A avut dreptate. Prima bucurie a fost aceia a Învierii Domnului. Toți ai casei s-au spălat de cu seară, și-au pus la îndemână hainele curate, de sărbătoare, s-au culcat ca să se poată scula înainte de doisprezece noaptea.
Când au început a se auzi clopotele toți au fost în picioare. Nu le-au trebuit multe clipe să fie îmbrăcați, gata de plecare. Până la biserică erau doar câțiva pași. Din curte, de lângă clopotniță, se vedeau în noapte zeci și zeci de lumini de la ferestrele caselor. Cele mai multe erau aproape, cele mai depărtate se stingeau pe rând semn că oamenii plecau spre biserică. Au intrat cu toții înăuntru. Tot mai mulți oameni intrau, dar liniștea continua să fie cea de la început. Doar câte o tuse se auzea din când în când. Notarul a fost poftit de către cantor, doar prin semne, să ia loc în prima strană din dreapta altarului. Aceiași liniște a domnit și după ce părintele Cornel, cu glasul de abia auzit i-a îndemnat pe creștini să ia „lumină” din lumânare sa. Copiii, bărbații, și la urmă femeile au trecut prin fața preotului, apoi au ieșit cu lumânările aprinse, în curte. Ca prin minune, parcă, vântul, care adia înainte, s-a oprit. Cele două clopote și toaca au fost un timp, cât s-a înconjurat biserica, stăpâne peste sat. În liniștea ce s-a lăsat din nou, vocea părintelui deși slabă, poate din cauza postului prelungit și a vârstei, se făcea auzită până departe. După ce a terminat de citit Evanghelia ce aducea vestea Învierii, bărbații și femeile au rămas uimiți când au auzit un cor, pe două voci, parcă îngeresc, ce cânta „Mărire Þie, Doamne, mărire Þie”. Era un grup de copii, fetițe și băieți, printre care și unii mai mărișori. Tot ei au cântat Hristos a înviat de mai multe ori. Doamna învățătoare Ioanovici era în fața lor, îndemnându-i la cântat cu amândouă mâinile. Chiar și părintele a rămas surprins. De abia acum părinții lor, dar mai ales mamele printre care și Mărie, și-au dat seama de ce odraslele lor mergeau tot mai des la școală și acum în vacanța de paști.
Au intrat apoi din nou în biserică la Sfânta Liturghie. Doamna Lucia a fost și ea poftită de cantor, să stea în strana doamnei preotese. Aproape tot postul doamna preoteasă nu s-a simțit bine. Avea amețeli și îi vâjiau urechile așa că n-a putut să vină la Înviere. Și pe Dumitru, cantorul, se vedea tot mai tare bătrânețea. Noroc cu Zaharie care știa tot mai bine când trebuie să dea răspunsurile, și acum noroc și cu acești copii, învățați de doamna, care cântau atât de frumos. Unele răspunsuri la Sfânta Liturghie au început să le dea toți oamenii din biserică.
La sfârșitul slujbei au trecut din nou, prin fața altarului, copiii bărbații și femeile pentru a primi din Sfântul Potir, cu o linguriță de argint, Sfintele Paști. Cei care aveau bolnavi primeau tot de la părintele Sfintele Paști în căni aduse de acasă.
Când au ieșit din biserică soarele primăvăratic arunca umbrele merilor înfloriți, până departe. Copii cu ouă roșii în mâini se luau la întrecere, încercând, tot câte doi, tăria cojilor vopsite. Păsările din pomi nu le dădeau nicio atenție văzându-și mai departe de trilurile lor. De și era doar în prima jumătate a lunii aprilie se auzea și zumzetul albinelor. Furnici, abia ieșite din pământ urcau, în șir, disciplinate, pe stâlpul porții. „Boii Domnului”, cu aripi roșietice, pătate de puncte negre, se încălzeau pe lângă gard, la soare. Toate acestea nu săreau în ochii nici unui locuitor al satului dar nu puteau trece neobservate de doamna Lucia. Ceea ce nu observă doamna notar, dar nu putea să nu sară în ochii Măriei și Victoriei, dar și ai lui Niculae, erau cei doi care stăteau de vorbă lângă portița grădinii. Petrică povestea ceva iar Ana era cu ochii țintă la el. Puteau trece liniștiți, pe lângă ei, că cei doi tineri nu i-ar fi observat. Dacă ar fi fost singur, nici pe Petrică nu l-ar fi cunoscut. Se împlinise, nu mai era subțirelul de altă dată. Și din cauza veșmintelor ce le purta nu la-ar fi recunoscut. Pardesiul care-i venea ca turnat, lavaliera de la gât, pălăria de fetru și pantofii de lac din picioare te-ar fi dus cu gândul la un domn cu carte și nicidecum la un fecior din sat. Niculae s-a oprit în dreptul lor. Ceilalți ceva mai încolo
- Bine ai venit Petrică. Aproape să nu te mai cunosc. Oare să fie doi ani de când ai plecat?
Băiatul luat prin surprindere își reveni repede. L-a salutat. Au dat, apoi, mâna. A salutat, prin înclinarea capului și pe ceilalți ce erau mai încolo
- Ne pare bine că ai venit pe acasă. Dacă ai vreme vino pe la noi. Ne-ar părea bine să ciocnim un ou roșu și să bem un pahar de vin împreună.
- O să vin, negreșit, bade Niculae.
După ce au ajuns acasă și s-au așezat la masă au început să vorbească, dându-și rând, despre toate. Mărie a lăudat pe copiii și pe doamna lor, care au cântat atât de frumos la biserică. Niculae a zis despre școală care cu toate că are două încăperi se învață carte numai într-una. Ar mai trebui adus un învățător, ori o învățătoare, pentru că acum sunt în școală peste șaptezeci de copii. Noroc că nu vin toți odată. Domul notar știa că acum de când statul se îngrijește de școli, luând această grijă de pe umerii bisericii, pot fi aduși învățători și plătiți de la buget dacă sunt copii. Și sunt. Cine știe mai bine dacă nu primarul. Copiii trebuie numărați ori de primărie ori de biserică, ori de moașe, dar mai bine de toți, și tot la treizeci de copii trebuie să fie un dascăl. Așa spune legea din Regat. Și legea aceasta va fi în curând și aici. Au mai vorbit despre reforma agrară care ar fi trebuit să înceapă a fi aplicată în regat. Și aici în Ardeal sunt proprietăți mari, spunea notarul. Pământul trebuie să fie, cât mai mult, în mâna celor ce-l lucrează. Numai așa proprietarii de pământ, prin munca lor, vor putea hrănii o întreagă țară.
După sosirea Anei și a lui Petrică domnul Aleman și cu soția sa s-au retras în „casa de dininte”. Petrică a început să povestească cum a venit din Budapesta. Acum o săptămâna mai era încă acolo. A avut un noroc cum alții n-au avut. Parcă dumnezeu i-a condus pașii. La începutul lui martie și-a scos toți banii din bancă. Nu i-a ținut ascunși și bine a făcut pentru că imediat după cincisprezece martie a început revoluția. Au fost confiscați banii și obiectele mai de preț ale oamenilor. A văzut cu ochii lui, pe străzile Budapestei oameni morți având sârmă ghimpată în jurul gâtului El și-a cusut obiectele de preț, cumpărate, în căptușala hainelor și a plecat, într-un noroc, spre răsărit. A reușit să se urce într-un tren de marfă care l-a adus în două zile până la Oradea. A mers apoi pe drumuri lăturalnice, pentru a nu întâlni soldați, din trupe ungurești, puși pe jaf. A vorbit, în drumul său, cu țărani români care erau speriați de crimele săvârșite de acei soldați și ofițeri împotriva celor care au participat la Adunarea de la Alba Iulia, preoți, învățători, și alți fruntași ai satelor și orașelor. Spuneau că ei așteaptă un ajutor din partea armatei române. Mai spunea Petrică despre norocul lor, a celor din jurul Sibiului, că nu sunt în calea armatelor ungare care acum, după ce au fost învinse încearcă să se refacă și să ia din nou Ardealul. Mai pe jos, mai în câte o căruță ba și în câte un vagon de marfă, cum, cum, a ajuns la Sibiu. A tras la fostul său stăpân Her Melzer care tare s-a mai bucurat când l-a văzut. Jupânul i-a dat actul de naștere pe care-l lăsase la el. A putut să-și scoată banii din bancă și să cumpere și alte obiecte de preț. Niculae a înțeles că este vorba de obiecte din aur. Bine a făcut căci banii de hârtie pot să-și piardă valoarea. Toate le-a lăsat în grija jupânului în care are încredere deplină.
- Bade Niculae și lele Mărie v-am spus toate astea ca unor părinți. De fapt la ai mei nici nu le-am spus, toate, cum v-am spus dumneavoastră. Am încredere în dumneavoastră. Dacă sunteți părinții Anei eu vă consider că sunteți și părinții mei.
Lui Mărie, ba parcă chiar și lui Niculae, i s-a împăienjenit ochii.
- Și ce planuri ai băiatule? Te întorci iarăși în Sibiu să lucrezi pentru brutarul acela sas?
- Nu tată. M-am gândit bine. În Sibiu nu pot fi patron și să câștig cât pot eu munci. Aici îi domnul Melzer și alți câțiva. O să mă duc într-un oraș din țară. Pe acolo nu prea sunt meșteri brutari. Când or da craiovenii de gustul bun al pâinii, pe care o s-o fac, toți or să cumpere de la mine. Dar de ce zic că or să cumpere de la mine. Or să cumpere de la noi, că mai întâi mă însor. Cred că nu v-ați luat vorba înapoi
- Nici de cum copile. Voi hotărâți când și cum
Apoi către ceilalți
- Spusu-v-am eu aseară că de paștele astea se țin bucuriile lanț? Copiii aceștia în curând se cunună, eu am primit sâmbrie pe șase luni pentru primărie. Ieri am primit veste despre Ilie al nostru că este, bine sănătos, în armata din România