină unul, din cei apți pentru armată, pentru nevoile brutăriei sale. Doar brutăria aproviziona și popota ofițerilor din garnizoană. Acum, în zilele din urmă, a venit un ordin prin care românii nu mai puteau fi ținuți în orașele reședință de garnizoană. Cei apți de armată trebuiau să fie trimiși în unitățile combatante sau în unitățile de muncă pentru nevoile armatei. Dar nici de cum în localități unde sunt și garnizoane. Vezi doamne să nu aibă acces la secretele militare care s-ar afla aici.
El îi va da o scrisoare către vărul Lucas care este brutar în Buda Pesta. Acesta îl va ține la brutăria lui, pentru că are nevoie de oameni care să știe bine meserie, așa cum este el. Îl va ține cât timp va putea.
Peste o săptămână și-a luat valiza cu puține haine, o parte din banii strânși, cei mai mulți erau la Banca Albina, și a plecat. S-a oprit în satul lui. A venit cu un tren de noapte, până la halta Hașagului, ca să nu fie văzut. A bătut întâi la poarta lui Niculae.
După ce Mărie a aprins lampa, Petrică a fost poftit în casă.
- Ce vânt te aduce pe la noi măi Petrică.
- Bade Niculae și leleo Mărie. Ar fi trebuit să vin însoțit de uncheșul Constandin care mi-a ținut loc de părinte,după ce a răposat tatăl meu, ori de muma mea. Dar n-am fost încă acasă. Am venit la dumneavoastră să vă spun că trebuie să plec departe. Nu pot însă pleca fără a vă spune că mi drag de Ana dumneavoastră. Eu cu ea vreau să mă însor. Acum nu pot din cauza războiului. Dacă v-ați învoi să-mi dați fata, aș fi bucuros peste măsură. Războiul se va sfârși într-un fel, și vom face atunci nuntă. Dacă îmi dați fata, să mă aștepte. Ce ziceți?
- Noi ce să zicem măi copile. Din partea noastră îi slobodă. Să vedem ce zice și ea

-