În Limbă și literatură, vol. XXI, 1969, p. 29.

„Când spunem Negruzzi, spunem Alexandru Lăpușneanul, așa cum pronunțând numele lui Alecu Russo, numim Cântarea României. Cu capodopera lui Negruzzi evocarea istorică se ridică, neașteptat, la un nivel greu de atins, mereu exemplar. Una din direcțiile curentului istorico-poporan de la Dacia literară, cea istorică, dobândește un prestigiu excepțional. Frământările sociale de la jumătatea secolului XVI-lea, în a doua domnie a Lăpușneanului, conferă nuvelei o bază realistă. Toate datele istorice și psihologice, potențate estetic, converg pentru a traduce în viziune epico-dramatică porniri ascunse și manifestări sângeroase. E o confruntare a tendințelor feudale tipice, în care voința domnitorului autocrat se lovește de intrigile unei boierimi ipocrite. Tablouri de grup, figuri plastice, în prim plan, apariții fantomatice spre fundul scenei, dialoguri de o ironie glacială și șoapte impregnate de neliniște, toate sugerează o atmosferă arhaică. Practici feudale insidioase, conspirații și asasinate se desfășoară în scene strânse, ritmul dramei urmând parcă ritmul unui destin inexorabil. În contrast cu feminitatea gingașă a Ruxandei, cruzimea diabolică a domnului și stăpânului ei. Cu fiecare scenă, lumina dezvăluie resorturi psihologice caracterizante, despicând misterul numai în măsura necesară. Scena masacrării celor patruzeci și șapte de boieri, schițată concis, în culori puține, pare desprinsă dintr-o dramă shakespeareană.”
Const. Ciopraga,
C. Negruzzi, scriitor modern,
în Limbă și literatură, vol. XXI, 1969, p. 33-36.

„Cele patru capitole ale nuvelei, construită în jurul figurii unui domnitor crud și sângeros, dar părând mânuit de providență pentru o misiune obscură, respiră atmosfera unei tragedii. Conflictul ilustrează lupta dintre domnitor și boierimea gata oricând a cădea la învoială cu dușmanii țării, măcinată de intrigi, versatilă, lipsită de o forță interioară. Tipologia, caracterele contrastante, episoadele neașteptate care capătă caracterul unor lovituri de teatru provin din recuzita romantică. Grija pentru adevăr, economia de mijloace în caracterizarea stărilor sufletești și în descrieri sunt însă ale unui realist.
Remarcabilă este fluența epică, neîmpiedecată de nici un fel de prisos stilistic, iarăși semn de modernitate, probă a maturității pe care Negruzzi o întrupează pentru dezvoltarea literaturii noastre în ceea ce privește poza.”
G. Ivașcu,
Istoria literaturii române,
Editura științifică, Buc. 1969, p. 436.

„Fără a intra într-o analiză de detaliu, să remarcăm doar că punctul de plecare al scriitorului în toate aceste opere [autorul se referă la nuvelele de până la 1840] e net romantică, că romantismul constituie nu numai solul nutritiv al inspirației, ci adesea și termenul final al actului creator. Evident, e vorba de un romantism care nu e nici sentimental, nici egolatru, străin de vagul lamartinian, de acel lirism infuz al inimii împovărate și al peregrinării prin sfere, atât de caracteristic poeziei unui Alexandrescu; particularitatea lui Negruzzi e, dimpotrivă, de a căuta înserarea în istorie, sinteza dintre detaliu și culoare, ecuația diferențială a obiectelor și oamenilor. Echivalențele i le aflăm în proza robustă, intens pitorească, a unui Victor Hugo din Notre Dame de Paris, sau în truculența unui Alexandre Dumas din memoriile de călătorie, cu deosebirea că respirația concisă a frazei și disciplina compozițională îl evocă adesea pe Prosper Mérimée.”
Paul Cornea,
Romantismul românesc,
Minerva, 1972, p. 593.