Trenul merge lin, fără să se zdruncine la îmbinările șinelor. Chiar mă gândesc că îmi lipsește zgomotul ritmic al CFR-ului, atât de drag pentru ca îl asociez cu vacanțele, cu taberele școlare… Pe bancheta din fața mea, Julian navighează pe net, pe telefonul mobil. Îl privesc direct, cu o umbră de zâmbet. E o prezență liniștitoare, respiră calm și bună dispoziție fără excese. Am servit micul dejun la aceeași masă, tăcuți, acoperiți de acordurile lui Clayderman, care susurau dintr-un CD player în fundul beciului. Încăperea era destul de goală, ceilalți încă dormeau, probabil…

Pe drumul spre gara St Lazare mi-a povestit că-i lipsește surful de acasă. În Bournemouth oceanul formează un golfuleț blând unde nu prea sunt valuri potrivite pentru acest sport. Fără să se descurajeze, pasionații îmbracă neoprenele și plutesc pe apă, în frig și vânt, doar-doar apare o undă care să le dea și lor un zvâc de câțiva metri… Londra, deși e la doar 160 km distanță, nu prea îl atrage. Zona Dorsetului, în care s-a învârtit mai toată viața, îi place cel mai mult. Recunoaște că e destul de legat de ceea ce l-a înconjurat din vremea copilăriei… În acest punct îmi imaginez că mama rămâne o lipsă pe care nici nu a încercat să o umple cu altceva.

Îmi pun ochelarii de soare și privesc peisajul. La Defence răsare ca un cartier cu blocuri înalte, cu graffitti, birouri și magazine moderne. Alte zone se desfășoară în lumina caldă a dimineții de noiembrie fără nimic epatant. La sculare, în emisiunea “Le Morning” (cine spunea că francezii sunt anglofobi?) văzusem la “tele” că urmează să fie o zi superbă, după toată ploaia din ajun. Puțin peste zece grade, mult soare, fără vânt și umezeală. Versailles-ul se dovedește un plan turistic potrivit. Închid ochii și îmi las fața scăldată în razele care îmi încălzesc obrajii. Delicios de departe regăsesc amintiri despre serviciu, colegi, apartamentul pustiu și diminețile somnoroase… Mă întind cu mișcări de pisică adormită și zâmbesc ca în somn. Un clic metalic îmi arată că Julian se ține de promisiune și îmi face poze…

După o oră și ceva coborâm în orășelul renumit, plin de turiști și autocare parcate într-o piațetă enormă, exact în fața castelului – minunăție pe care, deși o vedem înainte, e cumva la orizont, la o distanță apreciabilă de mers pe jos. Doamne, îmi vine să cânt, să țopăi de bucurie… În sfârșit, am întâlnire cu Ludovic XIV ! Îl urmăresc din romane și manuale școlare de-o viață… Regele Soare are o amprentă adâncă și o adulmec în aerul modern, căutând să-i simt prezența în jurul luxului care se anunță… Deschid ochii într-o privire cât mai cuprinzătoare și atentă, încercând să nu scap nimic, să-mi înregistrez emoțiile și să nu pierd detalii revelatoare.

- You look like a child facing a candy shop, îmi strecoară Julian, râzând de mine.
Mă ia de mână fără protocol și ne facem loc prin marea de turiști, spre porțile maiestuoase, din grilaj metalic negru, mărginit cu țepuse aurii.
- Don`t get lost, ok?
Promit să fiu cuminteși mă bucur să văd că am găsit, și de data asta, pe cineva care să se uite după mine…

Stăm într-un rând care se îndoaie de câteva ori, ca un șarpe în jurul unor parapeți de fier. Mă tem că e posibil să dureze și două ore până cumpărăm bilete, dar până la urmă scăpăm mult mai repede. Optăm pentru varianta completă de vizitare – palat, grădinile și Trianonul. Castelul e în forma literei U, un corp central în față și două aripi laterale. Începem un tur lent, dotați cu căști individuale având înregistrări numerotate în funcție de obiectele corespunzătoare.

O primă parte din ansamblu a fost construită de Ludovic XIII, prin 1630 și ceva, apoi Regele-Soare ridică ceea ce va rămâne în istorie ca un castel-simbol al clasicismului francez, într-o reprezentare luxoasă și unică în lume. Aici și-au trăit ultimele clipe și renumitul monarh și marchiza de Pompadour. Ating pereții înalți, acoperiți de picturi sau basoreliefuri aurite, mă rotesc încet în jurul vreunei coloane albe dantelate și parcă simt viața de odinioară, bucuriile și tristețile aristocraților… Privesc parchetul și mă întreb, totuși, dacă este cel original… Aud cum foșnesc mătăsuri înfoiate și cum pantofii cu fundițe calcă grăbit pe pardoseală… Șoaptele din spatele evantaielor se amestecă cu clinchet de pahare, cu vreo harfă îndepărtată sau cu râsul ascuțit al vreunei doamne bine dispuse…


Mă pierd sistematic de Julian, dar ne regăsim ușor; traseul e bine direcționat prin șnururi care delimitează și ghidează într-o unică direcție. Nu ne vorbim, ascultăm fiecare propria înregistrare. Oricum, zgomotul turiștilor e prea mare, un grup de asiatici chiar pare să se amuze fără mare legatură cu ceea ce văd. Din cele trei niveluri, e permis accesul doar în primele două. Opulența e covârșitoare, înflorituri, auriu, ciucuri, broderii, tapițerii manuale, statuete… În sfârșit, păsesc în povestea copilăriei…

În clasele primare mi-a fost dragă o carte cu povești; una dintre ele se petrecea în Sala Oglinzilor, despre care nu mai auzisem. Subiectul în sine nu îmi mai este clar (o fetiță călătorea în timp și vedea astfel diverse episoade celebre, din diverse epoci); văd însă clar desenul: un rege învăluit într-o blană albă cu puncte negre, cu fața frumoasă încadrată de o peruncă lungă, neagră, stătea într-un jilț încrustat. Sub candelabrele mari dansau perechi minunat îmbrăcate, doamnele cu umerii goi aveau rochii lungi, înfoiate, de prințese…

Încăperea este lungă – cea mai mare la acea vreme, aud în căști. Din tavanul boltit coboară candelabre pline de cristale strălucitoare. Peretele care dă spre dormitoarele regale este acoperit de oglinzi, de sus până jos. Unele sunt aburite de vreme și puțin ciobite. În partea cealaltă sunt numai ferestre înalte care oferă o priveliște uluitoare: până la orizontul îndepărtat se văd pajiști, alei, păduri și lacuri amenajate. Totul tăiat și dichisit la muchie, ori în curbe perfect simetrice. Natura însăși pare dirijată și supusă unei ordini clare, voinței regale… Mă surprinde însă impresia că sala e mai îngustă decât îmi închipuisem. Pare un vagon luxos dintr-un tren enorm.

Patul lui Ludovic e înalt și acoperit de un baldachin masiv, cu draperii grele, brodate. Văd parcă ceremonialul culcării și deșteptării, formalitate care, odată încheiată, îi permitea regelui să se ducă în treaba lui, pe culoare mai mult sau mai puțin secrete. Dormitorul reginei mă uimește cu tapetul, baldachinul, covorul - toate pline de floricele și panglicuțe, alb și roz, totul într-o proporție apăsătoare. Prea multe flori, prea multe panglicuțe, prea mult roz… Îmi amintesc de Maria Antoaneta din pelicula Sofiei Coppola. Cum se învelea și cum se dezvelea ea, mititica, proaspat măritată, sub privirele doamnelor de companie. Eticheta francezilor sufoca orice intimitate, mai ales pe a regilor și reginelor.

Îl regăsesc pe Julian în curtea interioară. Răsfoiește un pliant și dă din cap…
- Câtă atenție pentru fiecare detaliu…
- Da, luxul e copleșitor. Presupun că poporul murea de foame pentru ca aici să fie totul tras în sclipici.
Mă privește și nu răspunde. Mă întreb dacă nu am făcut o remarcă specifică unei nații care de abia a scăpat de comunism. Regalitatea engleza e mai naturală decât cea franceză prin simplul fapt că încă există… Îmi dau sema că privim din perspective foarte diferite ceea ce vedem amândoi azi. Eu am în amintiri doar Peleșul și Branul.

Începem să cutreierăm labirintul verde. După câteva cotituri descoperim indicatoare contemporane care ne invită la gustări, cafea, clătite…. Francezii mănâncă clătite peste tot, spre marea mea plăcere. Găsim un fel de foișor de lemn cu o terasă și ne așezăm lângă un încălzitor pe gaz. Am remarcat și la terasele din oraș – pe timp de iarnă sunt închise cu niște copertine de plastic, transparente, și încălzite cu aparatele astea suspendate – ca niște rotisoare de lângă care lipsește cărnița.

Mergem apoi pe alei aproape o oră, admirând croitoria iscusită a grădinarilor. Globuri rotunde și încă verzi, copaci cu coroana direcționată – toți în același fel – tuja simetric aliniați pe o distanță impresionantă… Bazinele sunt mari, dreptunghiulare și cu apă foarte curată. Eu simt o mare plăcere văzând arta asta interferând cu natura, dar Julian e mai mult absent. Îl las în voia lui și nu-l caut de vorbă.

- Ce părere ai tu despre căsătorie, așa.. la modul general?
Mă împiedic încercând să mă întorc brusc spre el. Reușesc să nu îngenunchez, dar momentul s-a dus.
- Lasă, nu contează, râde el de mine.
Nu îi răspund, bucuroasă că am ceva timp de gândire. Nu mă așteptam la teoretizări subite.
- Păi… La modul general, e o proiecție frumoasă; în particular, însă, poate ieși o experiență dezastruoasă.
- Îhm… Tu de ce nu te-ai căsătorit încă?
Mă trec apele și aș fi puțin obraznică, dar mă abțin.
- Păi… am uitat să-i trimit lui Moș Crăciun scrisoarea cu dorința asta.
- Scuză-mă. Am devenit prea personal.

Încep să văd și eu toamna din jur. Păduricea e galbenă toată, pe jos călcăm peste un strat de frunze care ne amortizează pașii în foșnet constant. Căsătorie… Fiecare etapă are toamna ei. Copilăria, tinerețea, căsnicia… Părinții mei sunt împreună de aproape patruzeci de ani și s-au înstrăinat din ce în ce mai mult. Mă întreb dacă au rămas împreună din lașitate sau din lipsa unei alte pasiuni.

- Ești cumva însurat și ți-ai lăsat soția acasă, cu copiii de gât, în vreme ce tu cutreieri Parisul cu fete străine?
Îl împing ușor, în glumă, și mă trezesc că aștept răspunsul cu interes.
- M-ai prins. Este și însărcinată…
Râde. Cred că m-a convins, dar nu sunt foarte sigură. Și, în fond, n-are decât să fie însurat. Nu e treaba mea. E posibil să devină, însă – îmi șoptește colțul ăla de minte care nu mă ascultă niciodată.

Mergem agale pe o alee străjuită de niște copaci înalți, de un auriu magnific. În zare începe să se vadă poarta principală de la Micul Trianon.
- Deci există dorința de a te căsători, doar că nu ai înaintat cererea, nu? Santa și-a extins afacerile, se ocupă acum și de așa ceva?
- Julian, îi răspund sec, o femeie de treizeci de ani ar fi ipocrită să afirme că nu vrea să se căsătorească, așa… din principiu. Îmi par inutile minciunile care ascund eșecuri sau neîmpliniri.
- Oau! Dar tu nu ai treizeci de ani…?!
- Ba da, și acum sigur că tu trebuie să spui că par mai tânără etc, etc…
- De fapt, eu credeam că ai mai mult…
Îi scot limba și fug înainte, cu dorința reală de a schimba povestea. Mă prinde ușor din urmă și mă imobilizează, ținându-mă de umeri. Îl privesc gâfâind, nepăsătoare la disperata mea situație dată în vileag.

- În curând o să mă însor și nu știu dacă este bine. Nu știu ce să fac, de fapt. Voiam să vorbesc cu cineva și nu știam cum să încep. O să îți spun diseară mai multe… Hai să vedem și castelul ăsta mic, ok?
Pășește înainte, de data asta parcă vrând să depășeașcă el momentul mai repede. Rămân în loc și îl privesc cum se îndepărtează. Sigur că se însoară. Nu m-ar fi întâlnit pe mine dacă ar fi fost liber. Nu s-ar fi arătat dornic să petreacă timpul cu mine dacă l-aș fi interesat așa cum speram eu…

Cuibul Mariei Antoinette îmi pare ceea ce o regină poate numi “casă”. Pare un conac simplu, nu foarte mare, cu doar două niveluri. Interioarele sunt elegante, dar nu încărcate, ca Versaillesul. Pereții sunt albi în totalitate, deși dantelați pe alocuri, cu mici basoreliefuri sau rame fără conținut. Tapițeriile uni sunt de regulă în culori puternice. Candelabrele mai mici, cu mai puține cristale și mobilier mai comod. Renumele ei de soție infidelă parcă se insinuează în fiecare cameră, în fiecare colț au rămas plutind în aer șoapte calde și priviri dulci.

Peisajul de dincolo de ferestre e romantic, cu pâlcuri de copaci lăsați să se dezvolte în voie, cu o capelă mică deschisă, albă și ea, rotundă și susținută de coloane înalte. Câte o potecuță care nu duce altundeva decât în fața unei bănci de lemn; un iaz șerpuiește dezordonat, iarba e deasă, acoperită de frunze căzute în dezordine. Urmăm tăcuți drumul nepietruit care ne ghidează spre “village” . Julian e iar absent, eu îl las în pace, lăsând impresia că sunt total absorbită de peisaj.

Satul reginei mai are doar câteva căsuțe foarte vechi, din lemn – a grădinarului, a morarului, a lăptarului. Acum nu mai sunt toate locuite, dar ni se spune că sunt întreținute ca și cum nimic nu s-a oprit. Dorințele sunt în continuare ascultate: straturile de legume și verdețuri, florile de pe pridvor, de pe scări, peștii, rațele și gâștele de pe lacul de lângă moară… Toate trăiesc firesc, pregătite acum de iarnă, ca și cum stăpâna urmează să se întoarcă din călătorie și o să cerceteze mersul fiecărui lucru. Sunt de-a dreptul impresionată… Aș fi vrut să fi fost măcar spălătoreasă în sătucul ăsta, să aud păsările ciripind și rațele măcănind, să privesc balta asta în fiecare răsărit și apus… Și să fi fost măritată cu văcarul, desigur. Copiii ar fi alergat desculți prin iarbă, printre copacii ăștia enormi…

Nu-i nimic. O să îmbătrânesc independentă, cu banii mei puși de-o parte, o să călătoresc fără bătăi de cap și certuri conjugale, gelozii și dureri de-astea. O să admir paradisuri ca acestea și voi admira toamna în alt oraș, în fiecare an… Da. Să se însoare cine nu vrea așa ceva! Soarele coboară prin frunzișul rărit al câte unui copac și împrăștie raze separate de ramuri și trunchiuri. Un cățel de-al locului apare vesel și prietenos, ni se încurcă printre picioare și pleacă apoi în treaba lui. Turiștii asiatici par acum să admire mai mult exteriorul idilic decât interiorul luxos de la Versalilles.

Se face mai răcoare, seara se insinuează repede și mi-e foame. Julian e de acord să ne întoarcem spre castelul mare, să ieșim din lumea lui Ludovic XIV. Sunt copleșită de tot ce am văzut; la nostalgia pe care trecutul atât de ilustru mi-a indus-o, gândul că Julian se însoară adaugă o oboseală vecină cu apatia. Oh, și cât e de mers numai până la ieșirea de pe domeniu! Avem însă norocul să dăm peste un minicar, un trenuleț cu câteva vagoane anume troncănind pe acolo, să culeagă turiști obosiți…

Fac ultimele poze Versaillesului, în amurg de toamnă târzie, și ne îndreptăm apoi spre gară. Sunt mai multe trenuri în fiecare oră, spre Paris, așa că nu așeptăm mai mult de zece minute și iată-ne așezați, în sfârșit, pe bancheta moale. Pe fereastra întunecată intră repede câte o lumină care dispare la fel. Aș închide ochii, să îmi savurez proaspetele amintiri, dar mă trezesc deschizând subiecte anoste: clima din orășelul lui Julian, educația din școlile de acolo, asisțenta socială… Îmi răspunde egal, privindu-mă cu răbdare, înțelegând că facem conversație ca doi călători într-un tren de navetiști.

Ajunsă, în sfârșit, în camera de hotel, mă uit în oglindă și mă cert: “Nu ești nici schioapă, nici mai proastă decat media! Ai răbdare… răbdare… răbdare. Lucrurile bune se întâmplă celor care știu să le aștepte. Paștele Cailor o fi el agățat undeva pe axa timpului…” Ridic bărbia cu demnitate și siguranță. Mă rog, o siguranță acolo, una mică, mititică… În jumătate de oră o să aud povestea norocoasei logodnice și o să zâmbesc elegant, cu indiferență.

- O cheamă Chelsea. E însărcinată în patru luni.
Julian zâmbește stingher și duce paharul cu vin la gură.
O văd pe Chelsea, femeie fatală, cum se va face cât butia odată ce naște. Morocanoasă, cu gemenii în brațe, ciufulită și cu vomă de bebeluș pe umăr. Gleznele îi sunt cât roata carului, fundul cât cercul dogarului. Julian o privește blând și se gândește la mignona simpatică pe care o cunoscuse anul trecut la Paris. Ce fraier fusese!...