Început

De Anul Nou se spune că e bine să ai cu tine ceva vechi, ceva nou și ceva roșu. De ce, nu știu exact. Pot doar presupune.

Probabil „ceva vechi” reprezintă originile tale, din care te tragi, implicând metaforic și zestrea genetică. Timpul care a trecut și-a lăsat amprenta atât asupra acelui lucru, care astfel a devenit vechi, cât și asupra chipului, sub formă de semne și riduri mărunte, dar și asupra caracterului și personalității.

„Ceva nou” face referire la viitor, la timpul care va veni și la așteptările de la acest viitor, cu toate visele, dorințele și planurile care se vor dovedi realități sau utopii, împlinire sau distrugere, transformând implicit și persoana și creând una nouă din cea veche.

Cât despre acel „ceva roșu”… Aici cred ca înviem credințele populare în puterea mistică a acestei culori. Roșu e sângele, e vitalitatea, e pasiunea, trăirea puternică. Astfel, ceva roșu oferă protecție și în același timp ajutor, prin transmiterea tuturor acestor presupuse proprietăți purtătorului culorii, trecerea de la vechi la nou nemaifiind atât de dificilă.



Cheia

Iarăși stau în fața ușii. De ce mă regăsesc întotdeauna în fața unei uși? Fie că trebuie să intru, să ies sau am fost dată afară, conștiința mea se resetează când am o ușă în față. De cele mai multe ori e închisă, dar asta nu mai e o problemă. Probabil o asemenea ostilitate îi poate inhiba pe unii, dar pe mine chiar mă încântă.

Urmează să deschid ușa. Nu contează dacă am cheia sau trebuie să forțez, dar știu sigur că voi intra, voi pătrunde undeva, în intimitatea unei încăperi până de curând inaccesibilă. E ceva asemănător cu ceea ce simți când deschizi un cadou frumos ambalat și abia aștepți să-i vezi conținutul. În câteva secunde hârtiile și panglicile și ațele zboară în mod brutal, smulse de entuziasm și nerăbdare. Uneori nici nu mai contează ce e în înăuntru. Desfăcutul ambalajului te stârnește mai tare.

La fel e și cu cheile. Îți promit ceva și întotdeauna îți dau ceva dacă știi să le folosești. A, și la acea așteptare a descoperirii se mai adaugă și drumul până la ușa potrivită, care poate fi și mai palpitant. De ce oare personajele din basme care primeau legătura de chei nu rezistau tentației de a deschide toate ușile, inclusiv cele de care au fost avertizate să le lase închise?

Și ușile…Ușile ascund. Ușile despart. Ușile blochează. O ușă între tine și restul lumii. Te protejează, îți oferă intimitate, spațiu numai pentru tine și gândurile tale, îți ascunde micile secrete de care te rușinezi, dar în același timp te izolează. Dar ușile se și deschid. Ele sunt filtrul tău, lasă să intre în tine numai pe cei pe care îi dorești tu, lăsându-i afară pe potențialii dușmani. Sau poate nu, îi lasă tocmai pe cei răi să intre și să te găsească vulnerabil.

De fapt, nu mai știu. Mă aflu în fața unei uși cu o cheie în mână și iarăși m-am zăpăcit și zăbovesc. Broasca a fost schimbată de curând, dar ușa e aceeași, veche. Câte persoane oare i-au mai trecut pragul și câte altele s-au aflat în spatele ei ca să o deschidă? Le simt prezența, le simt amprentele pe clanță. În curând va fi clanța pe care eu o voi deschide din interior și mă voi alătura listei din caietul gros al administratorului ca și chiriaș al garsonierei numărul 22.

Cheia o am în mână și încă nu îndrăznesc să o încerc în broască. E nouă, lucioasă. Are zimții încă ascuțiți. Într-un fel mă simt onorată că voi fi cea care-i va toci deschizând această ușă, dar mă întristează. Sunt doar o unealtă a timpului și nu eu, personal, îmi las amprenta pe cheie, ci doar clipa. Dar nu pot fi geloasă. Timpul m-a adus până aici și mi-a lăsat cheia în mână.

Intră surprinzător de ușor și se aude un „clic” firav. Dacă aș fi un hoț, nu cred că m-ar auzi. Dar sunt un hoț. Am luat ușa cuiva și am făcut-o a mea, i-am pus pecetea mea și am închis-o pentru totdeauna pentru locuitorii anteriori. Apăs pe clanță și deschid folosind ceva nou.



Scaunul

Gol. Văd numai gol. Pereți goi, dușumea goală, ferestre goale, nicio urmă a unui alt om. Tot ceea ce le-a aparținut cândva, hârtii cu scrisul lor, haine cu pete de la sosurile pe care le-au mâncat, cărți, capace, oale, căni, cioburi, scame, pur și simplu nu mai sunt.

În singura cameră mai e ceva. Un scaun. Vechi. Lemnul s-a scorojit puțin, dar e încă întreg. Îl ating și mă atinge și deja ne-am obișnuit unul cu altul. Mă rezem puțin de el și îl aud scârțâind. Oftează. A fost părăsit, probabil din nou, de un alt chiriaș grăbit și nepăsător. De ce i-ar păsa? Scaunele sunt făcute pentru a te așeza pe ele, pentru a susține haine și cărți, calculatoare, tastaturi, boxe, farfurii, sticle de vin și doze de bere, furie, supărare, beție și dragoste și orice aberație îți mai trece prin cap. Scaunul este pentru a fi folosit. Și a fost folosit. Apoi lăsat în urmă să servească următorului chiriaș.

Am obosit, așa că mă așez și eu. Îl aud cum geme și îl înțeleg. Cine nu s-ar sătura de atâtea greutăți? Mai ales dacă ar fi atât de vechi... Dar de ce l-ar lăsa în urmă? Toată mobila a fost scoasă și încărcată cel mai probabil într-o mașină, iar garsoniera curățată cu grijă, dar acest scaun a fost părăsit. Intenționat? Poate. Mi l-au lăsat special, ca să se vadă că au mai fost oameni care au trăit aici, că nu sunt nici prima, nici ultima, ci doar una dintre.

Poate scaunul e elemnetul permanent din camera asta, e eternitatea în fața noastră, a muritorilor îngâmfați, care cred că obiectele ca scunele există numai pentru a fi folosite, fără a-și da seama că numai ei sunt cei folosiți. Un obiect neînsuflețit să trăiască mai mult decât un om?! Inadmisibil! Blasfemie! Erezie! Intolerabil!

Și așa s-au năpustit hoardele înfuriate asupra mobilei vechi și au rupt-o și au bucățit-o și au spart-o și au scrijelit-o până când n-a mai rămas decât praf și miros de lemn ars amestecat cu furie oarbă. Și un scaun care a rezistat sfidător. Acesta. Le-a răspuns dezlănțuirii lor cu un calm și o nemișcare desăvârșită. Ce a demonstrat? Că tot obiectele trăiesc mai mult, chiar dacă nu trăiesc cu adevărat. Măcar ele nu sunt înveninate de amărăciunea invidiei și mâniei.

Știu că sunt și eu om, dar nu-mi vine să stric scaunul, ci să-l îmbrățișez și să extrag din lemnul tare aceeași forță care l-a ținut întreg până acum. Am nevoie de tăria și de înțelepciunea esenței de stejar ca să pot răzbi prin încercările ce mă așteaptă, dar mai ales să pot trece de acest început. Sau poate aberez, iar scaunul nu are absolut nicio semnificație reală, ci doar a fost lăsat aici ca să completeze goliciunea apartamentului. Am amețit de la atâtea gânduri dezlânate și mă așez pe ceva vechi.



Paharul

Mi-e sete de mor. Mă ustură gâtul și am buzele uscate și abia acum realizez că mi-e sete. Când intri într-o garsonieră nouă și știi că aici îți vei petrece următorii șase ani, ai emoții și te lași purtat de val. Îmi las rucsacul jos și scot sticla de apă. Dar nu pot bea. Nu beau din sticlă. Niciodată. E una din idiosincrasiie mele, una de care nu mă pot lăsa. Beau numai din pahar sau cană.
Și țin cu mine în deplasări un pahar. Micuț, de sticlă, roșu. Nu e pictat, e chiar din sticlă roșie. Nu mai știu cum a ajuns la mine. Ceva din familie. În fine, e o poveste lungă și nu e cazul să o spun tocmai acum. Poate mai târziu.

Beau apă și mă simt mai bine. Clipocitul apei mă liniștește și mișcarea ușoară a unei dungi roșii care separă un roșu de alt roșu. Aceeași culoare, dar nuanțe diferite și împreună se armonizează perfect. Mă uit la cameră prin pahar și parcă nu mai e atât de goală. Pe unul dintre pereți cred că văd amprentele unei fete, iar acolo, în colț, o unghie tăiată și agățat de firul de la un fost bec atârnă un fir de păr blond. Ciudat, nu le-am văzut cu ochiul liber.

Las paharul jos și camera se golește imediat. Cred că e vina acestui roșu. E mai special, îmi permite să văd mai adânc, mai detaliat, cam ca la microscop, dar cu tot cu sentiment. Pe geam sunt urme de ruj. Un ultim sărut dat locuinței și peisajului înainte de a pleca înainte, de a părăsi și această etapă a vieții. S-ar putea să fac la fel, la cât de sentimentală mă știu.

Oftez gândindu-mă deja la plecare și mai beau puțin din pahar. Pe pereți i se preling multe multe picături roșii și mă văd plângând peste șase ani, mai matură și mai înțeleaptă, din ochi scurgându-se aceleași picături roșii de tristețe și despărțire. Beau tot dintr-o înghițitură și calmul s-a restabilit. Camera arată chiar bine în roșu, dar cred că nu o mai zugrăvesc. Prea multă bătaie de cap. Dar trebuie să-mi aduc și restul lucrurilor aici, să mă instalez ca locatară.

Iar paharul roșu e primul obiect personal care îmi marchează prezența și personalitatea. Din el am băut până acum în deplasări, dar de acum voi bea din el acasă. Voi bea suc și apă și vin și bere și vodkă și voi înghiți din el toate problemele amare și veninul și fericirea dulce și toate vor fi atenuate pentru că e roșu. Îmi pun toate speranțele în el că mă va ajuta să înghit pastilele dezgustătoare și dureroase presărându-mi puțin zahăr și mă va feri de dulceța prea puternică amestecând-o cu puțină lămâie și luciditate. Roșul îmi va deschide ochii și voi ști întotdeauna ce beau. Iar acum, la început, acest nou început, stau pe scaun cu cheia în mână și beau apă din ceva roșu.



Al doilea început

Am mai spus că e un început? Cred că da. Îmi pare rău, este o scăpare de-a mea. De ce tot repet asta? Pentru că mi se pare incredibil că am ajuns la acest moment. Nu-mi pasă cine sau ce sau când a mai fost aici. Eu am venit. Nu mai sunt o străină, ci chiar acum am devenit stăpână peste această garsonieră pentru că... pentru că am simbolurile începutului: ceva nou, ceva vechi și ceva roșu, o cheie nouă, un scaun vechi și un pahar roșu.