Erau acolo toți copiii din sat, adunați să vadă minunea... Toți vorbeau, sușoteau, bârfeau, era o hărmălaie cum numai iarna pe derdelușul din spatele școlii mai întâlneai, atunci când concursurile de săniuță încingeau pariuri aprinse... Dar acum era vară, și cerul era albastru și râul strălucea în razele soarelui... Și pe mal, copiii veniți nu să se scalde, ci să asiste la ceva nemaivăzut, așteptau...

Pe un mal și pe altul, îi puteai auzi...

- Nu va reuși, nu are cum!

- Ba da mă, n-ai văzut ce încrezător e că va reuși? Sigur are un as în mânecă...

- Haide mă, cine se crede, sfântu Petru?

- Eu zic că o să meargă, n-ai văzut că toți care sunt cu el îl sprijină și îl încurajează? Cred că știu ei un secret...

- Băieți, degeaba vă stresați, e clar că va reuși! Pentru că el nu greșește niciodată, și nimeni din sat nu poate să comenteze ceva în privința asta!

- Da, pentru că nimeni nu îndrăznește...

Spartacus era într-un fel șeful satului... toți copiii îl știau. Mulți îl apreciau, mulți se temeau de el... Pentru că el era mare și atotputernic, avea în el ceva care îl făcea să impună respect, și nimeni nu îndrăznea să i se opună... Unii i se alăturaseră în încercarea de a i se asemăna sau de a-i câștiga simpatia, și nu i se opuneau niciodată, orice ar fi spus sau ar fi făcut... Spartacus avea întotdeauna dreptate, el nu greșea niciodată în ochii lor. Era minunat.

Alții însă realizaseră că e și el om ca toți oamenii, și putea să greșească... Își dăduseră seama de asta atunci când el bătuse un copil nevinovat doar pentru că din greșeală s-a împiedicat și l-a atins... Unora din copiii satului aceasta atitudine violentă, nepăsătoare și rece, cu nasul pe sus, nu li se părea o atitudine potrivită, și nu îl considerau pe Spartacus un om prea bun... De fapt, mulți ar fi preferat ca el să devină mai înțelegător, mai iertător, mai atent, mai cald... și nu așa înfumurat și încrezut, distant și rece...

Dar nimeni nu îndrăznea să spună nimic, pentru că în jurul lui, copii aproape la fel de încrezuți îl susțineau cu tărie...

Și acum, în acea zi de vară, venise timpul ca Spartacus să dovedească pentru totdeauna că el este mai mare decât toți ceilalți, și că nimeni nu are dreptul să îl judece, pentru că el nu poate greși, în timp ce el este liber să pedepsească pe oricine, pentru că el este Căpitanul...

- O să vedeți, după ce va face asta, nimeni nu va mai îndrăzni să spună ca a greșit cu ceva... va dovedi că el nu are cum să greșească, pentru că este perfect!

- Nimeni nu e perfect... și să crezi asta și să crezi că nu poți greși poate avea consecințe dureroase asupra lumii...

- Stai că vedem noi acum... Haide Spartacus! Ești gata?

Băiatul era gata... desculț, în pantaloni scurți și cu o mantie vișinie pe spate, se apropie de râu...

- Priviți muritori de rând... Vă voi arăta că sunt superior vouă, și atunci toți vă veți închina mie, pentru că eu sunt perfect și nu greșesc niciodată...

Și făcu primul pas deasupra apei, un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru copiii acelui sat... Dar piciorul începu să se scufunde sub propria-i greutate, și atinse încet pietrele de pe fund... Apa nu îi ajungea decât până la gleznă, dar toți copiii rămasera încremeniți, privindu-l...
Spartacus se opri și el... își privea piciorul scufundat în apă și simțea răceala dulce ce-l mângâia curgând încet pe lângă el...

Dar își reveni! Plin de încredere, ridică al doilea picior și îl puse înainte... îl lăsă ușor în jos, apropiindu-l de suprafață apei... Încet, o atinse... simțea sub talpă firul rece, și calcă... Încă o dată, piciorul i se scufundă, și apa îi ajungea acum până la genunchi... Șocat, băiatul încremeni!

Copiii de pe mal încă nu știau ce să creadă, nu știau cum să reacționeze, și nu știau ce va urma... Un al treilea pas le confirmă însă gândurile unora, bucurându-i, și le dezamăgi speranțele altora: Spartacus nu putea să meargă pe apă. Prin urmare, el nu era perfect…

- Poate acum se va gândi de două ori asupra consecințelor faptelor sale, știind că și el poate să greșească... vorbi fără teamă un copil…

- Ca să vezi că uneori poți să trăiești în greșeală fără să-ți dai seama, până când singur îți dai seama de asta… îl împinse un altul…

- Da, pentru că degeaba îți spune cineva din exterior că ai greșit, dacă tu nu vrei nici să auzi așa ceva… îl privi cu dispreț altul…

- Unii ar trebui să învețe să asculte ce spune lumea înainte să judece…

Copiii plecau spre casele lor, unii râzând de el, alții dezamăgiți, alții nepăsători… băiatul rămase singur… Și o raceala cruntă își făcu apariția în inima lui…

- Hey… daca vrei, poți să vii să te joci cu noi… îi spuse unul din băieții din grupul advers, realizând că un om poate deveni mai bun atunci când își dă seama că a greșit, dacă își dorește asta…

- Da, nu trebuie să fii singur doar pentru că ai greșit… greșelile pot fi iertate dacă sunt recunoscute și îți pare rău pentru ele… Nu ești singur decât dacă așa alegi tu să fii…

- Da, sau dacă în jurul tău ai numai oameni nepăsători și reci…

Spartacus era încă șocat de faptul că nimeni nu îl mai considera perfect, și nu putea să accepte asta… Și atunci se întoarse către ei și urla:

- Lăsați-mă în pace! N-am nevoie de voi! Mi-e foarte bine așa, sunt perfect, doar că voi nu vă dați seama! Plecați de-aici idioților!

Și plecară copiii… răniți pentru ultima oară de ignoranța lui Spartacus…