Cum ceața trece fără urme peste valea-ntunecată nici trupul meu nu lasă urme pe-al tău, acum sau vreodată.
Cînd vînt și vuiet împreună doboară tot, ce mai găsim? La fel și noi stăm împreună Apoi, în somn, ne despărțim.
Cum pot atîtea nopți să treacă fară vreo stea sau lună Și peste noi poate să treacă o despărțire lungă. Oreavman cunoaște o fată pe nume Shell, care și-a străpuns urechile ca să poată purta cercei lungi de filigran. Găurile s-au infectat și acum are pe fiecare lob cîte o cicatrice fină. Breavman i le-a descoperit sub păr.
Tatăl lui se ridicase în picioare în tranșee și un glonte i s-a înfipt în carnea brațului. Pentru un bărbat cu tromboză coronariană, e reconfor-tant să aibă o rană din război.
Breavman are pe tîmpla dreaptă cicatricea pe care i-a gravat-o Krantz cu o lopată. o ceartă din cauza omului de zăpadă. Krantz voia să-i pună ochi din bucăți de smoală. Breavman era și este încă împotriva oricărui accesoriu în împo-dobirea oamenilor de zăpadă. împotriva fularelor de lînă, pălăriilor, ochelarilor. Respinge, în același spirit, morcovii înfipți în gurile tigvelor de dovleac cioplite sau urechile din felii de castravete.
Mama sa își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă, pe care o căuta în oglinzi și în vitrine și în niche-lul capacelor de la roți.
Copiii își arată cicatricele ca pe niște decorații. Indrăgostiții le folosesc drept secrete de împărtă-șit. o cicatrice e ceea ce se întîmplă cînd cuvîntul devine trup.
E ușor să te lauzi cu o rană, urma eroică din luptă. E greu să-ți arăți coșurile de pe față.
2
Tînăra mamă a lui Breavman își vîna ridurile cu ambele mîini și cu o oglindă concavă.
Cînd găsea unul, consulta armata de uleiuri și de creme aliniate pe o tavă de cristal și ofta. Miruia ridul, fără credință.
—Asta nu e fața mea, nu-i fața mea ade-vărată.
—Unde-i fața ta adevărată, mamă?
—Uite-te la mine. Așa arăt eu?
—Dar unde e, unde e fața ta?
—Nu știu, în Rusia, cînd eram mică. Breavman scotea atlasul cel mare din raft și se cufunda în el. Cemea paginile ca un căutător de aur nisipul, pînă o găsea, toată Rusia, palidă și întinsă. Se apleca asupra ținuturilor îndepăr-tate pînă i se împăienjeneau ochii, iar lacurile și fluviile și numele se contopeau într-un chip fară seamăn, nedeslușit, frumos și ușor pierdut.
Fata în casă trebuia să tragă de el ca să-l aducă la cină. Un chip de femeie plutea deasupra argintăriei și a mîncării.
3
Tatăl își petrecea cea mai mare parte a vieții în pat sau într-un cort de oxigen la spital. Cînd era pe picioare, mințea.
10

Și-a luat bastonul cel fără inel de argint ca să își ducă fiul în Mount Royal1. lată craterul stră-vechi. Două tunuri din piatră și fier se odihnesc în adîncitura lină, acoperită de iarbă, care fusese odată un abis de lavă fierbinte. Breavman ar fi vrut să vorbească despre violență.
— o să mai venim cînd o să mă simt mai bine.
Prima minciună.
Breavman a învățat să mîngîie pe nas caii legați la păscut lîngă Chalet și să le întindă cuburi de zahăr în palmă.
— într-o zi, o să mergem la călărit.
—Dar abia răsufli...
în seara aceea, tatăl lui s-a prăvălit peste harta plină de stegulețe pe care urmărea mersul războiului, bîjbîind după fiola pe care trebuia s-o inhaleze.
4
lată un film întreg cu trupurile familiei. Tatăl lui îndreaptă aparatul spre unchii înalți și serioși, cu flori la butonierele de la costumele
1. Mount Royal, deal care domină perspectiva Montrealului. A dat numele orașului. Este azi numele unui cartier select din vestul Montrealului și al unui parc. Proiectat la sfirșitul secolului alXIX-lea de F.L. Olmsted, parcul are o pistă de schi, iazuri care iarna servesc drept patinoar, locuri de joacă. La Chalet, construită în 1932, duc mai multe drumuri și o scară lungă și abruptă. Clă-direa e folosită ca sală de spectacole și loc de agrement.
11
lor închise, care se apropie prea mult și se pierd în ceață.
Soțiile lor arată distante și triste. Mama se dă la o parte și îndeamnă mătușile să intre în cadru. în planul din spate, zîmbetul și umerii i se fleșcăie. Credea că ieșise din cadru.
Breavman oprește filmul ca s-o examineze, dar o pată cu margini portocalii înghite chipul rnarnei pe cînd pelicula se topește.
Bunica stă la umbra balconului de piatră și mătușile îi aduc pruncii. Argintul serviciului de ceai strălucește somptuos în Technicolor timpu-riu.
Bunicul trece în revistă un șir de copii, dar o flacără tehnică, portocalie, îl întrerupe pe cînd făcea unui gest aprobator din cap și-l nimicește.
Breavman mutilează filmul cu zelul lui întru istorie.
Breavman și verișorii lui se joacă puțin de-a lupta, ca niște mici cavaleri. Fetițele fac reve-rențe. Toți copiii sînt puși să sară pe rînd peste poteca pietruită.
Un grădinar cu aer recunoscător și timid e adus în lumină pentru a fi imortalizat împreună cu domnii.
Un batalion de soții se aliniază și se înghesuie, dar marginea ecranului îl decimează. Mama dis-pare printre primele.
Dintr-o dată imaginea e numai pantofi și iarbă neclară, cînd tatăl se clatină și cade lovit de altă criză cardiacă.
— Ajutor!
Spirale de celuloid îi ard la picioare. Dansează pînă cînd dădaca și fata în casă îl salvează și mama îl pedepsește.
Filmul rulează zi și noapte. Ai grijă, sînge, ai grijă.
12

5
-T amilia Breavman a fondat și a prezidat mai
toate institutiile care fac astăzi din comunitatea evreiască a Montrealului una dintre cele mai puternice din lume.
In oraș circulă o vorbă: „Evreii sînt conștiința lumii, iar familia Breavman e conștiința evreilor". „lar eu sînt conștiința familiei", adaugă Lawrence Breavman. „De fapt, noi sîntem ultimii evrei;
super-creștini, cetățeni de onoare cu colții rete-zați".
In ziua de azi sentimentul este, dacă își mai dă cineva osteneala să îl exprime în cuvinte, că Breavmanii sînt în declin. „Aveți grijă1', îi pre-vine Lawrence Breavman pe verii lui cu funcții de conducere, „altminteri, copiii voștri vor începe să vorbească cu accent".
Cu zece ani în urmă, Breavman întocmea Codul Breavman:
Sîntem gentilomi victorieni de confesiune iudaică.
Nu știm sigur, dar credem că toți ceilalți evrei bogați și-au făcut averile pe piața neagră.
Nu vrem să ne înscriem în cluburi creștine și nu vrem să ne diluăm sîngele în căsătorii mixte. Vrem să fim tratați ca egali, ca oameni de onoare, uniți prin clasă, educație și putere, dar cu ritua-luri domestice diferite.
Refuzăm să trecem de hotarul circumciziei.
Am fost civilizați înaintea voastră și bem mai puțin ca voi, adunătură nenorocită de brute bețive ce sînteți.
13
6
Un șobolan e mai viu decît o țestoasă.
o broască țestoasă e înceată, rece, mecanică, aproape o jucărie, o carapace cu picioare. Moartea lor nu a contat. Dar un șobolan alb e iute și cald în învelișul lui de blană.
Krantz îl păstra pe al lui într-o carcasă goală de radio. Breavman, într-un borcan mare de tablă în care fiisese rniere. Krantz a plecat în vacanță și i l-a dat lui Breavman în grijă pe al lui. Breavman i-a pus împreună în cutie.
Hrănitul șobolanilor cere efort. Trebuie să te duci în beci. Breavman a uitat o vreme. Apoi n-a mai vrut să se gîndească la cutia de miere și ocolea scările de la pivniță.
Cînd în cele din urmă a coborît totuși, dinspre cutia de tinichea venea un miros groaznic. Și-ar fi dorit să fie încă plină cu miere. S-a uitat înăuntru: un șobolan îi mîncase celuilalt aproape toată burta. Nu l-a interesat care era al lui. Șobolanul rămas în viață a dat să sară la el, și atunci Breavman și-a dat seama că înnebunise.
Din cauza mirosului a ținut cutia cu brațul cît putea de întins și a umplut-o cu apă. Șobo-lanul mort plutea cu gaura dintre coaste în sus și cu labele din spate afară din apă. Cel viu rîcîia marginea cutiei.
A fost chemat pentru rnasa de prînz. Masa începea cu măduvă. Tatăl lui a scos-o lovind încet osul. Venea dinlăuntrul unui animal.
Cînd s-a dus din nou jos, pluteau amîndoi. Agolit cutia pe alee și a acoperit-o cu zăpadă. Avomitat și a acoperit și asta cu zăpadă.
14

Krantz s-a supărat rău. A vrut să țină măcar slujbă de înmormîntare, dar ninsese prea mult și n-au mai găsit trupurile neînsuflețite.
La venirea primăverii, au explorat insulele de zăpadă murdară de pe alee. Nici urmă. Krantz a spus atunci că, de vreme ce așa stau lucrurile, Breavman îi datora prețul unui șobolan alb. l-l împrumutase pe al lui și nu mai primise înapoi nimic, nici măcar un schelet. Breavman a răs-puns că un spital nu plătește nimănui nimic dacă cineva moare acolo. Krantz a răspuns că dacă dai cuiva un lucru împrumut și lucrul acela se pierde, trebuie plătit. Breavman a răspuns că un șobolan viu nu e un lucru și că, afară de asta, nu luase ceva cu împrumut, ci îi facuse doar serviciul de-a avea grijă de el. Krantz a răspuns că e un serviciu grozav să omori un șobolan și s-au luat la bătaie pe pietrișul umed. După care s-au dus în oraș să-și cumpere alții noi.
Al lui Breavman a evadat și trăia într-o debara de sub scări. îi vedea ochii strălucind în lumina lantemei. Cîteva dimineți la rînd i-a mai pus în fața ușii boabe de grîu, care dispăreau, dar după o vreme nu s-a mai sinchisit.
La venirea verii, cînd se scoteau obloanele și paravanele de la ferestre, cineva a descoperit un schelet mititel. Mai avea petice de blană. L-a aruncat la gunoi.
Breavman l-a pescuit de-acolo după plecarea omului și a fugit la Krantz. I-a spus că era sche-letul primului șobolan și că putea să-i facă o slujbă de înmormîntare, dacă voia. Krantz a spus că n-avea nevoie de un schelet împuțit, avea unul viu. Breavman a răspuns că e în regulă, dar că acum erau chit. Krantz a fost de acord.
15
Breavman l-a îngropat în răzorul de panseluțe din care tatăl lui își lua în fiecare dimineață o floare pentru butonieră. Pe Breavman a început să îl intereseze mirosul florilor.
7
/
Intoarce-te, necruțătoare Bertha, momeș-te-mă în copacul de tortură. îndepărtează-mă de dormitoarele femeilor ușoare. la-ți dobînda care ți se cuvine. Fata pe care am avut-o noaptea trecută îl înșală pe bărbatul care-i plătește chiria.
Astfel chema Breavman spiritul Berthei în multe dintre diminețile lui, de pe la douăzeci de ani.
Și-apoi oasele îi redevin subțiri ca ale unui pui de pasăre. Proeminența semitică impresio-nantă a nasului se retrage la loc în anonimatul mai creștinesc al copilăriei. Ca o oază sortită pieirii, părul de pe trup dispare de parcă anii n-ar fi trecut. E îndeajuns de ușor pentru para-lele și pentru crengi de măr. Nemții și japonezii se înșală.
— Cînți acum, Bertha ?
o urmase în pom pînă la înălțimi periculoase.
— Mai sus! îi cere ea.
Pînă și merele tremură. Soarele se reflectă în flaut, dă lemnului lustruit o sclipire de crom.
— Și-acum ?
— Trebuie să spui întîi ceva despre Dumnezeu.
—Dumnezeu e un căcăcios.
—Ah, asta nu-i mare lucru. Pentru atîta nu cînt.
16

Cerul e albastru și norii se mișcă. Pe jos, la cîteva mile dedesubt, zac fructe putrede.
— Să-l pfui pe Dumnezeu!
— Ceva groaznic, nemaipomenit de îngrozitor. Cuvîntul adevărat.
— îl fut pe Dumnezeu!
Și acum așteaptă ca vîntul de foc să-l sufle de pe creangă și să îl trîntească bucăți în iarbă.
— îl fut pe DUMNEZEU!
Breavman îl zărește pe Krantz care, întins lîngă un furtun încolăcit, destramă o minge de baseball.
—Hei, Krantz, ascultă aici: ÎL FUT PE DUMNEZEU!
Breavman nu și-a auzit niciodată glasul mai limpede. Aerul e un microfon.
Bertha și-a schimbat puțin poziția, și așa pre-cară, ca să îl atingă cu flautul pe obraz.
— Gură spurcată!
—Tuai vrut-o!
II mai atinge o dată în semn de mărinimie și smulge mere, prăbușindu-se printre crengi. în cădere, nu i se mai aude vocea.
Krantz și Breavman o examinează o clipă, contorsionată într-o poziție pe care la gimnastică n-ar fi putut s-o ia niciodată. Fața ei saxonă, indolentă, pare și mai anesteziată din cauza oche-larilor cu rame de oțel rămași intacți. Un os ascuțit i-a ieșit prin pielea brațului.
După plecarea ambulanței, Breavman a șop-tit:
—Krantz, vocea mea are ceva special...
—N-are nimic.
—Ba are. Pot face să se întîmple anumite lucruri.
— Ești țăcănit.
17
—Vrei să auzi ce am hotărît?
—Nu.
— Promit să nu vorbesc o săptămînă. Promit să învăț să cînt la flaut. în felul ăsta, numărul celor care cîntă la flaut o să rămînă același.
—La ce folos?
—Nu înțelegi, Krantz?
8
1 atăl lui s-a hotărît să se ridice din fotoliu.
— Cu tine vorbesc, Lawrence!
—Tatăl tău vorbește cu tine, Lawrence, îi
traduce mama.
Breavman a încercat să mimeze disperarea
pentm o ultimă dată.
—Ascultă cum respiră tatăl tău.
Breavman cel vîrstnic și-a calculat necesarul de energie, și-a asumat riscul și a trecut cu dosul palmei peste obrazul fiului.
Buzele nu i s-au umflat după asta într-atît încît să nu poată repeta Old Black Joe1.
1 s-a spus că ea o să supraviețuiască. Dar el n-a renunțat. Aveau să fie cu unul în plus.
9
Japonezii și nemții erau niște inamici pe cinste. Aveau dinți ieșiți sau monocluri crunte și dădeau comenzi într-o engleză primitivă plină
1. Marș de Stephen Foster din vremea Războiului Civil (186l-l865).
18

de scuipat. Incepuseră războiul, fiindcă așa le era firea.
Vapoarele Crucii Roșii trebuiau bombardate, toți parașutiștii trebuiau mitraliați. Uniformele lor erau țepene și pline de cranii. Continuau să mănînce și rîdeau cînd li se cerea îndurare.
Nimic din ce avea legătură cu războiul nu se petrecea fară un prim-plan cu expresia lor de satisfacție deșănțată.
Și, mai presus de orice, torturau. Ca să obțină secrete, ca să facă săpun, ca să se învețe minte orașele de eroi. Dar torturau mai ales de plăcere, fiindcă așa le era firea.
Albumele cu benzi desenate, filmele, emi-siunile de radio se concentrau numai în jurul actelor de tortură. Nimic nu e mai fascinant pentru un copil decît poveștile cu tortură. Copiii visau, comentau, mimau orgii de tortură cu un fel de înflăcărare patriotică și cu cea mai curată dintre conștiințe. Imaginația lor dezlănțuită rătă-cea într-o misiune de recunoaștere de pe Golgota la Dachau.
în Europa, copii înfometați se uitau la părinții lor care făceau planuri și mureau. Aici, noi creș-team cu bice de jucărie. Un avertisment precoce contra conducătorilor noștri viitori, copii ai răz-boiului.
10
o aveau pe Lisa, aveau garajul, mai aveau nevoie de sfoară, de sfoară roșie, în chip de sînge.
Nu puteau pătrunde în garajul cel mare fără sfoară roșie.
Breavman și-a adus aminte de un ghem.
19
Sertarul dulapului de bucătărie e la un pas de coșul de gunoi, care e la un pas de lada de gunoi de afară, care e la un pas de carapacea mașinilor automate de gunoi, care sînt la un pas de grămezile de gunoi cu miasmele lor miste-rioase de pe malul fluviului Saint Lawrence.
— o cană de ciocolată bună, cu lapte ?
Și-ar fi dorit ca mama lui să aibă mai mult respect pentru lucrurile importante.
Ah, sertarul din bucătărie e desăvîrșit, chiar dacă ești foarte grăbit.
Afară de cutia cu sfori încurcate, mai sînt acolo cioturi de lumînare de la nenumărate seri de Sabat, păstrate cu prevăzătoare zgîrcenie pentru vreun uragan, chei de alamă de la broaște schimbate demult (un obiect lucrat atît de precis cuin e o cheie de metal nu poate fi aruncat cu una, cu două), tocuri cu penița năclăită de cer-neală, care ar putea fi curățate dacă i-ar păsa cuiva (mama, dînd instrucțiuni servitoarei), sco-bitori care nu se foloseau (în orice caz, nu la scobitul în dinți), foarfeca stricată (foarfeca nouă se ținea în alt sertar: și după zece ani tot „foarfeca nouă" rămăsese), gamituri uscate de cauciuc pentru borcane de murături (gogonele verzi, tică-loase, cu coaja gata să plesnească), clanțe, balamale și toate celelalte relicve domestice pe care le protejează avariția.
A căutat pe bîjbîite în cutia cu sfori, fiindcă sertarul nu se lăsa niciodată deschis pînă la capăt.
— o prăjiturică, o bucățică bună de turtă dulce, e și o cutie de pricomigdale plină?
Ah! Roșu aprins.
în imaginație, vergile dansează deja pe trupul Lisei.
20

— Căpșuni, i-a strigat mama în. chip de la revedere.
Copiii au un fel anume de a intra în garaje, în șoproane, în poduri, de parcă ar pătrunde într-o sală de spectacol sau într-un paraclis de familie. Garajele, șoproanele și podurile sînt întot-deauna mai vechi decît casele de care țin. Au aerul întunecos și solemn al unor sertare uriașe de bucătărie. Sînt niște muzee prietenoase.
înăuntru era întuneric, mirosea a ulei și a frunze de anul trecut, care se sfarîmau la fiecare mișcare. Bucățile de metal, marginile lopeților și ale cutiilor de tablă luceau umed.
— Tu ești americanul, a spus Krantz.
—Ba nu, nu sînt, a spus Lisa.
— Tu ești americanul, a spus Breavman. Doi contra unul.
Antiaeriana lui Breavman și Krantz era foarte grea. Lisa se avîntă spre ei prin întuneric într-o manevră îndrăzneață, cu brațele întinse.
— Ta-ta-ta-ta-ta, răpăiau mitralierele Lisei. E atinsă.
Intră într-un picaj spectaculos, se redresează în ultimul moment. își lasă greutatea de pe un picior pe altul, planează spre pămînt, se uită în jos, știe că acum e rîndul ei.
E o dansatoare perfectă, și-a spus Breavman. Lisa urmărește din ochi sosirea friților.
—Achtung. Heil Hitler! în numele celui de-al Treilea Reich, ești prizonier!
—Am înghițit planurile.
—Afem metod șpețial.
E pusă să se întindă cu fața în jos pe patul pliant.
— Numai la fund.
Cît de alb poate fi, lisuse, un alb fără pată.
21
Fundul Lisei fu biciuit fără nici o durere cu sfoara roșu-apnns.
— întoarce-te pe spate, a comandat Breavman.
— Regula era: numai la fimd, protestează Lisa.
— Asta a fost data trecută, a argumentat avo-cățește Krantz.
A trebuit să-și scoată în cele din urmă și bluza, patul dispăruse de sub ea și Lisa plutea în lumina tulbure de toamnă a garajului, la jumătate de metru deasupra pardoselii de ciment.
Of-of-of.
Breavman n-a mai vrut s-o biciuiască. Flori albe îi răsăreau din fiecare por.
— Ce-a pățit ? Eu mă îmbrac.
— Al Treilea Reich nu tolerează indisciplina, a spus Rrantz.
— o ținem cu forța ? a spus Breavman.
—o să facă gălăgie, a spus Krantz. După ce jocul s-a terminat, Lisa i-a pus să se întoarcă cu spatele în timp ce se îmbrăca. Raza de soare care a intrat cînd a deschis ea ușa ca să iasă a transformat garajul în garaj. Au rămas tăcuți, uitaseră de biciul roșu.
—Hai, Breavman.
—E perfectă, Krantz, nu-i așa?
—Ce-o fi așa perfect la ea?
—Doar ai văzut-o. E perfectă.
—La revedere, Breavman. Breavman l-a urmat afară din curte.
—E perfectă, Krantz, n-ai văzut? Krantz își vîrîse arătătoarele în urechi. Au
trecut pe lîngă pomul Berthei. Krantz a luat-o la
fugă.
— E cu-adevărat perfectă, recunoaște, Krantz. Dar Krantz a fost mai iute.
22

11
Unul dintre păcatele mai vechi ale lui Breavman era să se uite din cînd în cînd pe furiș la pistol. Tatăl lui îl ținea în noptiera dintre patul său și al soției.
Era o armă uriașă de calibml 38, într-un toc de piele groasă. Numele, gradul, regimentul gra-vate pe țeavă. Ucigaș, geometric, precis, mocnea cu potențialul său periculos în sertarul întunecat. Metalul era întotdeauna rece.
Sunetul mecanismului, cînd Breavman trăgea piedica, era sunetul miraculos al întregii evoluții asasine a științei. Clic! Un plescăit ca de buze cu roți dințate.
Micile gloanțe boante se lăsau zgîriate cu unghia.
Dacă nemții ar intra acum pe stradă...
în ziua căsătoriei, tatăl lui jurase să omoare pe orice bărbat care ar fi îndrăznit să-i facă avan-suri soției sale. Mama povestea asta ca pe o glumă. Breavman lua vorbele în serios. Avea viziunea unei stive din cadavrele tuturor bărbaților care îndrăzniseră vreodată să-i zîmbească.
Tatăl lui avea un cardiolog foarte scump pe nume Farley. Venea atît de des în vizită încît, dacă ar fi fost un alt tip de familie, i s-ar fi spus „unchiule". în vreme ce tatăl gîfiia sub cortul de oxigen de la Royal Victoria, acasă, doctorul Farley o săruta pe mama pe coridor. Un sărut tandru, menit să consoleze o femeie nefericită, ca între doi oameni care se cunoșteau de mult și trecuseră împreună prin multe situații dificile.
23



Breavman se-ntrebase dacă n-ar trebui cumva
să pună mîna pe armă și să-l lichideze-
Dar cine o să-l mai repare atunci pe tata? Nu demult, Breavman își urmărea mama citind
The Star. Pusese ziaruljos și un zîmbet cehovian
de livezi pierdute i-a îndulcit expresia. Tocmai
citise necrologul lui Farley.
—Așa un bărbat fru.mos. Părea să-și amin-tească filine triste cu Joan Crawford. Voia să mă mărit cu el.
— înainte sau după moartea tatei ?
—Nu fi prostuț.
Tatăl lui era un om ordonat, obișnuia să-i răstoarne soției sale coșulețul cu lucru de mînă dacă i se părea că e în neorînduială, vocifera dacă papucii familiei nu erau aliniați cum se cade sub patul fiecăruia.
Era un bărbat gras, care rîdea ușor cu oricine în afară de frații lui.
Era atît de gras, iar frații lui erau înalți și slabi, și era nedrept, nedrept, de ce să moară cel mai gras, nu era de-ajuns că era gras și-abia de-și trăgea sufletul, de ce nu unul dintre cei frumoși ?
Arma dovedea că fusese cîndva un războinic.
Fotografia unuia din frați a apărut în ziar în legătură cu pregătirile de război. Prima carte pe care i-a pus-o în mînă fiului său a fost Aventurile Armatei Regale, un volum gros care aducea laude regimentelor britanice.
K-K-K-Katy, cînta de cîte ori putea.
Adevărata lui pasiune era mecanica. Ar fi facut un drum oricît de lung ca să se uite la o mașină care tăia țevi într-un anume fel. Familia îl ținea de fraier. își împrumuta angajații și prietenii cu bani fară să le ceară socoteală. De
24

Bar-Mițva1 i se dăduseră în dar cărți de poezie. Cărțile sînt acum la Breavman, care se miră de fiecare pagină netăiată.
— Lawrence, citește-le și pe astea.
Cum să recunoaștem păsările Cum să recunoaștem copacii Cum să recunoaștem insectele Cum să recunoastem pietrele
Se uita la tatăl lui în patul proaspăt și alb, întotdeauna pus la punct, mirosind încă a Vitalis. Era ceva acrit înăuntrul trupului din ce în ce mai moale, un dușman, o moleșeală a inimii.
A rupt cărțile cînd tatăl lui a început să devină neajutorat. Nu-și explica ura asta pentru dia-gramele îngrijite, pentru planșele în culori. Se mai întîmplă. A vrut să sfideze lumea detaliilor, a informației, a preciziei, toată falsa știință care nu e în stare să împiedice declinul.
Breavman rătăcea prin casă așteptînd să audă o împușcătură. Să le fie învățătură de minte celor plini de succes, vorbitorilor plini de elo-cință, ctitorilor de sinagogi, fraților ăstora atît de grozavi care pășeau triumfător prin lume. Aștepta focul armei de calibrul 38 care să curețe casa și să aducă o schimbare necruțătoare. Arma era chiar lîngă pat. Aștepta ca tatăl lui să-și execute inima.
— Dă-mi decorațiile din sertarul de sus. Breavman i le-a adus la pat. Roșul și auriul panglicilor se amestecau ca într-o acuarelă. Tatăl i le-a prins cu oarece efort pe pulover.
1. în religia mozaică, Bar-Mițva consfințește maturita-tea religioasă a băieților la vîrsta de treisprezece
ani.
25
Breavman aștepta discursul de adio în poziția de drepți.
—Nu-ți plac? Te tot uiți la ele.
— 0, ba da.
— Nu te mai lungi ca un prost. Sînt ale tale.
— Multumesc, domnule.
—Ei, hai, du-te pe-afară și joacă-te cu ele. Spune-i mamei că nu vreau să văd pe nimeni, nici măcar pe frații ăștia grozavi ai mei.
Breavman a coborît scările și a deschis dulapul în care tatăl lui își ținea uneltele de pescuit. Și-a petrecut ore întregi admirînd și asamblînd undi-țele mari pentru. somn, înfășurînd și desfășurînd firele arămii, jucîndu-se cu momeala și cu cîrligele
periculoase.
Cum va fi putut tatăl lui, trupul umflat din patul alb și proaspăt, să mînuiască armele acestea frumoase și grele?
Unde era trupul în cizme de cauciuc care urca
rîurile înfruntînd curentul?
12
JVLulți ani mai tîrziu, ajuns cu povestirea aici, Breavman se oprea brusc.
— Shell, cîți bărbați știu de cicatricele tale de pe lobul urechilor? Cîți, afară de mine, întîiul arheolog al lobilor de urechi?
—Nu atît de mulți pe cît crezi.
— Nu mi-e de cei doi sau trei sau cincizeci care i-au sărutat cu buzele lor profane. în ima-ginația ta, cîți au facut ceva imposibil cu gura ?
—Lawrence, te rog, sîntem întinși aici, împreună. Nu strica seara.
— Cred că batalioane întregi.
26

Ea n-a răspuns și tăcerea i-a îndepărtat puțin trupul de al lui.
—Mai povestește-mi despre Bertha, Krantz și Lisa.
— Orice îți spun e un alibi pentru altceva.
—Atunci hai să tăcem împreună.
— o vedeam pe Lisa și înainte de povestea asta cu garajul. Cred că de pe la cinci-șase ani.
Breavman o privea atent pe Shell și descria camera însorită a Lisei, plină de jucării scumpe. Căluț de lemn electric, care se legăna singur. Păpuși în mărime naturală care mergeau. Nici un lucru care să nu scoată vreun sunet sau să nu se aprindă, dacă îl apăsai.
Se ascunseseră în întunericul de sub pat, cu mîinile pline de secrete și de mirosuri noi, pîn-dindu-i pe servitori, și urmăreau razele de soare alunecînd pe linoleul plin de figuri de basm.
Papucii uriași ai fetei în casă au lipăit pe lîngă ei.
—Ce frumos, Lawrence.
— Dar e o minciună. S-a întîmplat, dar e o minciună. Pomul Berthei e o minciună, deși ea chiar a căzut din el. în noaptea aceea, după ce m-am jucat cu undițele tatei, m-am strecurat în camera părinților. Dormeau amîndoi în paturile lor separate. Era lună plină. Stăteau pe spate, în poziții identice, cu fața spre tavan. Știam că, dacă strig, doar unul o să se trezească.
—Asta era noaptea în care a murit?
— Nu contează cum se întîmplă lucrurile. A început să-i sărute umerii și obrazul și ea, deși o zgîria cu unghiile și cu dinții, nu protesta.
— N-am să mă obișnuiesc niciodată cu trupul tău.
27
13
După micul dejun, șase bărbați au intrat în casă și au pus sicriul în salon. Avea mînere de alamă, era neașteptat de mare, dintr-un lemn cu nervuri de culoare închisă. Pe haine aveau zăpadă.
Camera a devenit brusc mai solemnă, așa cum Breavman n-o mai văzuse niciodată. Mama l-a privit cu coada ochiului.
L-au pus pe un suport și s-au apucat să-i deschidă capacul ca de comodă.
— închideți-l, închideți-l, nu sîntem în Rusia! Breavman aștepta zgomotul capacului cu ochii închiși. Dar cei care își cîștigă existența printre îndoliați se mișcă fără zgomot. Cînd a deschis ochii, plecaseră.
—De ce i-ai pus să-l închidă, mamă?
—Ajunge și așa.
Oglinzile din casă erau date cu săpun, ca și cum sticla ar fi căzut pradă unui ger ciudat, potrivit iemii de afară. Mama stătea singură în camera ei. Breavman ședea țeapăn pe marginea patului din camera lui și încerca să lupte împo-triva furiei cu o emoție mai liniștită.
Sicriul era așezat paralel cu canapeaua.
Oameni vorbind în șoaptă începuseră să se adune în salon și pe terasă.
Breavman și mama au coborît scara. Soarele după-amiezei de iarnă arunca reflexe pe ciorapii negri ai mamei și îi înconjura pe îndoliații care stăteau în ușă cu un halo auriu. Pe deasupra capetelor vedea mașinile parcate și zăpada mur-,dară de afară.
Stăteau cel mai aproape, cu unchii în spatele lor. Prietenii și muncitorii din fabrica familiei
28

umpleau salonul, terasa și aleea. Unchii, înalți și solemni, îl atingeau pe umăr cu mîinile lor îngrijite.
Dar mama fusese înfrîntă. Sicriul era deschis.
Era înfășurat în mătase, învelit într-un șal de rugăciune țesut cu argint. Mustața îi înflorea mîndră și neagră pe fața albă. Părea puțin sîcîit și parcă, pe jumătate treaz, ar fi vrut să iasă din cutia cu ornamente de un prost gust agresiv, ca să-și continue siesta pe canapeaua mai conforta-bilă.
Cimitirul arăta ca un orășel din Alpi, pietrele ca niște căsuțe adormite. Groparii păreau lipsiți de pietate în hainele lor obișnuite de lucru. Peste pămîntul înghețat scos din groapă fusese întins un covor de iarbă artificială. Sicriul a fost coborît cu un sistem de scripeți.
Acasă s-au servit covrigi și ouă tari, simboluri ale veșniciei. Unchii glumeau cu prietenii familiei. Breavman îi ura. S-a uitat sub barba unui frate al bunicului și l-a întrebat de ce nu are cravată.
Era fiul cel mai vîrstnic al celui mai vîrstnic dintre fii.
Membrii familiei au plecat ultimii. Funeraliile sînt atît de ordonate. Tot ce rămîne în urma lor sînt farfurioare cu chenar auriu pline cu semințe de chimen și cu fărîrnituri.
Perdelele de dantelă păstrau în falduri puțin din lumina lunii mici, de iarnă.
—Te-ai uitat la el, mamă?
— Sigur.
—Părea furios, nu?
—Bietul de el.
—Și mustața neagră de tot. De parcă ar fi fost dată cu dermatograf.
—E tîrziu, Lawrence...
29
— Chiar că e tîrziu. N-o să-l mai vedem niciodată.
— îți interzic să vorbești pe tonul ăsta cu mama ta.
— De ce i-ai pus să-l închidă ? De ce ? Am fi putut să-l mai vedem încă o dimineață întreagă.
— Du-te la culcare.
— Te cristos, te cristos, ticăloșito, vrăjitoareo! a improvizat el un strigăt.
A auzit-o toată noaptea. Stătea în bucătărie plîngînd și mînca.
14
Uite o fotografie în culori, cel mai mare tablou pe un perete plin de strămoși.
Tatăl lui poartă un costum englezesc și are nn aer reținut, pe măsura stofei englezești. o cravată vișinie cu nodul mic și strîns se ițește ca un gargui. La rever, insigna Legiunii Canadiene, mai mată decît un giuvaer. Fața cu bărbia dublă radiază de bun-simț și cuviință victoriană, cu toate că ochii căprui sînt puțin prea blînzi, privirea prea fixă, buzele prea pline, semitice, îndurerate.
Mustața tronează țanțoșă ca un ispravnic vigi-lent deasupra buzelor sensibile.
Sîngele pe care îl scuipa murind nu se vede, dar apare și se scurge încet pe bărbie în vreme ce Breavman examinează portretul.
E unul dintre prinții religiei intime a lui Breavman, o natură dublă și capricioasă. E fratele persecutat, e aproape-poetul, e inocentul cujucă-ria mecanică, judecătorul care ascultă și oftează, dar nu condamnă.
30

E, de asemenea, purtătorul Autorității, învestit cu Dreptul Divin, e necruțător și violent cu tot ce e slab, neîngăduit sau nedemn de un Breavman.
Aducîndu-i omagiul, Breavman se întreabă dacă tatăl lui chiar îl ascultă sau dacă semnează decrete între timp.
Acum se așază în fine ceva mai potolit în rama lui de aur și expresia i-a devenit la fel de distantă ca în fotografiile mai vechi. Hainele încep să pară demodate sau ca de bal mascat. Se poate odihni în pace. Breavman i-a moștenit toate obsesiile.
A doua zi după funeralii, Breavman a descu-sut un papion de seară de-al tatălui și a pus înăuntru un mesaj. L-a îngropat în zăpada din grădină, lîngă gardul prin care vara se strecoară lăcrămioarele vecinului.
15
Lasa avea un păr drept și negru de Cleopatră, care îi unduia pe umeri cînd fugea sau sărea. Natura o înzestrase cu picioare frumoase, lungi și suple. Avea ochi mari, visători, cu pleoape grele.
Breavman credea că poate visează și ea, cum visa el, la peripeții și la fapte de vitejie, dar nu, ochii ei mari rătăceau în închipuire spre căminul ordonat peste care își dorea să domnească, spre odraslele pe care avea să le alinte, spre bărbatul căruia avea să-i ofere căldura.
Se plictisiseră de joaca pe terenul de lîngă pomul Berthei. Nu mai voiau să stea ca sardelele
la de-a v-ați-ascuns-pe-nghesuite. Nu mai aveau chef să joace leapșa. Nu mai voiau să deseneze cercul magic și să-i pună punct în mijloc. Copapipolăpăriph. Hapaidepe săpă plepecăpăm, își șopteau. Nu le mai păsa cine e.
Mai binejocuri de-a trupul, de-a iubirea, de-a curiozitatea. Au lăsat leapșa și s-au dus în parc, stăteau pe malul iazului pe o bancă, lîngă guver-nantele care bîrfesc și lîngă copiii care lansează vaporașe de jucărie.
Voia să afle totul despre ea. 1 se dădea voie să asculte The Shadow1 („Buruiana crimei poartă fructe amare. Oare cine știe cîtă răutate se ascunde în inimile oamenilor? Umbra o știe, hehehehe-heh") ? Nu-i așa că era grozav Alan Young2 ? Mai ales personajul cu felul acela trăsnit de a vorbi, „aihici sî-hînt, vino să-mi culegi boboci de trandafir din sî-hîn". Nu-i așa că singura parte acceptabilă din emisiunea lui Charlie McCarthy era cea cu Mortimer Snerd ? Prindea Gangbusters3 ? Nu voia să-l audă cum imită automobilul lui Viespe Verde4, condus de credinciosul său valet filipinez Cato, zis și Fluierici ? Nu că era frumos cîntecelul ?
o facuse vreodată cineva Jidoavcă împuțită" ?
Au rămas tăcuți și guvernantele cu copiii lor blonzi și-au recăpătat controlul asupra Universului.
1. The Shadow - serial de aventuri difuzat pînă în 1954. Episoadele începeau cu fraza citată aici, dtită cu voce lugubră și încheiată cu un rîs macabru.
2. Alan Young (n. 1919), actor comic american de ori-gine scoțiană. TheAlan Young Show (1950-l953) -spectacol comic TV live.
3. Gangbusters - serial polițist radiofonic și, vreme de un an (1952), aerial TV de succes.
4. Green Hornet - erou de serial polițist.
32

Și cum e să nu ai tată?
Te face mai adult. La masă trebuia să tai puiul, să stai pe locul lui.
Lisa asculta și Breavman, pentru prima oară, se simțea demn sau, mai degrabă, plin de drama-tism. Moartea tatălui îi dădea o umbră de mister, o legătură cu necunoscutul. Putea vorbi despre Dumnezeu sau despre lad cu un plus de cre-dibilitate.
Bonele și-au strîns copiii cu vaporașe cu tot și au plecat. Apa se liniștea. Acele ceasornicului de la Chalet se îndreptau spre ora cinei, dar ei continuau să stea de vorbă-
Se țineau de mînă, s-au sărutat o singură dată, cînd lumina scăzuse îndeajuns și se filtra aurie printre tufișurile pline de spini. S-au îndrep-tat apoi încet spre casă, fără să se țină de mînă, dar atingîndu-se ușor cu șoldurile, cu umerii.
Breavman stătea la masă, încercînd să pri-ceapă de ce nu îi era foame. Mama lui ridica în slăvi cotletele de miel.
16
Aveau unjoc minunat, de-a Tîrfa și Soldatul. II jucau de cîte ori prindeau vreo încăpere goală. El era în permisie de pe front și ea era o tîrfă din DeBullion Street.
Cioc-cioc, se deschidea încet ușa.
își strîngeau mîinile și el îi gîdila podul pal-mei cu arătătorul.
Se împărtășeau astfel din lucrul acela miste-rios ale cărui tehnici adulții le ascund atît de pudici după cuvinte franțuzești, după cuvinte idiș, după cuvinte spuse pe litere; ritualul acela
33
tăinuit în jurul căruia își construiesc glumele artiștii de varieteu din localurile de noapte;
cunoașterea de neatins pe care adulții o ascund ca să își păstreze autoritatea.
Jocul lor nu îngăduia cuvinte vulgare sau brutalitate. Nu aveau idee despre latura sordidă a bordelurilor, și cine știe dacă ea chiar există ? Se gîndeau la ele ca la un fel de palat al plăce-rilor, unul dintre locurile care le erau la fel de arbitrar interzise ca sala de cinema.
Tîrfele erau femei ideale, după cum și soldații erau bărbați ideali.
—Mă plătești pe loc?
—Poftim, uite toți banii mei, frumoaso.
17
rorția de viață de la șapte la unsprezece ani e uriașă, plină de amorțeală și de uitare. Se spune că ne pierdem cu încetul darul de a vorbi cu animalele, că păsările nu mai vin să stea de vorbă cu noi la fereastră. Pe măsură ce învață să vadă, ochii își pun o pavăză împotriva minunilor. Odinioară mari cît pinii, florile se întorc în ghi-vece mici de lut. Pînă și groaza se subțiază. Căpcăunii și vrăjitoarele din camera copiilor se împuținează la trup și se transformă în dascăli posaci și în tați ca toți tații. Breavman a uitat tot ce aflase de la micuțul trup al Lisei.
Ah, cît li se golise viața de pe vremea cînd ieșeau de-a bușilea de sub pat și se ridicau pe lăbuțele dindărăt!
Acum tînjeau după cunoaștere, dar ar fi fost un păcat să se dezbrace. Erau așadar o pradă
34

ușoară pentru cărțile poștale, pentru revistele pornografice, pentru traficul cu artizanat erotic din vestiarele școlii. Deveniseră experți în pic-tură și în sculptură. Știau care albume de la bibliotecă aveau reproducerile cele mai bune, cele mai revelatorii.
Cum arătau trupurile?
Lisei, mama ei îi dăduse o carte precaută pe care au răsfoit-o fară folos în căutare de infor-mații limpezi. Erau acolo expresii ca „templul corpului uman" - o fi, dar unde era el, cu părul și cutele lui ? Iși doreau imagini clare, nu o pagină albă cu un punct în mijloc, subtitrată entuziast:
„Gîndiți-vă numai! Spermatozoidul unui bărbat este de o mie de ori mai mic!"
Așa că se îmbrăcau în haine ușoare. El avea o pereche de pantaloni scurți verzi, care ei îi plăceau fiindcă erau subțiri. Ea, o rochie gal-benă, preferata lui. împrejurare care a fost la originea unei remarcabile exclamații lirice a Lisei:
„Mîine îți pui șortul de mătase verde, eu o să-mi pun rochia galbenă și o să fie mai bine".
Nevoia e mama poeziei.
Breavman tocmai se hotărîse să comande dintr-o revistă de povestiri adevărate o carte care, promitea reclama, avea să sosească într-un ambalaj neutru de hîrtie maro, cînd, într-unul din obișnuitele raiduri prin sertarele menajerei, a găsit micul diascop.
Era făcut în Franța și conținea un film de vreo șaptezeci de centimetri. îl țineai în lumină, răsuceai de buton și vedeai totul.
Să aducem un scurt omagiu acestui diafilm dispărut, împreună cu servitoarea, prin sălbă-ticia Canadei.
Titlul în engleză era cuceritor de frust: Thirty Ways to Screw1. Scenele nu se comparau nici pe departe cu cele ale filmelor pornografice pe care Breavman avea să le cunoască și să le atace mai tîrziu, cu bărbați agitați și femei goale carejoacă fals scenarii sordide.
Actorii erau aici oameni frumoși, mulțumiți de cariera lor cinematografică. Nu erau figuranții slăbănogi care mimau desfrînarea cu un aer teri-bil de vinovăție, din filmele care se dau în sălile rezervate domnilor fumători. Nu zîmbeau lasciv la aparatul de filmat, nu făceau cu ochiul, nu își lingeau buzele, nu maltratau organele feminine cu țigări aprinse și cu sticle de bere, trupurile nu se contorsionau în poziții ingenioase și nefirești.
Fiecare cadru iradia tandrețe, pasiune și des-
fatare.
Arătată în cinematografele Canadei, această neînsemnată bandă de celuloid ar readuce poate la viață căsătoriile anoste care sînt, se spune, atît de nutneroase în țara noastră.
Pe unde te vei fi ascunzînd, fată simplă cu darul tău providențial? Oficiul Național al Filmu-lui îți duce dorul. Innbătrînești oare în Winnipeg?
Filmul se termina cu o demonstrație a măreței, democraticei, universalei practici a dragostei camale. Erau prezentate cupluri de indieni, de chinezi, de negri, de arabi - cu toții fără cos-tumul lor național.
întoarce-te, fecioară, și lovește din nou, în numele Federalismului Mondial.
îndreptau diascopul spre fereastră și-l tre-ceau cu solernnitate unul altuia.
Știau că așa avea să fle.
1. Treizeci de feluri de a regula.
36

Fereastra dădea spre Saint Lawrence, spre pantele din Parcul Murray, dincolo de centrul comercial al orașului, cu munții Americii în zare. Cînd nu cra el la rînd, Breavman admira pei-sajul. La ce bun mai muncea lumea?
Erau doi copii care se îmbrățișau la fereastră, cu răsuflarea tăiată de-atîta cunoaștere.
N-aveau cum s-o facă acolo și atunci. Ar fi putut să-i descopere cineva. In afară de asta, copiii au un instinct dezvoltat pentru ritual și solemnitate. Era un lucru important. Trebuiau să hotărască dacă se iubeau. Fiindcă, dacă ima-ginile demonstrau ceva, aceasta era că trebuie să fii îndrăgostit. Credeau că sînt, dar își mai acordau totuși o săptămînă, ca să fie siguri.
S-au îmbrățișat pentru o ultimă oară cu veș-mintele pe ei, sau așa au crezut atunci.
Cum ar putea Breavman să regrete ceva? însăși Firea vorbea atunci prin ei.
Cu trei zile înainte de joi, ziua liberă a mena-jerei, s-au întîlnit la locul lor, pe banca de lîngă lacul din parc. Lisa era stingherită, dar hotărîse să fie deschisă și directă, cum îi stătea în fire.
— Nu pot s-o fac cu tine.
—Nu mai pleacă ai tăi?
— Nu de asta. Noaptea trecută mi-a venit Sorocul.
I-a atins, mîndră, mîna.
—Aha.
— înțelegi ?
— Sigur.
N-avea nici cea mai vagă idee.
— Dar e în regulă, nu ?
— Dar acum pot să fac copii. Mama mi-a expli-cat totul aseară. Avea totul pregătit, feși, un brîu special pentru mine, totul.
— Pe bune ?
37
Ce tot spunea? nSorocul" părea să fie un
amestec divin în plăcerea lui.
— Mi-a povestit toate astea, exact ca diascopul.
—I-ai spus de aparat?
In nimic, în nimeni pe lume nu mai puteai
avea încredere.
— Mi-a promis că nu spune nimănui.
—Era secret.
—Nu fi trist. Am stat mult de vorbă. I-am
spus și despre noi. Știi, trebuie să mă port ca o femeie acum. Fetele trebuie să fie mai mature
decît băieții.
—Cine e trist?
S-a rezemat de speteaza băncii și l-a luat de
mînă.
— Dar nu te bucuri pentru. mine, a rîs ea, că
mi-a venit Sorocul ? îl am chiar acuro!
18
in curînd avea să se adîncească în ritualurile existenței de tînără femeie. Din tabăra de vară s-a întors mai înaltă cu o jumătate de cap decît Breavman, cu sîni pe care nici puloverele largi
nu-i mai ascundeau.
— Bună, Lisa.
—Bună ziua, Lawrence.
Se întîlnea cu mama ei în oraș, zburau la New York să-și cumpere haine. Era îmbrăcată cu acea sobrietate care poate face din orice copilă de treisprezece ani o frumusețe sfișietoare. Nimic din bizareria hidoasă ai cărei adepți erau pe-atunci ' evreii și creștinii din cartierul Westmount. Adio.
38

A urmărit-o crescînd și îndepărtîndu-se de el, nu cu tristețe, ci cu uimire. La cincisprezece ani, era o femeie splendidă, se ruja discret și avea din cînd în cînd voie să fumeze.
Stătea la fereastra la care stătuse cu ea și îi vedea pe băieții mai mari venind s-o ia cu mașina părinților. Se minuna că sărutase odată buzele care acum știau să stăpînească o țigaretă. Văzînd cum tineri cu eșarfe albe îi deschideau ușa și o pofteau în automobilele lor lungi, văzînd-o cum șade apoi ca o ducesă în caleașcă în timp ce ei închideau portiera, ocoleau iute mașina și se așezau plini de importanță la volan, se străduia să se convingă singur că de frumusețea și de grația aceea avusese și el parte.
Hei, ți-ai uitat o fărîmă de parfum pe degetul meu mare.
19
JVLănuși de blană în seră.
Peste vară, solarul, care era doar un balcon închis din spatele casei, servea uneori ca debara pentru hainele de iarnă.
Breavman, Krantz și Philip veniseră aici fară vreun motiv special. Se uitau pe fereastră la parc și la jucătorii de tenis.
Se auzeau ritmul Uniștit al loviturilor de minge și sunetul isteric al unei muște care se tot lovea de geam.
Tatăl lui Breavman era mort, al lui Krantz era plecat mai tot timpul, iar al lui Philip era sever. Nu îi dădea voie să-și poarte părul cu un cîrlionț pe frunte. Trebuia să și-l întindă pe creș-tet cu o pomadă de secol nouăsprezece.
39
In acea după-amiază istorică, Philip se uita prin jur și, ce să vczi, a dat cu ochii de-o pereche
de mănuși de blană.
Și-a pus o mănușă și s-a așezat pe un vraf de
pături.
Breavman și Rrantz, copii isteți, au înțeles că
mănușa nu era un accesoriu indispensabil al acțiu-
nii.
Au căzut cu toții de acord că mirosea a apă de
Javel. Filip a spălat-o la chiuvetă.
— Catolicii spun că e un păcat, i-a avertizat el.
20
—Dreavman și Shell erau pe malul lacului. Era seară și ceața adunată pe malul celălalt semăna cu niște dune de nisip. Stăteau în sacul dublu de dormit, lîngă focul făcut cu lemnele aduse de apă, pe care le culeseseră după-amiază. Voia să
îi spună totul.
— Eu încă o mai fac.
— Și eu, a spus ea.
— Am citit că Rouaaeau a făcut-o pînă la sfirși-
tul vieții. Cred că așa se întîmplă cu un anume fel de personalitate creativă. Se căznește toată ziua să-și țină imaginația sub control, și atunci se simte bine. o femeie în carne și oase, una adevărată, nu are cum să-i ofere plăcerea pe care i-o oferă propriile lui creații. Shell, nu mă lăsa să te sperii cu felul meu de-a vorbi.
—Dar asta nu ne desparte cu desăvîrșire? Se țineau strîns de mînă și se uitau la stelele din partea întunecată a cerului; acolo unde stră-- lucea luna, nu se vedeau. I-a spus că îl iubește. Þipătul de nebun al unui cufundar a răsunat
pe lac. 40

21
Uupă vara aceea deosebită cu rochii galbene și pantaloni verzi, Lisa și Breavman s-au mai întîlnit arareori. Dar o dată, în iarna care i-a urmat, s-au hîrjonit în zăpadă.
Pentru Breavman, episodul acesta e cumva încercuit într-o ramă neagră, care îl separă de restul amintirilor despre ea.
Era după ora de ebraică. Se întîmplase să plece împreună spre casă. Au scurtat drumul prin parc. Luna aproape plină arginta zăpada.
Lumina părea să vină de sub zăpadă. Rupeau pojghița de gheață la fiecare pas și pulberea de nea de sub ea era și mai luminoasă.
Au încercat să pășească fară să spargă gheața. Amîndoi aveau la ei cărțile, capitolul din Tora pe care tocmai îl studiau.
întrecerea la mersul pe pojghiță a dus la alte încercări: bulgări de zăpadă, exerciții de echilibru în locuri alunecoase, îmbrînceli și, în final, la o trîntă care începuse în glumă, dar s-a isprăvit într-o luptă serioasă.
Se întîmpla pe panta dealului, sub un șir de plopi. Breavman își amintește de o scenă ca din Bruegel: două mogîldețe înfofolite care se îmbră-țișează, văzute printre crengi înghețate.
La un moment dat, Breavman și-a dat seama că nu mai are cum să cîștige. A încercat să o doboare și n-a reușit. A simțit că alunecă. încă mai țineau cărțile în mînă. Breavman le-a lăsat pe ale lui să-i scape într-o ultimă încercare nereu-șită de ofensivă și a căzut.
Zăpada nu era rece. De sus, Lisa îl privea cu o stranie expresie de triumf feminin. Breavman a mîncat niște zăpadă.
41
— Și trebuie să aăruți Sidurul.
E obligatoriu să săruți o carte sfintă dacă a
căzut pe jos-
— Ba pe naiba!
S-a apropiat de-a bușilea de cărți, le-a adunat
disprețuitor și s-a ridicat.
Ce își amintește Breavman foarte limpede din
lupta asta e lumina rece a lunii pc copacii înghe-țați și umilința unei înfrîngeri nu doar amare, ci
și nefirești,
22
(^itea tot ce putea găsi despre hipnoză. Ascundea cărțile după o draperie și le studia la
lumina lantemei.
Asta era lumea adevărată. Era acolo și un capitol lung despre „Cum să
hipnotizăm animale". Ilustrații fascinante de
cocoși cu privirea sticloasă.
Breavman se închipuia un Sfint Francisc mili-
tant, stăpînind lumea cu ajutoru.l cirezilor și al turmelor lui credincioase. Maimuțe în chip de satrapi docili. Stoluri de porumbei kamikaze care atacă orbește avioane inamice. o gardă personală de hiene. Coruri triumfale de privighetori adunate
în masă.
Tovarăș, botezat așa înainte de pactul
Hitler-Stalin, dormea pe verandă în soarele după-amiezei. Breavman s-a așezat pe vine și a legănat pendulul pe care și-l făcuse dintr-un dolar de argint găurit. Cîinele a deschis ochii, l-a miro-sit, s-a lămurit că nu e de mîncare și a adormit
la loc.
42

Dar era oare un somn natural?
Vecinii aveau o caricatură de Dachshund pe nume Coniac. Breavman a căutat sclavul din privirea lui aurie.
A reușit!
Sau fusese doar după-amiaza lîncedă și umedă?
A trebuit să sară gardul ca să ajungă la fox-terierul Lisei, pe care l-a țintuit așa, cum stătea așezat la o palmă de blidul lui cu mîncare.
îți vei afla răsplata binemeritată, cățel al Lisei.
După al cincilea succes, puterea lui secretă l-a umplut într-atît de fericire, încît a luat-o la fugă orbește pe bulevard, rîzînd în hohote.
o stradă plină de cîini încremeniți locului! Orașul îi stătea la picioare. Avea să aibă un agent în fiecare casă, Nu trebuia decît să fluiere.
Poate merita și Krantz o parte din împărăție.
Era suficient să fluiere. Dar n-avea rost să primejduiești o asemenea viziune cu o verificare atît de primitivă. Și-a înfundat mîinile în buzu-nare și a plutit spre casă pe aripile secretului despre revoluția lui.
23
/
In timpurile de restriște care alcătuiesc adolescența timpurie, era cu aproape un cap mai scund decît majoritatea prietenilor.
Dar prietenii lui au fost cei umiliți, cînd Breavman a trebuit să și cînte Bar-Mițva suit pe un taburet, ca să poată vedea peste pupitru. Puțin i-a păsat de poziția în care se situa față de congregație: străbunicul lui construise sina-goga.
43
Băieții mici de statură ar fi trebuit să iasă cu fetele mai mici de statură. Așa era regula. Dar el știa că fetele înalte și stinghere pe care le dorea erau ușor de învăluit cu povești și discuții.
Prietenii lui erau de părere că înăltimea lui era o năpastă și îl convinseseră și pe el. II convin-seseră cu centimetri de carne și oase.
Rămînea un mister felul în care creșteau tru-purile lor, felul în care lucrau pentru ci hrana și aerul. Cum păcăliseră Universul ? De ce lui cerul
îi era potrivnic?
începuse să se vadă pe sine drept Micul Con-
spirator, Piticul cel IsteÈ›.
A meșterit disperat la niște pantofi. A scos
tocurile de la o pereche veche și a încercat să le puna la pantofii lui. Cuiele nu țineau prea bine
în cauciuc, trebuia să fie atent.
Asta se întîmpla în pivnița casei, locul în care,
prin tradiție, își au atelierul cei care pun bombe
și seamănă anarhie pe pămînt.
Iată-l cu vreo doi centimetri mai înalt și cuprins de un amestec de șiretenie și rușine. Totul e să fii deștept, nu ? A început să valseze pe podeaua
de ciment și a căzut în nas.
Uitase disperarea de acum cîteva minute. Și-a adus aminte de ea în timp ce ședea îndurerat pe jos, uitîndu-se la becul din tavan. Tocul desprins din cauza căruia căzuse stătea mai încolo, ca un șobolan ghemuit, și cuiele arătau ca niște incisivi
ascuțiți.
Petrecerea era la un sfert de ceas de casă. lar
băieții din grupul în care se învîrtea Muffin1 erau mai în vîrstă, deci mai înalți.
1. Poreclă. Muffin - un fel de brioșă.
44

Se bîrfea că Muffin își îndeasă șervețele în sutien. S-a hotărît să aplice și el tehnica. A con-struit cu grijă o platformă de Kleenex-uri în fiecare pantof. Călcîiele îi ajungeau aproape la marginea căputei. Și-a lăsat pantalonii să atîrne mai jos.
Cîteva piruete pe ciment l-au convins că era bun de manevră. Panica s-a potolit. Un nou triumf al științei.
Becuri fluorescente ascunse într-o falsă mulură luminau tavanul. Se afla acolo obișnuitul bar plin de oglinzi, de sticle în miniatură și de tot soiul de fleacuri din sticlă. Un rînd de scaune tapisate era aliniat la peretele pe care era pictată o scenă înfățișînd băutori de diferite națio-nalități. Breavmanii nu agreau pivnițele ame-najate.
A dansat bine o jumătate de oră, apoi au început să-l doară picioarele. Kleenex-urile se făcuseră ghem în scobitura tălpii. După încă două discuri dejitterbug abia mai mergea. S-a dus la baie și a încercat să îndrepte Kleenex-urile, dar se strînseseră într-un cocoloș compact. S-a gîndit să le scoată de tot, dar și-a imaginat privirea uimită și îngrozită a celorlalți la scăderea lui bruscă în înălțime.
Și-a vîrît piciorul pe jumătate în pantof, a pus ghemul sub călcîi, a apăsat cu putere și s-a încheiat la șireturi. Durerea l-a fulgerat prin glezne.
Un bunny-hop l-a adus aproape de leșin. în mijlocul șirului, prins între fata pe care o ținea de mijloc și fata care îl ținea de mijloc, pe muzica aceea repetitivă pusă tare, pe care toți cîntau în cor „unu, doi, un-doi-trei", cu picioarele care i-o
45
luau razna de durere, se gîndea: așa trebuie să fie iadul, picioare care dor și un bunny-hop nesfirșit, din care nu poți ieși.
Ea, cu țîțele ei false, eu, cu picioarele mele false, să o ia dracu' de companie Kleenex.
Una dintre luminile fluorescente pîlpîia. Pere-ții erau bolnavi. Poate că toată lumea, fiecare dintre dansatorii care se mișcau în șirul unduitor avea vreun accesoriu din șervețele Kleenex. Poate unii aveau nasuri de Kleenex sau urechi de Kleenex sau mîini de Kleenex. L-a cuprins
disperarea.
Urma cîntecul lui preferat. Ar fi vrut să danseze lipit de Muffin, să-și închidă ochii și să-și îngroape obrazul în părul ei proaspăt spălat.
...fata care-mi aparține poartă dantele și miroase bine.
Dar abia se ținea pe picioare. Trebuia să-și treacă greutatea de pe un picior pe altul, ca să împartă durerea egal. lar mișcările nu se potri-veau întotdeauna cu ritmul muzicii și adăugau felului său oricum nu foarte dibaci de a dansa o smuceală în plus. Pe măsură ce șchiopătatul se accentua, trebuia să o strîngă pe Muffin din ce în ce mai aproape ca să-și țină echilibrul.
—Nu aici, i-a șoptit ea la ureche. Părinții
mei se-ntorc tîrziu azi.
Nici măcar această plăcută invitație n-a reușit să-i aline disconfortul. Þinîndu-se strîns de ea, a condus-o către un colț mai aglomerat al ringului de dans ca să dea o justificare mobilității lui
restrînse.
—0, Larry!
— o iei tare, nu te-ncurci! Chiar și pentru standardele destul de sofisticate ale acestui grup mai în vîrstă, dansa
46

neobișnuit de aproape. A acceptat rolul vitejesc în care îl distribuise durerea și a mușcat-o de ureche - auzise că așa se procedează.
—Hai să mai stingem naibii din lumini, le mîrîia printre dinti bărbaților care mai dovedeau și ei ceva îndrăzneală-
Au plecat de la petrecere și plimbarea a fost un marș forțat demn de Bataan1. o strîngea afectuos în mers pentru a-și ascunde infinni-tatea. La urcuș, gogoloiul i-a alunecat înapoi în scobitura tălpii.
Sunetul unui corn de ceață, venit de pe fluviu pînă în Westmount, i-a dat fiori.
—Trebuie să-ți spun ceva, Muffin. Și pe urmăîmi spui și tu mie.
Din cauza rochiei, Muffin ar fi preferat să nu se așeze în iarbă, dar poate că avea să o roage să fie prietena lui. Avea să-l refuze, dar ce amin-tire frumoasă de la petrecere i-ar fi rămas. lar lui, mărturisirea pe care era gata să o facă îi tăia răsuflarea. Și-a luat teama drept iubire.
Și-a scos pantofii și i-a așezat în poală, ca pe o taină, ghemotoacele de Kleenex.
Coșmarul lui Muffin tocmai începuse.
—Acum scoate-le și tu pe ale tale.
— Ce vrei să spui ? l-a întrebat cu o voce care a surprins-o, fiindcă semăna cu a maică-sii.
Breavman și-a îndreptat degetul spre inima ei.
— Nu-ți fie rușine. Scoate-le.
Și-a întins mîna spre nasturele de sus al bluzei ei, dar s-a trezit cu ghemotoacele lui de Kleenex în obraz.
1. Bataan, peninsulă din Filipine, cucerită de Japonia în 1942 și recucerită de SUA în 1945.
47
— Pleacă!
Breavman a hotărît aă o lase să fugă. Nu locuia departe. Și-a dezmorțit degetele de la picioare, și-a masat tălpile. La urma urmei, nu era condamnat la bunny-hop, cel puțin nu cu indivizii ăștia. A aruncat șervețelele într-un canal și a plecat lipa-lipa spre casă cu pantofii în mînă.
A făcut un ocol prin parc și a alergat pe pajiș-tea umedă pînă cînd priveliștea l-a oprit locului. Și-a așezat cu grijă pantofii lîngă picioare, ca pe niște ordonanțe disciplinate.
S-a uitat cu venerație la oceanul de frunze verde ca noaptea, la luminile austere ale ora-șului, la luciul stins al apei.
Un oraș este o mare realizare, podurile, niște construcții de seaină. Dar străzile, porturile, tur-nurile de piatră se pierdeau în căușul mai larg al muntelui și al cerului.
Se simțea parte din mecanismul misterios al orașului și al colinelor întimecate și asta l-a umplut de fiori.
Tată, sînt neștiutor.
Avea să învețe regulile și tehnicile orașului, cum se hotărăște care străzi au sens unic, cum funcționează bursa, ce face un notar.
Pentru cine știe numele adevărat al lucru-rilor, viața nu e un bunny-hop drăcesc. Avea să studieze frunzele și tnmchiurile și să viziteze cariere de piatră, cum făcuse și tatăl lui.
Adio, lume de Kleenex.
Și-a luat pantofii, a intrat în tufișuri și a sărit gardul care îi despărțea casa de parc.
Ar fi putut să jure că fire negre, ca desenul în tuș al unei furtuni, au coborît din cer ca să-l ajute la cățărat. lar casa în care a intrat devenise importantă ca un muzeu,
48

24
-Krantz avea reputația că e emancipat, fiindcă fusese văzut în repetate rînduri fumînd două țigări deodată pe niște străzi lăturalnice din Westmount.
Era mărunt și vînos, avea o față triunghiu-lară, cu ochi aproape orientali. Un portret din salonul casei lui, pictat, cum ținea mama lui să-și informeze oaspeții, de artistul care „l-a făcut și pe guvernatorul general", arată un băiețel sub-țire, cu urechi ascuțite, cu păr negru și cîrlionțat, cu buze arcuite ca într-un desen de Rossetti și cu o expresie de superioritate cumsecade, o deta-șare (încă de la acea vîrstă) atît de calmă încît nu poate supăra pe nimeni-
Stăteau într-o seară pe pajiștea din fața unei case, doi talmudiști bucurînd-se de controversa care nu era altceva decît o mască a iubirii. Discutau cu furie, felul de-a vorbi al băieților care descoperă ce bine e să nu fii singur.
—Krantz, știu că îți displace genul ăsta de întrebări, dar m-ar bucura dacă ai vrea să îmi împărtășești o părere spontană. Spune-mi dacă, după știința ta, în măsura în care ești informat, mai există cineva pe lume la fel de tîmpit ca primul-ministru al Canadei?
— Rabinul Swort ?
—Krantz, vrei într-adevăr să susții că rabinul Swort care, de bună seamă, nu e tocmai Mesia și nu e nici măcar un emisar cît de mărunt al Mîntuirii, vrei să insinuezi în mod serios că rabinul Swort concurează tîmpenia abisală și fără cusur a primului-ministru ?
— Cu siguranță, Breavman, cu siguranță.
—Presupun că ai motive serioase.
—Cu siguranță, Breavman, știi bine că am-Pe lume au fost odată ca niciodată și uriași. Au jurat să nu se lase niciodată amețiți de automobile de lux, de iubirile din filme, de peri-colul roșu, de revista The New Yorker. Uriași în morminte anonime. De acord, e foarte bine că nu se mai moare de foame, că epidemiile sînt sub control, că literatura clasică se publică sub formă de benzi desenate, dar cum e cu principiile acestea banale, adevărul
și plăcerea?
Manechinul nu reprezenta ideea lor despre grație, Bomba nu reprezenta ideea lor despre putere, slujba de Sabat nu reprezenta ideea lor despre Dumnezeu.
—Krantz, e adevărat că sîntem evrei?
—Așa se zvonește, Breavman.
—Te simți evreu, Krantz?
—Cît se poate de evreu.
— Dinții tăi sînt evreiești ?
—Mai ales dinții, ca să nu mai vorbim de coiul stîng.
— N-ar trebui să glumim, ce-am spus noi acum mi-a amintit de fotografiile din lagărele de con-
centrare.
—Ai dreptate.
Nu ar fi trebuit să fie un popor sfint, devotat ideii de puritate, de cult, de onestitate în spirit? Nu erau o națiune altfel decît toate celelalte?
De ce oare ideea unei sfințenii apărate cu îndîrjire degenerase într-un dispreț șiret și aro-gant față de goi ?
Părinții trădaseră.
își vînduseră sentimentul destinului pe o victo-rie a Israelului în deșert. Caritatea devenise un
50

fel de sport de societate, în care nimeni nu dădea niciodată ceva de care avea nevoie, un fel de a arunca banul, a cărui recompensă era respectul averii și un loc de frunte în Registrul Donatorilor.
Trădători mărginiți, convinși că împlinirea spirituală fusese atinsă numai fiindcă Einstein și Heifetz erau evrei.
De le-ar fi fost dat măcar să-și găsească fete pe măsură. Ar putea atunci să lupte ca să iasă din mlaștină. Nu fete de Kleenex.
Breavman se întreabă cîte mile vor fi făcut pe jos și cu mașina prin Montreal el și Krantz, în căutarea celor două fete care le fuseseră hărăzite cosmic drept iubite și tovarășe. Seri fierbinți de vară în care răscoleau din priviri mulțimea în Parcul Lafontaine și se uitau insistent în ochi de femei tinere, știind că în secunda următoare două neasemuite frumuseți aveau să iasă din mulțime și să-i ia de mînă. în Buickul tatălui său, Krantz conducea la pas prin viscol, prin nămeții de pe străzile înguste ale cartierelor din East End și erau siguri că două siluete înfrigurate urmau să se desprindă din umbra unei case, să bată timid la geamul înghețat al mașinii și ele aveau să fie.
Dacă vor prinde locurile potrivite în mon-tagne-russe, părul fetelor le va flutura pe obraz. Dacă se vor duce în weekend la munte să schieze și vor nimeri la hotelul potrivit, vor auzi din camera alăturată minunatul zgomot pe care îl fac fetele cînd se dezbracă. Și cine putea ști pe cine aveau să întîlnească dacă vor face două-sprezece mile pe St. Catherine Street.
—Pot să iau Lincolnul diseară, Breavman.
— Perfect! o să fie plin în oraș.
— Grozav. Dăm o tură. Se învîrteau cu mașina, ca niște turiști ame-ricani în devenire, aproape pierduți în scaunele
51
uneia din uriașele limuzine ale Krantzonilor, pînă cînd toată lumea pleca acasă și străzile rămîneau goale. Dar își continuau patrularea, pentru că fetele pe care și le doreau ar fi putut să prefere străzile pustii. Și abia cînd nu mai rămînea nici urmă de îndoială că nu aveau cum să mai apară în acea noapte, o luau spre malul lacului St. Louis și dădeau un ocol apelor negre.
—Cum crezi că o fi să te îneci, Krantz?
— Se pare că îți pierzi cunoștin.ța după ce inspiri o cantitate relativ mică de apă.
— Cam cîtă, Krantz ?
— Se pare că te poți îneca și în cadă.
—într-un pahar de apă, Krantz.
—într-o cîrpă udă, Breavman.
— într-un Kleenex umed. Ascultă, Krantz, ar fi o metodă excelentă de a omorî pe cineva. Cu apă. Pui mîna pe individ și îl termini cu o pipetă, picătură cu picătură. E găsit mort în camera de
lucru. Mister, chestii.
— Nu merge, Breavman. Cum îl ții să-l omori ? Rămîn vînătăi sau urme de frînghie.
— Și dacă merge? îl găsesc prăbușit peste birou și nimeni nu știe de ce. La autopsie: moarte prin înecare. Și nu s-a apropiat de-un mal de zece ani.
—Nemții foloseau tortura cu apă. Le băgau cu furtunul apă în cur ca să-i facă să vorbească.
— Grozav, Krantz. Șijaponezii făceau ceva de genul ăsta. îți dădeau să mănînci orez nefiert cu grămada și apoi te obligau să bei apă. Orezul se
umfla și„.
—Mda, pe asta o știam.
— Krantz, vrei s-o auzi pe cea mai cumplită ? Și era a americanilor. Ascultă, prindeau un japo-nez pe front și îl puneau să înghită cinci-șase
52

cartușe de pușcă. După care îl puneau să fugă și să sară. Cartușele îi sfișiau stomacul și murea de hemoragie intemă. Soldați americani.
— Și de exercițiul cu aruncatul bebelușilor în baionete ce părere ai?
— Cine făcea asta ?
—Ambele părți.
—Asta nu e nimic, Krantz, se făcea și în Biblie. „Fericiți cei care își izbesc pruncii de stîncă."
Zece mii de discuții, Breavman ține minte vreo opt mii. Ciudățenii, orori, miracole. Le mai păstrează încă. Pe măsură ce îmbătrînesc, ororile devin cerebrale, ciudățeniile devin sexuale, mira-colele devin religioase.
Și, în vreme ce vorbeau, mașina gonea pe șoselele pline de gropi și la radio omul de la Discurile Nopții punea piese nostalgice și una cîte una mașinile cu perechi părăseau Edgewater, Maple Leaf, El Paso. Cnrenții periculoși ai lacului St. Louis se învolburau și își luau de la cluburile de yachting porția săptămînală de marinari ama-tori înecați; primii locuitori ai Montrealului care îndrăzniseră să-și cumpere case pe-acolo respi-rau aerul pentru care plătiseră. Gîndul la părinții care îi așteptau adăuga un plus de dul-ceață fiecărui minut de discuție. Paradoxuri, surprize, probleme dezlgate într-o dialectică fascinantă.
Hei, din automobil nimic nu era imposibil.
53
25
buspendată în mijlocul tavanului, o sferă de oglinzi se rotea lăsînd pete de lumină de la un perete la celălalt al uriașului Palais D'Or de pe Stanley Street.
Fiecare perete părea o bucată uriașă de brînză
stricată.
Pe scenă, o trupă de cîntăreți pomădați, așe-
zați în spatele unor pupitre roșii și albe, cînta aranjamentele cunoscute.
Alt loc în lume nu știu doar lîngă tine. Ar fi ca-n paradis să fiu doar lîngă tine.
Cuvintele răsunau ca un ecou pe deasupra puținilor dansatori. Breavman și Krantz veni-seră prea devreme. în privința minunilor, puțină
speranță.
—Am greșit adresa, Breavman.
Pe la zece, sala de dans era plină de perechi îmbrăcate la patru ace. Văzută de la balconul de sus, mișcarea lor legănată și săltată părea să se hrănească direct din ritmul muzicii, pe care o înăbușea ca o izolație fonică. Basul, pianul și măturicea continuă a bateriei li se scurgeau aproape pe nesimțite în trupuri și se trans-formau în energie dinamică.
Numai trompetistul aplecat pe spate, îndepăr-tîndu-se de microfon și ațintindu-și instrumentul spre sfera ce se rotea în tavan, reușea sa despice aerul cu un sunet ascuțit și pătrunzător care atîma ca o frînghie de salvare deasupra dansa-torilor. La refren, dispărea.
54

— E adresa care trebuie, Krantz.
în acele vremi de hoinăreală se țineau cu dispreț departe de multe manifestări publice, dar nu disprețuiau Palais D'Or. Prea era mare. Nu mai era nimic superficial în cei o mie de oameni prinși în ritualul erotic, cu ochii închiși, cu fețe imobile peste care dansau reflexe galbene, verzi, violete. Nu se puteau sustrage impresiei puter-nice, fascinației pe care le-o provoca violența lor direcționată și organizarea lor conștientă.
De ce dansează după muzică, oare ? se întreba Breavman de la balcon, supus acelorași impulsuri.
La începutul unei melodii se aliniau, se lăsau apoi în voia ritmului, rapid sau lent, și, la sfirși-tul dansului, se risipeau în neorînduială ca un batalion surprins de explozia unei mine.
— Ce-i face să asculte, Krantz ? De ce nu-i sfișie pe muzicanți?
— Hai jos să facem rost de niște fete.
— Imediat.
—La ce te holbezi așa?
— Pun la cale o catastrofa. Se uitau în tăcere la dansatori și își auzeau strămoșii vorbind.
Dansatorii erau catolici, canadieni francofoni, antisemiți, anti-Anglais, agresivi. La spovedanie mărturiseau totul, le era teamă de Biserică, îngenuncheau în capele mirosind a ceară și a mucegai, pline de cîrje și de proteze abandonate. Fiecare muncea pentru cîte un patron evreu pe care îl ura și pe care de abia aștepta să se răzbune. Aveau dinții stricați, fiindcă trăiau cu Pepsi Cola și cu prăjituri de ciocolată Mae West. Fetele erau fie servitoare, fie muncitoare în fabrică. Aveau rochii pestrițe și, prin materialul prea subțire, li se vedea sutienul. Păr încrețit și parfum ieftin.
55
Se regulau ca iepurii și preotul îi absolvea de păcate. Ei erau gloata. Ar fi dat foc sinagogii cu primul prilej. Pepsicani. Macaronari. Franseuze.
Breavman și Krantz știau cît de bigoți erau părinții, așa că încercau să-i contrarieze cu orice prilej. Fără prea mult succes. Ar fi vrut să fie părtași la bucuria asta de a trăi, dar aveau senti-mentul că distracția lor are ceva oarecum impur, pipăitul fetelor, chicotelile, fluieratul, prosteala.
Vor fi fost frumoase fetele, dar aveau toate
dinți falși.
— Krantz, cred că sîntem singurii evrei de-aici.
— Ba nu, am mai văzut cîțiva spilcuiți la agă-
țat adineauri.
— Bine, sîntem singurii evrei din Westmount
aici.
— E și Bemie aici.
— OK, Krantz. Sînt singurul evreu de pe Wellgreen Avenue. Mai zi ceva.
—OK, Breavman, ești smgurul evreu de pe Wellgreen Avenue la Palais D'Or.
— Distincțiile sînt importante.
—Hai să facem rost de fete.
La una dintre intrările sălii principale se adu-nase un ciorchine de tineri. Discutau aprins în franceză, se îmbrînceau, se băteau pe spate, se
stropeau cu Cola.
Vînătorii s-au apropiat de gmp și i-au schimbat pe loc dispoziția. Băieții francezi s-au dat puțin înapoi, iar Krantz și Breavman le-au invitat la dans pe fetele pe care le aleseseră. Le-au vorbit în franceză, fără să păcălească însă pe cineva. Fetele au schimbat o privire între ele, apoi cu ceilalți. Unul dintre băieți a luat-o generos pe după umăr pe fata invitată de Breavman și a împins-o spre el, batîndu-l în același timp pe spate.
56

Au dansat țepeni. Fata avea gura plină de plombe. A știut că avea să-i simtă mirosul toată seara.
—Vii des pe aici, Yvette?
—Așa, din cînd în cînd, de distracție.
— Și eu. Moi aussi.
Breavman i-a spus că nu muncește, e la colegiu.
— Ești italian ?
—Nu.
—Englez?
— Sînt evreu.
Nu i-a spus că e singurul de pe Wellgreen Avenue.
—Frații mei lucrează la niște evrei.
—Aha?
— E bine să lucrezi la ei.
Dansul nu i-a plăcut. Fata nu era atrăgătoare, dar misterul ei rasial trezea curiozitatea. A redat-o prietenilor ei. Krantz terminase și el de dansat.
— Cum a fost fata, Krantz ?
— Habar n-am. Nu știa engleza.
Au mai stat o vreme, sprijiniți de balustrada balconului, bînd suc de portocale și facînd comen-tarii despre gloata agitată de jos. Sala era plină de fum. Formația cînta acum fie un jitterbug frenetic, fie foxtroturi lente, nimic intermediar. După fiecare dans, mulțimea șovăia nerăb-dătoare în așteptarea următorului.
Se făcuse tîrziu. Șirul de fete singure și cel de băieți timizi nu mai așteptau nici un miracol. Aliniați de-a lungul a trei pereți, urmăreau cu priviri indiferente și fixe aglomerația de dansa-tori încălziți. Cîteva fete își luaseră hainele și plecau.
—Nu le-a folosit la nimic bluza cea nouă, Krantz.
57
Văzută de deasupra, mișcarea sălii căpăta ceva frenetic. Curînd, trompetistul avea să-și îndrepte instrumentul înspre norul de fum și să cînte cea mai nouă melodie a lui Hoagy Carmichael și asta avea să fie încheierea. Fiecare dintre ultimele pnlsații ale muzich trebuia strînsă pentru tăcerea de după sfirșitul serii. Absorbită cu obrajii lipiți unul de altul, cu ochii închiși, pe melodiile visătoare. Să-și găsească hrana în boogie-woogie ca într-o mană cerească frămîn-tată între trupurile care se îndepărtează și se atrag apoi la loc.
—încă un dans, Breavman?
—Aceleași fete?
—E totuna.
Breavman a rămas aplecat încă o clipă peste balustradă, și-ar fi dorit să țină un discnrs isteric mulțimii de dedesubt.
...și trebuie să mă ascultați, prieteni, străini-lor, eu adun generație după generație, oameni neînsemnați de pe străzi fară număr, hau, hau, huo, sînge, scările voastre lungi mi se încolăcesc în jurul inimii ca vița-de-vie...
Au coborît și le-au găsit pe fete în același grup. Și-au dat imediat seama că făceau o gre-șeală. Yvette a facut un pas spre Breavman, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar unul dintre băieți a tras-o înapoi.
—Vă place de ele, hai? a întrebat, dîndu-se mare față de ceilalți, cu un zîmbet mai mult triumfator decît prietenos.
— Sigur că ne place. Care e problema ?
—la zi, unde locuiți?
Breavman și Krantz știau ce vrea să audă. Westmount e o înșiruire de case mari de piatră
58

înconjurate de copaci luxurianți, așezate în vîrful dealului, special ca să-i umilească pe dezmoș-teniți.
—Westmount, au spus amîndoi deodată.
— N-aveți fete la voi, în Westmount ? N-au mai apucat să răspundă. în clipa în care se răsturnau peste complicii ghemuiți în spatele lor, au apucat să mai vadă semnele fScute din ochi. Cel care vorbise și încă unul s-au apropiat și i-au împins. în momentul în care Breavman își pierdea echilibrul, cel care se pusese capră în spate s-a ridicat, transformînd brînciul înfcr-o aruncare. Breavman a căzut pe burtă la picioarele unor fete care au început să țipe. Cînd s-a uitat în sus, l-a văzut pe Krantz în picioare, cu pumnul stîng în figura cuiva și cu dreptul gata să țîș-nească. Se pregătea tocmai să se ridice, cînd un grăsan s-a decis să nu-l lase și s-a aruncat peste el.
— Reste Id, maudit juif'.
Breavman se zbătea sub faldurile de came, încercînd nu atît să-l învingă pe băiatul cel gras, cît voind să se extragă de sub el, ca să lupte dintr-o poziție rnai onorabilă. In cele din urmă, a reușit să se smulgă. Unde era Krantz?
Cei care se băteau trebuie să fi fost deja vreo douăzeci. Cîteva fete stăteau pe vîrfuri, ca și cum s-ar fi ferit de șoricei, în vreme ce băieții se tăvăleau pe jos în jurul lor.
Breavman s-a răsucit iute pe călcîie, aștep-tîndu-se la un atac. Băiatul cel gras încerca să sufoce pe altcineva. Voia să dea cu pumnul. Se simțea ca o picătură în oceanul istoriei, anonim, fericit, liber.
— 0, mititeilor, huo, pampam, războinici ai întunericului, zbang, bum! striga de fericire.
59
Cei trei oameni de ordine ai localului s-au repezit în jos pe scară, în vreme ce lucrul de care se temeau cel mai mult începea să se întîmple. în sala de dans bătaia se întindea. Muzicanții cîntau tare o melodie visătoare, dar în contra-punct se auzea deja un zgomot dezordonat.
Breavman își agita pumnii către cine se nimerea și pocnea din cînd în cînd pe cîte unul. Oamenii de ordine erau în apropiere și încercau să despartă perechile de bătăuși. în celălalt capăt al sălii, perechile de dansatori se mișcau încă îmbrățișate pașnic, dar în partea unde era Breavman ritmul se destrăma într-o agitație de brațe, de pumni în gol, de fandări însoțite de chirăiala fetelor.
Oamenii de ordine se țineau după valul haotic ca niște gospodari maniaci după o pată uriașă care se tot întinde, trăgîndu-i pe bătăuși de gulere și împingîndu-i la o parte în drumul lor spre mijlocul sălii de dans.
Un ins s-a repezit pe scenă strigînd ceva către șeful de orchestră, care s-a uitat în jur și a dat din umeri. Luminile s-au aprins și culorile acelea ciudate au dispărut de pe pereți. Muzica s-a oprit.
Toată lumea s-a trezit. Un sunet ca un vaiet de doliu național s-a ridicat din mulțime și, în clipa aceea, bătălia a cuprins întreaga sală ca o explozie de molecule entropice. Masa de dan-satori se transforma într-o masă de luptători avînd ceva din spectacolul unui uriaș animal superior căzut pradă unui acces de convulsii mus-culare.
Krantz l-a înșfăcat pe Breavman.
— Domnul Breavman ?
—Krantzone, bănuiesc.
60

S-au îndreptat spre ieșirea principală, în fața căreia se înghesuia deja o mulțime de refugiați. De pardesie nu-i mai păsa nimănui.
—Nu spune nimic, Breavman.
— OK, nu spun, Krantz.
Au ajuns afară chiar înainte de sosirea poli-țiștilor, vreo douăzeci în cîteva mașini și o dubă. Au pătruns în sală cu o ușurință miraculoasă.
Băieții au așteptat în mașină. Lui Krantz îi lipsea o bucată de guler. Palais D'Or începuse să se golească de victime.
— Fie-ți milă de cei dinăuntru, Breavman -și nu spune nimic, adăugă Krantz văzîndu-l că începe să își ia aerul lui mistic.
— N-o să scot o vorbă, Rrantz, nici măcar în șoaptă n-am să-ți spun că am plănuit toată chestia de la balcon și am dus-o la bun sfirșit prin hip-noză în masă.
—Nu te-ai putut abține, hm?
— Am fost batjocoriți, Krantz. Am smuls stîlpii și am dărîmat templul filistinilor.
Krantz a schimbat vitezele cu un aer de leha-mite.
— Bine, Breavman, zi-i mai departe. Dacă nu te poți abține.
26
Oi-ar fi dorit mult să-l fi auzit pe Hitler sau pe Mussolini zbierînd din balconul de marmură, să fi văzut cum îl spînzură partizanii cu capul în jos; să vadă cum publicul de pe stadionul de hochei îl linșează pe arbitru; să vadă hoardele galbene sau negre încheindu-și socotelile cu ultimele detașamente de coloniști; să vadă
61
mulțimile de oameni- simpli aclamîndu-i emoționați pînă la lacrimi pe muncitorii rutieri cu falci putemice; să vadă cum rup amatorii de fotbal stîlpii porților; să fi văzut cum spectatorii de cinema în panică îi mînau pe copiii din Montreal în vestitul incendiu; să vadă cinci sute de mii de oameni luînd poziția de drepți ca să dea indiferent ce salut; să vadă un șir nesfirșit de funduri de arabi îndreptate către vest; să vadă potirele pe vreun altar vibrînd la aminul
congregației.
Și iată unde ar vrea să fie:
în balconul de marmură
în loja presei
în cabina de proiecție
în tribuna principală
în minaret
în Sfinta Sfintelor
Și să fie de fiecare dată înconjurat de polițiști cu ochii mijiți, înarmați pînă în dinți, cei mai nemiloși, loiali, înalți, înjachete de piele, spălați pe creier, de garda de poliție cea mai grea ce poate fi angajată pe bani.
27
JÎJxistă oare ceva mai frumos ca o fată cu o
lăută?
Nu era lăută. Heather, menajera Breavmanilor,
își încerca puterile la o chitară hawaiană. Era din Alberta, vorbea pe nas, cînta cîntece de jale și încerca să chiuie ca tirolezii.
Acordurile erau prea dificile. Breavman o lua de mînă și îi confirma că strunele îi sfișie
62

degetele. Ea îi știa pe toți cowboy-ii faimoși și le colecționa autografele.
Era o fată zdravănă, frumoasă, de vreo două-zeci de ani, cu pomeții roșii ca ai unei păpuși de porțelan. Breavman a ales-o ca primă victimă a somnului.
o țărancă autentică din Canada. A încercat să-i prezinte atrăgător oferta.
— o să te simți grozav cînd te trezești. A clipit convinsă, „da, sigur", și s-a așezat
comod pe divanul din cămara ticsită de la demi-
sol. Numai de-ar reuși.
îi mișca încet creionul galben prin fața ochi-lor, ca pe un pendul.
— Iți vei simți pleoapele grele ca plumbul pe obraji...
A legănat creionul vreme de vreo zece minute. Pleoapele ei mari s-au îngreunat și și-au rărit bătaia. Urmărea cu greu creionul.
—Respirația îți este grea și regulată... La scurtă vreme, a scăpat un suspin, a inspi-
rat adînc și a început să respire greoi și obosit,
ca un bețiv.
Genele abia mai fremătau. Nu îi venea să creadă că el comandase această metamorfoză. Poate că glumea doar.
—Acum cazi pe spate, ești un trup mititel care cade pe spate și se face tot mai mic și mai mic și nu mai auzi decît vocea mea...
Răsuflarea ei se liniștise și știa că avea să aibă aroma brizei.
Se simțea de parcă i-ar fi strecurat mîna pe sub pulover, pe sub piele și pe sub coaste și i-ar fi pipăit plămînii ca pe niște baloane de mătase.
—Acum ai adormit, a șoptit el.
I-a atins neîncrezător obrazul.
63
Să fie el maestrul ? Glumea, cu siguranță.
—Dormi?
Răgușit și întins pe lungimea unei expirații,
veni un „da" abia articulat.
— Nu simți nimic- Absolut nimic. Mă înțelegi ? Același „da".
I-a trecut un ac prin lobul urechii. Era amețit de noua lui putere. Toată energia ei era la dispo-
ziția lui.
îi venea să o ia la fugă pe străzi și să adune
întreg orașul acesta cinic. Pe lume apăruse un nou vrăjitor.
Nu-l interesau urechile înțepate cu ace. Breavman citise cărțile cu atenție. Un subiect nu poate fi determinat să facă în somn ceva care în stare de trezic i s-ar fi părut indecent. Dar existau soluții. De pildă, o femeie pudică putea fi facută să-și scoată hainele în public, dacă operatorul reușea să-i sugereze o situație în care un asemenea gest ar fi fost firesc, de exemplu, să facă o baie în intimitatea propriei locuințe sau să se odihnească dezbrăcată la soare, într-un loc
pustiu.
— E cald, nu ți-a fost niciodată așa de cald. Puloverul tău pare să cîntărească o tonă, Transpiri
ca un purcel...
în vreme ce ea se dezbrăca, Breavman își aducea aminte de ilustrațiile pe hîrtie galbenă din manualele de genul Hipnotismul pentru toți pe care le știa pe de rost. Desene în linii simple, cu bărbați fioroși aplecați asupra unor femei care zîmbesc în somn. Zigzaguri electrice țîșnesc de sub sprîncenele groase sau din vîrfurile degetelor care par gata să atingă o claviatură de pian.
Ah, era, era cu-adevărat așa, așa de frumoasă.
64

Nu văzuse niciodată o femeie atît de goală. I-a trecut mîna peste tot fcfupul. Era uimit, fericit și speriat în fața tuturor autorităților spirituale ale Universului. Nu reușea să scape de gîndul că oficiază o slujbă satanică. Fiindcă stătea pe spate, sînii ei erau ciudat de plați. Proeminența triunghiului l-a surprins și a cuprins-o vrăjit în palme. Tremurînd, i-a cercetat trupul cu amîn-două mîinile ca un detector de mine. Apoi s-a așezat să o contemple cum își va fi contemplat și Cortez oceanul nou descoperit. Asta era ce așteptase atît de mult să vadă. N-a fost deza-măgit nici atunci și nici vreodată de-atunci. între becul mat din tavan și lună nu era nici o diferență.
S-a descheiat la pantaloni și i-a sugerat că ține un baston. Inima îi bătea cu putere.
Era beat de ușurare, de victorie, de vinovăție, de cunoaștere. Pe haine avea spermă. I-a spus lui Heather că tocmai sunase deșteptătorul. Era dimineață, trebuia să se trezească. I-a dat hainele cîte una și ea s-a îmbrăcat foarte încet. I-a spus că n-avea să-și amintească nimic. A trezit-o apoi grăbit. Voia să fie singur ca să-și poată gusta triumful.
Trei ore mai tîrziu, a auzit rîsete de la demisol și a crezut că Heather primește mnsafiri. Ascultînd însă cu mai multă atenție, și-a dat seama că era un rîs ciudat.
S-a repezit în jos pe scări. Slavă Domnului, mama lui ieșise în oraș. Heather stătea cu picioa-rele depărtate în mijlocul încăperii, zguduită de un rîs înfricoșat, isteric. Avea ochii dați peste cap și i se vedea albul ochilor, strălucitor. Þinea capul răstumat pe spate și părea gata să cadă.
65
A zgîlțîit-o. Nici o reacție. Rîsul i s-a transformat într-un acces de tuse.
Am făcut-o să înnebunească.
S-a întrebat care să fie sancțiunea penală. își primea pedeapsa pentru orgasmul ilicit și pentru puterile lui obscure. Să cheme un doctor și să-și mărturisească imediat păcatul ? Mai putea cineva
s-o facă bine?
Era foarte aproape de panică în timp ce o ducea încet spre canapea și o așeza. Poate trebuia s-o ascundă într-un dulap. S-o încuie într-un cufăr și să uite tot. Cuferele uriașe de călătorie cu monograma în alb a tatălui lui.
A plesnit-o de două ori peste obraz, cu fața și cu dosul palmei, ca un torționar nazist. Și-a tras răsuflarea, s-a înroșit, apoi a pălit brusc și a reînceput să rîdă și să tușească. îi curgea salivă pe bărbie.
— Liniștește-te, Heather!
Spre nespusa lui surprindere, și-a înăbușit
tusea.
Abia atunci și-a dat seama că era încă sub hipnoză. A pus-o să se întindă la loc și să închidă ochii, A restabilit contactul. Dormea profund. încercase s-o trezească prea repede și dăduse greș. A readus-o încet la trezie. Avea să se simtă odihnită și veselă. N-avea să-și amintească nimic.
De data asta, și-a revenit cu adevărat. A stat de vorbă cu ea ca să fie sigur. S-a ridicat în picioare cu o privire mirată și și-a pipăit șol-
durile.
— Hei! Chiloții!
Chiloțeii din supraelastic roz rămăseseră prinși între canapea și perete. Uitase să i-i dea cînd se
îmbrăcase.
Și i-a pus repede, cu îndemînare sfioasă.
66

lar el aștepta o pedeapsă nefirească, umilirea maestrului, prăbușirea mîndrului său edificiu.
—Ce-ai făcut? l-a întrebat cu un aer șiret, ciupindu-l de bărbie. Ce s-a întîmplat cît am dormit? Ei? Ei?
— Ce-ți aduci aminte ?
Și-a pus mîinile în șolduri și i-a zîmbit larg.
— Zău dac-aș fi crezut că se poate. Zău așa...
— Nu s-a întîmplat nimic, Heather, jur.
— Și ce-ar zice mama ta dacă ar ști ? Ar trebui să-mi caut de lucru, asta ar fi.
A examinat canapeaua și s-a uitat apoi la el cu o admirație sinceră.
—Evrei, a oftat. Educație.
La scurtă vreme după acest viol imaginar, Heather a fugit cu un dezertor. A venit singur să-i ia lucrurile și Breavman se uita cu invidie cum pleacă cu valiza de carton și cu chitara hawaiană niciodată folosită. După o săptămînă, poliția militară a vizitat-o pe doamna Breavman, care însă habar n-avea de nimic.
Unde ești, Heather, de ce n-ai rămas să mă inițiezi în ritualurile calde și importante ? Poate că aș fi apucat-o pe drumul cel bun. Fără poeme, un baron al industriei, aș fi fost poate cruțat de edițiile populare despre stabilizarea cuantumului de rebuturi ale analiștilor bogați din New York. Nu ți-a fost bine cînd te-am trezit?
Uneori lui Breavman îi place să creadă că ea mai umblă pe undeva prin lume, încă nu pe de-a-ntregul trează, aflată încă sub puterea lui. Și un bărbat în uniformă ponosită o întreabă:
—Heather, unde ești?
67