agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-20 | [This text should be read in romana] |
Și pe la începutul toamnei mai veneau feciori și bărbați din marea bătaie. Cei mai mulți bărbați erau cu un început de cărunțeală. Feciorii nu mai erau ca atunci când au plecat. Le dispăruse acea umbră a copilăriei de pe față, pe care o ascundeau sub aburul unei mustăți abia mijite sau a unei voci voit îngroșate. Aveau acum, sub cearcănele vineții, bărbi nerase de săptămâni.
Ionul Vlaicului de abia a fost recunoscut de mumă-sa. Semăna cu o arătare despre care, spuneau femeile, se vede câteodată la miez de noapte atunci când un suflet transformat în vârcolac vine prin locurile pe unde a viețuit. N-a putut nici povesti pe unde a umblat și ce a pățit pe acolo. Le-a spus Dorin Coșa. Fără el Ion n-ar fi ajuns niciodată acasă. Le-a spus că a fost bolnav de „izantimatic”. Că acolo unde a zăcut de această boală erau zeci, dacă nu sute, ca el. Oamenii mureau ca muștele. Dimineața cei morți erau scoși de picioare și aruncați într-o groapă. Peste ei se turna var stins și se arunca pământ. Unii mai mișcau din câte o mână ori din câte un picior Dar mulți nu s-au întors. Despre câțiva se știa sigur că au murit. Au fost împreună cu alții care au scăpat și acum povestesc despre ei. Morții au început a fi pomeniți în biserică. Cei apropiați celor despre care nu se știa nimic, nădăjduiau încă. Nădăjduiau că au fost prinși de dușman și că până la urmă se vor întoarce și ei. Câteodată seara, mai ales la desfăcutul cucuruzului când se întâlneau vecinătățile, oamenii povesteau din grozăviile războiului. Când venea și câte unul, proaspăt sosit de acolo, bărbații și femeile rămâneau cu cucuruzul în mână uitând să-i mai desfacă și să rupă frunzele, erau numai ochi și urechi la povestitor. Se povesteau și alte lucruri de groază petrecute în sat. Despre femei care fură, în putere nopții laptele vacilor din grajd, despre suflete care nu-și găsesc odihna și vin de sperie oamenii. Tocmai povestea Susana lui Bâscă, din satul ei, de peste șase dealuri, unde a copilărit și fetit înainte de a se mărita aici. Spunea că un fecior mai curajos s-a dus în progadie noaptea la doisprezece să împlânte furca de fier în mormântul unui astfel de strigoi care, de câteva săptămâni, noapte de noapte își speria familia. L-au găsit a doua zi târziu. Stătea în genunchi pe acel mormânt. Furcoiul era înfipt dar trecut și prin poalele cămășii sale. Era cu părul alb, din negru ce a fost înainte de a se duce în progadie, și cu privirea pierdută. A înnebunit de frică. A crezut că mortul îl trăgea de cămașă ne lăsândul să se ridice. N-a terminat bine de povestit și s-a auzit un zgomot de copite. Mai mulți cai urcau în trap dealul spre Pârâul Furcii. Ce să fie? Cine și-ar fi scos caii pe vremea asta? Și erau cel puțin cinci cai după zgomotul pe care l-au făcut. Și după cum fugeau mare lucru ca acei cai să nu fi purtat și călăreți. A mai trecut o vreme și oamenii au început să plece pe la casele lor. Deodată s-a auzit portița deschizându-se. Din întunericul nopții a venit spre lumina lămpașului din șură un băietan. - Ce-i cu tine Gheorghiță? Trageți sufletul, că văd c-ai fugit, și apoi spune. Ce s-a întâmplat nepoate? - S-a întâmplat că au intrat la noi în casă, când toți erau la cină, vreo câțiva oameni căniți pe obraz. Copilul a început a plânge cu sughițuri. Voia să mai spună dar nu putea datorită hohotelor care-i săltau necontenit pieptul. Mărie i-a adus o cană cu apă. Copilul abia a reușit printre sughițuri să bea câteva picături. Apoi a repetat că au intrat la ei în casă niște oameni căniți pe obraz. El i-a văzut din podul șurii. A întârziat la cină pentru că s-a suit să dea jos niște fân pentru animale A venit și s-a uitat pe fereastră. A văzut cum toți ai casei au fost legați. S-a dus și s-a ascuns în grajd sub iesle. Nu știe cât a stat acolo. Știe doar că într-un târziu a intrat cineva în grajd și a dezlegat cei doi cai, pe Suru și pe Șargu și a plecat cu ei. I-a fost frică să mai vină la fereastră și a fugit, prin grădină, cât a putut mai iute, să-i spună lui uncheșul Niculae, fratele bunicii. Niculae a pus mâna pe topor și a plecat în grabă înainte de a termina Aurel să spună tot ce știa. După el s-au luat și bărbații care încă n-au plecat acasă de la claca de desfăcut cucuruz. Mai târziu, când au aflat, au venit alți oameni înarmați,fiecare, cu ce a găsit la repezeală. Femeile purtau lămpașe. Oamenii din partea satului unde s-a întâmplat nenorocirea, nu știau nimic. S-au mirat văzând atâtea lumini pe uliță. Li se părea, totuși, că ceva nu este în regulă. La început n-au știut ce. Apoi și-au dat seama. Nici un câine nu lătra. Mai târziu i-au găsit țepeni în lanț. Au fost otrăviți. Au găsit pe toți ai casei legați de mâini de picioare și peste gură. Când i-au desfăcut de abia mai suflau. Dacă ar fi fost găsiți a doua zi poate că ar fi murit. Cel mai mult s-a speriat Chiva, fata mai mare a lui Mărie și Aurel. N-a mai putut vorbi. A rămas mută pentru totdeauna. Aurel și Mărie au fost și bătuți. Să spună unde au pus banii pe care îi au. Voiau bani ori alte lucruri din aur. N-au găsit aur. Doar bani de hârtie. Au luat toate hainele bune pe care le-au găsit: cioareci, cojocele, șerpare, fuste, ii, căciuli, broboade de janilie. Au luat cei doi cai iar din cămară, de sub treptele podului, două tăblii de slănină veche. Au intrat și în pivniță. Au luat doar o damigeană din vinul cel vechi și altă damigeană cu rachiu. Ar fi luat ei mai mult, ziceau oamenii, dar i-ar fi încurcat. Numai pe cai, nu puteau duce prea multe. Satul a rămas descumpănit. Uite ce se poate întâmpla și nu te ajută nimeni! Jendari nu mai erau în sat. Cei doi cu pene de cocoș, cum le spuneau sătenii, n-au mai fost văzuți de câteva zile. Trebuie că au plecat spuneau cei care aveau casa aproape de primărie. Ionul lui Iordan, care avea de grijă de caii celor două cătane ungurești și care se împrietenise oarecum cu ei, știa că cei doi n-au mai primit leafa de câteva luni. Acum putea ori și cine, așa cum i s-a întâmplat lui Aurel de la moară, să-ți intre în casă să te lege ori să te puște și să-ți ia ori ce agoniseală ai fi având. Ar fi bine să se pună din nou paznici de noapte care să umble prin sat și când văd ceva ce nu-i la locul lui, adică unul sau mai mulți necunoscuți că umblă cu fereală, să dea de veste cu un fluierat dintr-un signal așa cum era pe timpuri, ar fi bine ca acești oameni să fie înarmați. Nu numai cu cuțit și secure ci dacă s-ar putea chiar cu arme de foc. Dar de unde arme. Că jendarii au plecat cu ele. Așa se sfătuiau bărbații. Și acum erau mai mulți, cu cei veniți de pe câmpurile de bătaie. Chiar aceștia, că erau mai tineri, puteau fi paznici, zicea Niculae. Ceilalți să strângă ori bani, ori mai bine grâu și cucuruz, și să-i plătească pe paznici. Trebuie făcut ceva, că altfel nu se mai poate. Mai zicea că trebuie să se ia legătura și cu sașii de la drum că și ei sânt în pericol din pricina jefuitorilor. Dar în curțile lor e mai greu de pătruns, fiecare curte îi ca o cetate. Și ușile de la casă și pivniță sunt de stejar și legate în fier așa că nu le poate deschide ori și cine. S-a dus și a stat de vorbă și cu Tomas Negăl primarul. Acesta a zis că el nu mai este primar și peste români. Că el nu mai are nici o putere de când au plecat cei doi jendari. Sașii îl ascultă. Dar nici nu trebuie să-l asculte că hotărârile le iau mai mulți și toți ceilalți se supun. Ei, românii, să facă cum cred că-i mai bine. În timpurile de acum numai cine se gândește la toate poate să facă față primejdiilor de tot felul. Cam așa ceva a spus și un domn, adică unul îmbrăcat ca la oraș, român, care după vorbă părea un om cu multă carte. I-a adunat popa și învățătoarea pe vreo trei zeci de bărbați, la școala românească iar domnul acela le-a vorbit. Le-a spus cam ceea ce s-au sfătuit și ei mai înainte adică să pună paznici, și să aleagă un om dintre ei care să țină legătura cu domnii din Sibiu și mai de departe. Acesta a fost Niculae Dragotă. A primit și un cartonaș, în colț cu o fâșie colorată în roșu galben și albastru și cu numele său scris frumos cu tuș negru. Li s-a mai spus că după ce lucrurile se vor mai liniști va fi și alegere de primar Peste vreo câteva zile a mai venit dinspre Slimnic o căruță ca cele ale armatei. În spatele celui care mâna caii, pe un jilț, stătea domnul cel cu carte multă și un ofițer cu gradul de căpitan al armatei austro- ungare care vorbea tot românește. La reverul vestonului avea o panglică colorată în cele trei culori I-au chemat la primărie pe toți cei veniți din armată. S-au interesat care a avut gradul cel mai mare. Acesta era Romulus Schiopoaici. El a luat în primire zece carabine și două sute de gloanțe care au fost scoase de pe fundul căruței acoperit cu paie. Apoi ceilalți foști luptători au trebuit să semneze pe o foaie că jură credință poporului român din Ardeal și celor mai mari în grad. Au mai stat apoi ceasuri bune împreună, cu acel căpitan, și au hotărât ce trebuie să facă luptătorii. Fie noapte fie ziuă trebuia, tot câte doi, să umble prin sat înarmați și cu gloanțe la ei. În timp ce umblau cu armele, nu trebuie să bea rachiu, vin ori bere. Și nici să vină băuți pentru a lua armele. Au stabilit mai multe. Domnul căpitan trecea aproape zilnic pe la ei. Umbla într-o, trăsură fără cai, cum nu se văzuse până atunci prin sat. Așa ceva ziceau că au văzut numai cei veniți din armată. Trebuie că domnul căpitan vedea și de alte sate când pleca, din Sibiu, cu trăsura năzdrăvană |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy