Matematica îți deschide mintea. Integralele sunt suprafețe din grafice și se înșiră pe aceleași table pe care încă se văd problemele de la algebră de ora trecută. 1+1=0. 1+1+1=0. 1+1+1+1+1+1=0. În inele avem zerouri. Totul se reduce la un zero mare și absolut. Oare? Zero, nimic, lipsă, gol. Te-ai învățat deja cu noțiunile și semnificația, dar le percepi? Îți dai seama de zero? E acel nimic despre care se vorbește cu atâta teamă. De unde este nimic? Se conservă nimicul? Sau totul în jurul nostru se transformă și nimic nu se conservă? E ceva greșit aici…

Am început să citesc un dicționar de neologisme și am găsit termenul de “anergie”. Este energia termică dintr-un sistem fizic aflat în echilibru termodinamic cu mediul înconjurător și care nu poate fi transformată în lucru mecanic. Este energie și totuși o energie moartă. Mă fascinează ideea de nimic între mediul înconjurător și sistem, rămânând în același timp parte din mediu. Dacă ar fi o separare totală, în timp, în spațiu, nu contează, sistemul ar înceta să existe, ar deveni nimic?

Conceptul se aseamănă puțin cu societatea. Nucleul familial și societatea în general. Acest nucleu există în cadrul societății, dar se manifestă mai puternic în interiorul său. Cel puțin teoretic. Viața unui individ este în primul rând influențată de familie sau de lipsa acesteia, apoi urmând societatea. Dar societatea transformă familia: poate schimba mentalități și păreri, poate da un simplu imbold și poate rupe ordinea interioară, sfărâmând nucleul. Un nucleu familial nu poate exista în echilibru cu societatea. Dar dacă ar fi posibil?

Omul a fost definit ca social, deci are nevoie de prezența semenilor. Societatea este doar una din formele posibile de conviețuire. Ea acționează după legile includerii și excluderii, având întotdeauna prejudecăți și alegând oamenii după aparențe și foloasele pe care i le poate aduce. Se poate aplica chiar legea junglei, cel mai puternic supraviețuiește, restul devenind repudiați, excluși. Dar și aceștia își pot construi o societate a lor sau un grup, tendința perpetuându-se, dar existând de fiecare dată interacțiuni vehemente, transformări cauzate de ceilalți. Întrebarea mea e dacă se poate construi o structură umană care să fie în echilibru cu societatea, să coexiste, dar să nu apară elemente care să poată migra între cele două.

Să luăm un cuplu adamic. Reciprocitatea în sentimente și acțiuni este obligatorie. Cum anume se pot desprinde, continuându-și totuși existența? Probabil este necesar un vis comun, o ordine stabilită și înțeleasă numai de cei doi fără a putea fi adaptată la alt sistem. În același timp este necesară ignorarea completă a ființelor asemănătoare, potențiali membri, dar observarea acestora ca și curiozități este permisă. Plictisul este extrem de periculos și poate perturba echilibrul, spărgându-se pelicula subțire și aruncând cuplul înapoi în societate, deja transformat. Cumva, natura socială trebuie limitată la celaltă persoană și atât, ori prin venerare până la obsesie, ori prin ignorare completă, ori prin adaptarea la bătăile inimii și devenind jumătăți ale aceluiași hibrid.

Este foarte posibil ca trupurile să sufere la început, deoarece hrana principală devin cunoașterea și explorarea sinelui propriu, sinelui de lângă și a sinelui hibrid. Necunoscutul poate oferi destule nutrimente cât timp este pătruns de cei doi cu aceleași mișcări și gânduri. Percepția mediului nu este afectată, dar pentru a fi în echilibru cu acesta, simțurile se vor dubla și se vor repartiza astfel încât cu simțurile normale să fie reconstruită lumea exterioară, iar cu dublurile, devenite anormale, să fie simțit întru totul cel de lângă. Semnificațiile acțiunilor sau valorilor din afară devin doar un zumzăit abia perceptibil, comunicarea internă fiind cea reală pentru cei doi.

Totuși, depărtarea graduală, dacă nu este controlată, conduce la desprinderea totală și ruperea definitivă de umanul mediu. Cuplul adamic inițial devine nimic. Sau continuă să existe, dar sub alte forme, unic, izolat.

“Mai avem nevoie de altceva în afară de noi doi?” “De nimic…”