Se spune că atunci când Pandora și-a deschis cutia, toate relele din lume au scăpat și și-au început domnia de teroare asupra oamenilor. Dar a rămas ceva în cuite, nu și-a luat zborul și a ales să o privească pe Pandora în ochi. Aceasta a fost Speranța.

În timp ce suratele ei semănau groază și împroșcau cu negura veninoasă din care erau formate, Speranța stătea pe loc. Se întreba. Se mira. Se analiza. Era și ea formată din negură, toată strânsă în jurul unui pumn de lumină fin țesut, lumină ce o păstra întreagă și n-o lăsa să se împrăștie în aer. Speranța nu știa ce să facă. Avea și lumină, și întuneric, dar separat nu putea să le aibă, ci doar împreună. Nicio alegere de făcut, doar existență.

Oamenii s-au speriat de Speranță. Au crezut că îi va chinui, cum au făcut surorile ei, așa că au izgonit-o fără milă și au condamnat-o la pribegie, fără a o cerceta și a realiza că nu le e dușman, că este făcută din aceleași elemente ca și ei, dar într-o formă diferită și atemporală.
Speranța a făcut înconjurul lumii încercând să-i înțeleagă pe oameni și pe sine. Pe oameni a început să-i pătrundă, să prezică reacția unui om la o anumită acțiune a unui alt om. Acum surorile ei erau omniprezente și nu trecea un minut să nu găsească o bucățică din ele. Erau acceptate, chiar integrate, dar ea nu.

S-a arătat oamenilor și le-a explicat cine e. Nu le era dușman, doar locuitoare a aceleiași lumi și nici măcar nu se cunoștea pe sine și ce ar putea face. Oamenii au privit-o curioși și au încercat s-o folosească drept hrană, dar nu ținea de foame și li se evapora din stomacuri. Au încercat s-o facă unealtă, dar era prea subțire și fragilă și se rupea tot timpul, mai mult încurcându-i. Au încercat s-o utilizeze în gândire, la rezolvarea de probleme, dar nici aici nu a reușit nimic. Oamenii au decis: Speranța este inutilă.

Tristă, ea a vrut să fugă departe, să lase tot ceea ce cunoscuse și să se izoleze de tot și de toate in încercarea de a-și găsi un scop sau un rost al prezenței și al formei sale. Dar un om milos a luat-o la el acasă și i-a îngăduit să rămână alături de el și alături de Vis.

Visul exista de mult, atât de mult încât nimeni nu-și mai amintea. Nici nu conta prea mult pentru că fiecare om avea cel puțin un Vis și fiecare a ajuns să fie ignorat. Pur și simplu existau. Oamenii încercaseră să le folosească la ceva util, dar nu au reușit, așa că le-au declarat, desigur, inutille, dar le-au tolerat pe lângă casă.

Astfel s-au întâlnit, în casa omului milos, Speranța inutilă și Visul inutil. Niciunul dintre ei nu-și cunoștea originea sau rostul, dar se știau legați de oameni. Fiecare murise și înviase de mii de ori și timpul le era necunoscut. Erau făcuți din elemente contrare, erau chiar exemplul grăitor că lumina și întunericul nu sunt într-o continuă luptă, ci se întrepătrund armonios, formând Vise și Speranțe. Speranța era neagră, acoperită încă de rămășițele surorilor ei, cu care fusese închisă în cutie, dar miezul luminos i se vedea în ochi. Visul era semi-transparent, lucios și vaporos, cu linii întunecate încolăcite pe brațe.

Nu știau de ce erau în stare, dar se știau unul pe celălalt. Speranța și Visul și-au dat mâinile și s-au contopit. Omul a simtit un fulger tăindu-i firul gândurilor, trasându-i un drum clar, plin de Speranță, până la Visul lui. Omul a lucrat mai ușor, mai repede, voința i s-a întărit și dorința i-a crescut. A alergat și a reușit să întindă mâinile și să-și atingă Visul. Era fierbinte și mat și greu, dar îl putea, în sfârșit, atinge. Omul era fericit.

Dar până să se dezmeticească, Speranța și Visul dispăruseră, lăsându-i în loc o realitate mai frumoasă, așa cum și-o imaginase cu ani în urmă, completă. Atunci omul alergă din nou și le spuse tuturor că Speranța și Visul sunt inutile singure, dar împreună pot face orice.

Speranța visează. Visul speră. Creați-vă un Vis și puneți-vă Speranța în el și împreună vor deveni realitatea voastră.