agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-09 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
Nu mai aveam nici un motiv special ca să-mi amintesc toate astea și deși îmi plăcea câteodată să scriu iar unii prieteni îmi apreciau versurile ori povestirile, mă întrebam uneori dacă aceste amintiri din copilărie meritau să fie scrise, dacă nu se iveau cumva din inocenta tendință de a crede că lucrurile deveneau mai reale dacă le exprimam în cuvinte pentru a le fixa în felul meu, pentru a le avea la îndemână precum cravatele din dulap ori trupul Felisei noaptea, ceva ce nu se mai putea retrăi dar care devenea mai prezent, de parcă simpla amintire deschidea o a treia dimensiune, o atât de râvnită dar aproape întotdeauna tristă apropiere. N-am știut niciodată prea bine de ce, dar reveneam din când în când la lucruri pe care alții învățaseră să le uite pentru a nu-și încărca atâta memoria. Eram convins că puțini dintre prietenii mei își aminteau de colegii lor din copilărie așa cum mi-l aminteam eu pe Doro, aproape niciodată nu era el cel care mă determina să scriu, ci altceva, ceva care îl transforma pe Doro într-un pretext pentru imaginea surorii Iui mai mari, imaginea Sarei când eu mă jucam cu Doro în curte ori desenam în salonul casei lui Doro.
Eram nedespărÈ›iÈ›i pe vremea aceea, într-a È™asea, pe la doisprezece, treisprezece ani, încât nu eram în stare să scriu doar despre Doro, acceptându-mă undeva în afara paginii È™i povestind despre Doro. Văzându-l însemna să mă văd simultan ca Anibal cu Doro È™i n-aÈ™ fi putut să-mi amintesc nimic despre Doro dacă n-aÈ™ fi simÈ›it totodată că AnÃbal se afla acolo în clipa aceea, că Anibal era cel care izbise cu piciorul mingea care spărsese geamul casei lui Doro într-o seară de vară, spaima È™i dorinÈ›a de a se ascunde sau de a nega, apariÈ›ia Sarei făcându-i bandiÈ›i È™i trimijându-i să se joace la izlaz. Și toate astea erau Banfield, fireÈ™te, pentru că totul se petrecuse acolo, nici Doro nici AnÃbal n-ar fi putut exista în altă parte, doar în Bánfield unde casele È™i izlazurile erau pe atunci mai mari decât lumea întreagă. Un sat, Bánfield, cu străzi de pământ È™i cu gară, cu terenuri părăsite pe care se prăjeau ia soare lăcuste multicolore la vremea siestei, un sat ascuns noaptea, temător parcă, în jurul celor câtorva felinare din colÈ›uri, cu fluierăturile paznicilor călare È™i cu haloul vertiginos al insectelor zburătoare din dreptul fiecărui felinar. La aÈ™a o mică distanță între casele lui Doro È™i AnÃbal, strada devenea pentru ei un coridor în plus, ceva care îi unea zi È™i noapte, pe izlaz jucau fotbal în timpul siestei iar la lumina felinarului din colÈ› priveau broaÈ™tele râioase dând târcoale insectelor ameÈ›ite de atâta zbor în jurul luminii galbene. Iar vara, întotdeauna vara vacanÈ›elor, libertatea jocurilor, timpul aparÈ›inându-le doar lor, timpul lor, fără orar sau clopoÈ›el de intrat la ore, parfumul verii în aerul cald al serilor È™i al nopÈ›ilor, feÈ›ele asudate după ce au câștigat sau au pierdut, după ce s-au certat sau au alergat, după ce au râs È™i uneori după ce au plâns, dar împreună întotdeauna È™i întotdeauna liberi, stăpâni în lumea lor de zmei È™i mingi È™i colÈ›uri de stradă È™i trotuare. ÃŽi rămăseseră puÈ›ine imagini cu Sara dar fiecare se decupa ca un vitraliu când soarele era sus pe cer, cu albastru È™i roÈ™u È™i verde străpungând spaÈ›iul È™i provocându-i durere; AnÃbal vedea uneori părul ei blond căzându-i pe umeri ca o mângâiere pe care È™i-ar fi dorit-o pe față, alteori îi apărea pielea ei atât de albă căci Sara nu ieÈ™ea niciodată la soare, cu atâtea treburi prin casă, mama bolnavă È™i Doro care venea în fiecare seară cu hainele murdare, genunchii juliÈ›i È™i pantofii înnoroiaÈ›i. Nu È™tia vârsta Sarei pe vremea aceea, È™tia doar că era deja o domniÈ™oară, o tânără mamă a fratelui ei care se copilărea È™i mai mult când îi vorbea ea, când îl mângâia pe cap înainte de a-l trimite să-i cumpere ceva sau când îi ruga pe amândoi să nu mai È›ipe atâta prin curte. AnÃbal o saluta timid, dându-i mâna È™i Sara i-o strângea cu amabilitate, aproape fără să-l privească dar acceptându-l ca pe o a doua jumătate a lui Doro care venea aproape zilnic pe la ei ca să citească sau să se joace. La ora cinci îi chema să le dea o cafea cu lapte È™i biscuiÈ›i, întotdeauna la măsuÈ›a din curte sau în salonul întunecat; AnÃbal o văzuse doar de vreo două, trei ori pe mama lui Doro, din scaunul ei cu rotile le spunea cu blândeÈ›e bună ziua copii, feriÈ›i-vă de maÈ™ini, deÈ™i erau atât de puÈ›ine maÈ™ini în Bánfield È™i ei zâmbeau atât de siguri pe nebuniile lor din stradă, simÈ›indu-se invulnerabili ca jucători de fotbal sau alergători. Doro nu vorbea niciodată de mama lui, aproape întotdeauna ea era în pat ori asculta radioul în salon, casa erau curtea È™i Sara, câteodată vreun unchi în vizită care îi întreba ce învățaseră la È™coală È™i le dădea cincizeci de centime. Și pentru AnÃbal era vară întotdeauna, de ierni nici nu-È™i mai amintea, casa lui devenea un loc trist È™i cenuÈ™iu în care doar cărÈ›ile mai contau, familia cu treburile ei È™i lucrurile fixe la locul lor, găinile, de care el trebuia să aibă grijă, bolile cu regimuri de durată È™i ceaiuri È™i numai câteodată Doro, fiindcă lui Doro nu-i plăcea să stea mult într-o casă în care nu-l lăsau să se joace ca la el acasă. A început să simtă lipsa Sarei când a făcut bronÈ™ita aceea de cincisprezece zile, când Doro venea să-l viziteze È™i îl întreba de ea iar Doro îi răspundea distrat că era bine, singurul lucru care îl interesa era dacă puteau să se joace din nou împreună pe stradă în săptămâna aceea. AnÃbal ar fi vrut să È™tie mai multe despre Sara dar nu îndrăznea să întrebe È™i altceva, lui Doro i s-ar fi părut ciudat că se interesa de cineva care nu se juca aÈ™a ca ei, care era atât de departe de tot ce făceau È™i gândeau ei. Revenind acasă la Doro, slăbit încă, Sara i-a dat mâna È™i l-a întrebat cum se simte, nu trebuia să se joace cu mingea, să nu se obosească, să deseneze mai bine sau să citească în salon; vocea ei era gravă, îi vorbea cum o făcea întotdeauna cu Doro, afectuoasă dar îndepărtată, sora cea mare, atentă È™i aproape severă, în noaptea aceea, înainte de a adormi, AnÃbal simÈ›i că ceva îi urca în ochi, perna devenea Sara È™i o dorință de a o strânge în braÈ›e È™i de a plânge cu faÈ›a lipită de a Sarei. de părul Sarei, dorind ca ea să fie acolo È™i să-i aducă medicamentele È™i să se uite la termometru, aÈ™ezată la capul patului. Când maică-sa veni dimineață să-i frecÈ›ioneze pieptul cu alcool È™i mentol, AnÃbal închise ochii È™i fu mâna Sarei ridicându-i pijamaua, mângâindu-l uÈ™or, vindecându-l. Era iarăși vară, curtea lui Doro, vacanÈ›a cu romane È™i jocuri, cu timbre È™i colecÈ›ia de jucători de fotbal pe care-i lipeau într-un album, în după-amiaza aceea vorbeau de pantaloni lungi, aveau să-i poarte nu peste mult timp, cine să meargă la liceu cu pantaloni scurÈ›i. Sara i-a chemat pentru cafeaua cu lapte È™i lui AnÃbal i s-a părut că ascultase discuÈ›ia lor, gura ei ascundea încă urma unui zâmbet È™i se distra poate auzindu-i vorbind despre asta È™i își bătea puÈ›in joc de ei. Doro îi spusese că avea deja un logodnic, un domn voinic care o vizita sâmbăta dar el nu-l văzuse niciodată până atunci. AnÃbal È™i-l închipuia: cineva care îi aducea Sarei bomboane È™i vorbea cu ea în salon ca logodnicul Lolei, veriÈ™oara lui; se vindecase de curând de bronÈ™ită È™i putea să se joace din nou la izlaz cu Doro È™i cu alÈ›i prieteni. Dar noaptea era trist È™i plăcut totuÈ™i, singur în camera lui înainte să adoarmă, își spunea că Sara nu era acolo, niciodată n-avea să-l vadă nici sănătos, nici bolnav, tocmai atunci 82 când el o simÈ›ea atât de aproape, privind-o cu ochii închiÈ™i fără ca vocea Iui Doro ori strigătele celorlalÈ›i copii să se amestece cu acea prezență a Sarei, doar ea singură pentru e], atât de aproape de el È™i plânsul transformându-se în dorinÈ›a de a se dărui, de a fi Doro în mâinile Sarei iar părul Sarei atingându-i uÈ™or fruntea È™i vocea ei spunându-i noapte bună iar Sara ridicându-i cearÈ™aful înainte de a pleca. Și-a luat inima în dinÈ›i È™i l-a întrebat pe Doro, oarecum în treacăt, cine îl îngrijea când era bolnav căci Doro avusese o infecÈ›ie intestinală È™i stătuse cinci zile în pat. L-a întrebat de parcă ar fi fost normal ca Doro să-i spună că l-a îngrijit mama, È™tiind prea bine că asta era imposibil È™i că atunci Sara, medicamentele È™i toate celelalte lucruri. Și Doro răspunzându-i că soră-sa îi făcea de toate, dar schimbând apoi subiectul È™i începând să vorbească despre filme. AnÃbal însă voia să È™tie mai multe, dacă Sara îl îngrijise de când era mic È™i fireÈ™te că îl îngrijise fiindcă maică-sa era aproape invalidă de opt ani È™i Sara se ocupa de amândoi. Deci ea te spăla când erai mic? BineînÈ›eles, de ce mă întrebi prostiile astea? De-aia, de curiozitate, cred că e tare ciudat să ai o soră mai mare care îți face baie. Nu-i nimic ciudat, dragă. Și când te îmbolnăveai, copil fiind, ea te îngrijea È™i îți făcea de toate? Da, desigur. Și nu-È›i era ruÈ™ine că soră-ta te vedea È™i-È›i făcea de toate? Nu, de ce să-mi fie ruÈ™ine, eram mic pe atunci. Dar acum? Și acum la fel, de ce să-mi fie ruÈ™ine dacă sunt bolnav. De ce, fireÈ™te. Când închidea ochii È™i È™i-o imagina pe Sara intrând seara în camera lui, apropiindu-se de patul lui era ca È™i cum È™i-ar fi dorit ca ea să-l întrebe cum se simÈ›ea: punându-i mâna pe frunte, dându-i la o parte cearÈ™afurile pentru a-i vedea rana de pe pulpă È™i a-î schimba bandajul È™i a-l face tont fiindcă se tăiase într-un ciob. O simÈ›ea ridicându-i pijamaua È™i privindu-l gol, pipăindu-i burta spre a vedea dacă nu se umflase, acoperindu-l din nou ca să adoarmă, îmbrățișând perna se simÈ›ea brusc atât de singur, iar când deschidea ochii în camera deja goală fără Sara era ca o maree de neliniÈ™te È™i plăcere căci nimeni, absolut nimeni nu putea È™ti de iubirea lui, nici măcar Sara, nimeni nu-i putea înÈ›elege acea durere È™i dorință de a muri pentru Sara, de a o salva de un tigru sau de un incendiu È™i de a muri pentru ea, ca ea să-i mulÈ›umească È™i să-l sărute plângând. Iar când mâinile lui coborau È™i începea să se mângâie ca Doro È™i ca toÈ›i băieÈ›ii, Sara nu apărea în închipuirile lui, era fata băcanului sau veriÈ™oara Yolanda, asta nu se putea întâmpla cu Sara care venea să-l îngrijească seara aÈ™a cum îl îngrijea pe Doro, cu ea nu era altceva decât plăcerea aceea de a È™i-o imagina aplecându-se asupra lui È™i mângâindu-l È™i iubirea era asta, deÈ™i Anibal È™tia deja ce putea fi dragostea È™i È™i-o imagina cu Yolanda, tot ceea ce avea el să-i facă într-o bună zi Yolandei sau fiicei băcanului. Povestea cu balta a fost spre sfârÈ™itul verii când, după ce se jucaseră pe izlaz, se despărÈ›iseră de banda de copii È™i o apucaseră pe un drum pe care îl cunoÈ™teau doar ei, pe care îl numiseră drumul lui Sandokan, È™i s-au pierdut atunci prin hățiÈ™ul unde întâlniseră odată un câine spânzurat de un copac de care fugiseră înspăimântaÈ›i. Zdrelindu-È™i mâinile, È™i-au croit drum prin pădurea adâncă, înfundându-È™i faÈ›a în crengile atârnânde ale sălciilor până au ajuns la marginea bălÈ›ii cu apă tulbure unde speraseră întotdeauna să pescuiască ceva, dar fără a reuÈ™i vreodată. Le plăcea să se aÈ™eze pe mal, să fumeze È›igările pe care le făcea Doro din pănuÈ™i de porumb, să vorbească despre romanele lui Salgari È™i să pună la cale excursii È™i alte lucruri. Dar în ziua aceea n-au avut noroc, lui AnÃbal i s-a prins un pantof într-o rădăcină È™i, înaintând, s-a agățat de Doro È™i au alunecat amândoi în baltă, afundându-se până la brâu, nu era nici un pericol dar era ca È™i cum ar fi fost, dădură disperaÈ›i din mâini È™i în cele din urmă se prinseră de creanga unei sălcii, se agățară de ea cățărându-se È™i ridicându-se tot mai sus, noroiul îi murdărise peste tot, prelingându-se pe sub cămăși È™i pantaloni È™i mirosea a putred, a È™obolan mort. Se întoarseră acasă aproape fără să-È™i vorbească È™i intrară prin spatele grădinii lui Doro, sperând să nu fie nimeni în curte È™i să se poată spăla pe ascuns. Sara întindea rufele lângă coteÈ› È™i i-a văzut venind, Doro parcă speriat È™i AnÃbal în urma lui, mort de ruÈ™ine È™i vrând din tot sufletul să moară, să fie Ia mii de leghe de Sara în clipa aceea când ea îl privea strângând din buze, într-o tăcere care îi făcea să se simtă ridicoli È™i derutaÈ›i în lumina soarelui din curte. — Asta e tot ce mai lipsea, zise Sara adresându-se lui Doro dar È™i lui AnÃbal care îngăima deja primele cuvinte, o mărturisire, era vina lui, i se prinsese un pantof È™i atunci, Doro nu era deloc vinovat că, asta se întâmplase din cauză că totul era atât de alunecos. — DuceÈ›i-vă să vă spălaÈ›i chiar acum, spuse Sara de parcă nu l-ar fi auzit. ScoateÈ›i-vă pantofii înainte de a intra È™i spălaÈ›i-vă apoi hainele la spălătorul de lângă coteÈ›. La baie se priviră È™i Doro începu primul să râdă, dar era un râs neconvingător, se dezbrăcară È™i dădură drumul la duÈ™, sub apă puteau să râdă de-adevărat, să se certe pe săpun, să se privească de sus în jos È™i să se gâdile. Noroiul curgea spre canal È™i se dilua treptat, săpunul făcea spumă È™i se distrau de minune; în primul moment nu-È™i dădură seama că uÈ™a se deschisese È™i că Sara stătea acolo privindu-i È™i apropiindu-se de Doro ca să-i ia săpunul din mână È™i să-i frece spatele încă plin de noroi. AnÃbal nu È™tia ce să facă, înÈ›epenit în cadă își puse mâinile pe burtă după care se întoarse brusc ca să nu-l vadă Sara È™i fu È™i mai rău, dintr-o parte È™i cu apa curgându-i pe față, schimbându-È™i locul È™i iarăși cu spatele până ce Sara i-a întins săpunul È™i spală-È›i mai bine urechile, ai noroi peste tot. ÃŽn noaptea aceea n-a mai putut s-o vadă pe Sara ca în celelalte nopÈ›i, deÈ™i strângea pleoapele, îl vedea doar pe Doro stând cu el în cada de baie È™i Sara apropiindu-se pentru a-i studia de sus până jos È™i apoi el ieÈ™ind din baie cu hainele murdare în braÈ›e È™i ea însăși ducându-se generoasă să i le clătească la spălător È™i strigându-le să se acopere cu prosoapele de baie până se usucă hainele, servindu-le cafea cu lapte fără nici un cuvânt, nici supărată, nici amabilă, instalând masa de călcat sub glicine È™i uscând treptat pantalonii È™i cămășile. Cum de n-a putut să-i spună ceva la sfârÈ™it când i-a trimis să se îmbrace, să-i zică doar mulÈ›umesc, Sara, ce bună eÈ™ti, îți mulÈ›umesc cu adevărat, Sara. N-a putut să spună nici măcar atât È™i nici Doro, s-au dus să se îmbrace tăcuÈ›i È™i apoi timbrele È™i avioanele de hârtie fără ca Sara să mai apară, îngrijind-o mereu pe mamă pe înserat, pregătind cina È™i fredonând câteodată un tango printre farfurii È™i cratiÈ›e, absentă ca È™i acum, dincolo de pleoapele care n-o mai puteau face să vină ca să È™tie cât de mult o iubea È™i cât de mult È™i-ar fi dorit să moară după ce a văzut-o privindu-i la duÈ™. Trebuie să fi fost ultima vacanță înainte de a merge la colegiul naÈ›ional, fără Doro pentru că Doro urma să meargă la È™coala normală, dar amândoi își promiseseră să se revadă în fiecare zi deÈ™i aveau să meargă la È™coli diferite, ce conta dacă se jucau seara împreună ca întotdeauna, fără a È™ti că nu, că într-o zi de februarie sau martie aveau să se joace pentru ultima oară în curte la Doro fiindcă familia lui AnÃbal se muta la Buenos Aires È™i puteau să se vadă numai la sfârÈ™it de săptămână, negri de furie din pricina unei schimbări pe care n-o puteau admite, a unei despărÈ›iri pe care cei mari le-o impuneau ca pe atâtea alte lucruri, fără să le pese de ei, fără să-i consulte. Totul se petrecea cu repeziciune, schimbându-se ca È™i ei, cu primii lor pantaloni lungi, când Doro i-a spus că Sara urma să se căsătorească la începutul lui martie, i-a spus-o ca pe ceva lipsit de importanță È™i AnÃbal n-a făcut nici un comentariu, au trecut câteva zile până a îndrăznit să-l întrebe pe Doro dacă Sara avea să locuiască în continuare cu el după ce se căsătorea, dar ce tâmpit eÈ™ti, cum o să rămână aici, tipul are parale È™i o s-o ia la Buenos Aires, mai are o casă în Tandil iar eu o să rămân cu mama È™i cu mătuÈ™a Faustina care o să aibă grijă de ea. ÃŽn acea ultimă sâmbătă din vacanță l-a văzut pe logodnic, era îmbrăcat în albastru, gras È™i cu ochelari, cobora din maÈ™ină cu un pacheÈ›el de prăjituri È™i un buchet de crini. Cei de-acasă îl chemau ca să înceapă să-È™i împacheteze lucrurile, trebuiau să se mute luni È™i nu făcuse încă nimic. Ar fi vrut să meargă acasă la Doro fără să È™tie de ce, pur È™i simplu să fie acolo, dar maică-sa l-a obligat să-È™i împacheteze lucrurile, globul pământesc, insectarele, îi spuseseră că va avea o cameră mare, numai a lui, cu vedere la stradă, îi spuseseră că putea să meargă pe jos la È™coală. Totul era nou, totul avea sa fie altfel, totul se învârtea încet iar acum Sara era pesemne în salon cu grăsanul în costum albastru, servind ceaiul cu prăjiturile pe care i le adusese el, atât de departe de curte, atât de departe de Doro È™i de el, fără a-i mai chema vreodată ca să le dea cafea cu lapte sub glicine. La sfârÈ™itul primei săptămâni petrecute în Buenos Aires (avea într-adevăr o cameră mare, doar a lui, cartierul era plin de magazine, avea un cinematograf la distanță de două străzi) luă trenul È™i se întoarse la Bánfield ca să-l vadă pe Doro. O cunoscu pe mătuÈ™a Faustina care nu i-a servit cu nimic când au terminat joaca prin curte, s-au dus să se plimbe prin cartier È™i AnÃbal a aÈ™teptat o vreme înainte de a-l întreba de Sara. Ei bine, da, se căsătoriseră la sfat È™i se aflau deja în luna de miere în casa din Tandil. Sara avea să vină acasă o dată la două săptămâni ca s-o vadă pe maică-sa. Și nu È›i-e dor de ea? Ba da, dar ce vrei. Doar acum e căsătorită. Doro se amuza, schimba subiectul È™i Ambal nu È™tia cum să aducă din nou vorba de Sara, poate rugându-l să-i spună cum a fost la cununie È™i Doro râzând, de unde să È™tiu eu, fusese ca de obicei, după ceremonie s-au dus la hotel È™i apoi a urmat noaptea nunÈ›ii, s-au culcat È™i atunci tipul. AnÃbal îl asculta privind grilajele È™i balcoanele, nu voia ca Doro să-i vadă faÈ›a iar Doro își dădea seama, sunt sigur că tu nu È™tii ce se întâmplă în noaptea nunÈ›ii. Pe naiba, bineînÈ›eles că È™tiu. Știi, dar prima oară e altfel, mie mi-a povestit Ramirez, lui i-a spus frate-su care e avocat È™i s-a căsătorit anul trecut, i-a explicat totul. Era o bancă goală în piață, Doro cumpărase È›igări È™i continua să povestească È™i să fumeze, AnÃbal consimÈ›ea, trăgea fumul care îl ameÈ›ea deja, nu trebuia să mai închidă ochii ca să vadă dincolo de frunziÈ™ corpul Sarei pe care nu È™i-l imaginase niciodată ca pe un trup, să-È™i închipuie noaptea nunÈ›ii din cuvintele fratelui lui Ramirez, din vocea lui Doro care îi povestea în continuare. ÃŽn ziua aceea n-a îndrăznit să-i ceară adresa Sarei din Buenos Aires, a lăsat-o pentru o altă vizită fiindcă îi era frică de Doro în clipa aceea, dar n-a mai fost nici o altă vizită, a început colegiul, È™i noii prieteni, Buenos Aires l-a copleÈ™it treptat pe AnÃbal , ocupat cu cărÈ›i de matematică È™i atâtea cinematografe din centru È™i terenul de sport din River È™i primele plimbări nocturne cu Beto, care era un adevărat locuitor al capitalei. Și lui Doro i se întâmpla poate la fel în La Plata iar Anibal se tot gândea să-i scrie câteva rânduri fiindcă Doro n-avea telefon dar apoi venea Beto sau trebuia să pregătească vreo lucrare practică, au trecut luni, primul an, vacanÈ›a în Saladillo, din Sara nu mai rămânea decât vreo imagine izolată, vreo rafală din Sara când ceva din Maria sau din Felisa îi amintea pentru o clipă de Sara. ÃŽntr-o zi din al doilea an o văzu ivindu-se limpede dintr-un vis È™i simÈ›i o durere amară, sfâșietoare, în fond È™i la urma urmei nu fusese chiar atât de îndrăgostit de ea, pe atunci nu era decât un copil iar Sara nu-i acordase niciodată atâta atenÈ›ie ca acum Felisa ori blonda de la farmacie. Nu fusese niciodată cu el la dans ca veriÈ™oară-sa Beba sau Felisa când sărbătorise intrarea în anul patru, nu-l lăsase niciodată s-o mângâie pe păr ca Maria, nu dansase la San Isidro È™i nu se pierduse la miezul nopÈ›ii printre copacii de pe coastă. Acolo o sărutase pe Felisa pe gură, între râsete È™i proteste, sprijinind-o de trunchiul unui copac È™i mângâind-o pe sâni, coborând până ce mâna se pierduse în acea căldură îndepărtată È™i apoi după un alt dans È™i multe filme, găsind un refugiu în fundul grădinii Felisei È™i alunecând cu ea pe pământ, simÈ›indu-i în gură gustul sărat È™i lăsându-se în voia unei mâini care l-a călăuzit, fireÈ™te că n-avea să-i spună că era pentru prima oară, că-i fusese frică, era deja în primul an de politehnică È™i nu-i putea spune asta Felisei iar apoi n-a mai fost nevoie fiindcă totul se învăța atât de repede cu Felisa È™i câteodată cu veriÈ™oară-sa Beba. N-a mai È™tiut nimic despre Doro È™i nu i-a păsat, îl uitase È™i pe Beto care preda istoria undeva în provincie, vremea jocurilor trecuse fără surprize È™i, ca toată lumea, AnÃbal se conforma fără să accepte ceva ce trebuia să fie viaÈ›a acceptată de el; o diplomă, o hepatită gravă, o călătorie în Brazilia, un proiect important într-un birou cu doi, trei asociaÈ›i. Tocmai se despărÈ›ea de unul dintre ei în ușă înainte de a merge să bea o bere după serviciu când a văzut-o pe Sara pe trotuarul de vizavi, își aminti brusc că o visase pe Sara cu o noapte în urmă È™i că era tot în curte la Doro, nu se întâmpla nimic chiar dacă Sara era acolo întinzând pur È™i simplu rufele ori chemându-i să-È™i bea cafeaua cu lapte È™i visul se sfârÈ™ea aÈ™a, fără să fi început aproape. Poate tocmai pentru că nu se întâmpla nimic imaginile erau de o precizie sfredelitoare sub cerul văratic din Bánfield care în vis nu era la fel ca cel din Buenos Aires; poate de aceea sau poate în lipsă de ceva mai bun È™i-o amintise pe Sara după atâția ani de uitare (dar n-o uitase, își repetase ursuz toată ziua) È™i văzând-o acum îmbrăcată în alb, neschimbată, cu părul căzându-i pe umeri la fiece pas, într-un joc de lumini aurite, înÈ›elegea că se lega de imaginile din vis, creând o continuitate care nu-l surprindea, având ceva necesar È™i previzibil. Să traverseze strada È™i să-i iasă în cale, să-i spună cine e iar ea să-l privească surprinsă, nu-l recunoaÈ™te È™i deodată da, zâmbeÈ™te brusc È™i îi întinde mâna, o strânge cu putere È™i continuă să zâmbească. — Incredibil, zise Sara. Cum să te recunosc după atâția ani? — Dumneavoastră nu, fireÈ™te, îi răspunse AnÃbal. Dar vedeÈ›i, eu v-am recunoscut imediat. — Logic, continuă Sara. Dacă nici măcar nu trecuseÈ™i la pantaloni lungi. Cred că È™i eu m-am schimbat destul, dar se pare că te pricepi la fizionomii. O clipă a stat pe gânduri apoi È™i-a dat seama că era o prostie să i se adreseze în continuare cu dumneavoastră. — Nu, nu te-ai schimbat. Nici măcar pieptănătura. EÈ™ti aceeaÈ™i. — Te pricepi la fizionomii, dar eÈ™ti cam miop, zise vechea voce în care se amestecau bunătatea È™i ironia. ÃŽi ardea soarele, nu puteau sta de vorbă între oameni È™i trafic. Sara îi spuse că nu se grăbea È™i că i-ar plăcea să bea ceva într-o cafenea. Au fumat prima È›igară, cea a întrebărilor generale È™i a subiectelor diverse, Doro era învățător în Adrogue, mama murise ca un puiÈ™or în timp ce citea ziarul, el se asociase cu câțiva ingineri, le mergea bine în ciuda crizei, fireÈ™te. La a doua È›igară AnÃbal puse întrebarea care îi ardea buzele. — Și soÈ›ul tău? — Bea, zise. Nici amărăciune, nici suferință, era o simplă informaÈ›ie È™i atunci din nou Sara în Bánfield înainte de toate astea, înainte de distanță È™i de uitare È™i de visul nopÈ›ii anterioare, exact ca în curte la Doro È™i acceptându-i al doilea whisky, fără să-i vorbească aproape, lăsându-l pe el să continue fiindcă el avea mult mai multe de povestit, anii fuseseră atât de plini pentru el, ea era ca È™i cum n-ar fi trăit mult timp È™i nu merita să explice de ce. Poate pentru că tocmai o spusese cu un singur cuvânt. Imposibil de precizat când a încetat totul de a mai fi dificil, joc de întrebări È™i răspunsuri, AnÃbal întinsese mâna peste faÈ›a de masă iar mâna Sarei nu i-a respins-o, a lăsat-o acolo, în vreme ce el își pleca privirea fiindcă nu se putea uita în ochii ei, vorbindu-i despre curte, despre Doro, povestindu-i nopÈ›ile din camera lui, termometrul, plânsul în pernă, îi spunea toate astea cu o voce egală È™i monotonă, amestecând momente È™i episoade, dar nu mai conta, m-am îndrăgostit atât de tare de tine È™i nu pu-team să È›i-o spun, tu veneai noaptea È™i mă îngrijeai, tu erai mama cea tânără pe care eu n-o aveam, tu îmi luai temperatura È™i mă mângâiai ca să adorm, tu ne serveai cafeaua cu lapte în curte, îți aminteÈ™ti, tu ne certai când făceam prostii iar eu aÈ™ fi vrut să-mi spui numai mie o mulÈ›ime de lucruri dar tu mă priveai de la aÈ™a o înălÈ›ime, îmi zâmbeai de atât de departe, o barieră imensă exista între noi doi È™i tu nu puteai face nimic ca s-o înlături, de aceea te chemam noaptea È™i tu veneai să mă îngrijeÈ™ti, să stai cu mine, să mă iubeÈ™ti aÈ™a cum te iubeam eu pe tine, mângâindu-mă pe cap, făcându-mi ceea ce-i făceai lui Doro, ceea ce-i făcuseÈ™i întotdeauna lui Doro, dar eu nu eram Doro È™i doar o singură dată, Sara, o singură dată È™i a fost oribil, n-o să uit niciodată fiindcă aÈ™ fi vrut să mor atunci, dar n-am putut È™i n-am È™tiut cum, fireÈ™te că nu voiam să mor dar asta era dragostea, îmi doream moartea fiindcă tu mă priviseÈ™i din cap până-n picioare ca pe un copil, intraseÈ™i în baie È™i mă priviseÈ™i pe mine care te iubeam, te uitaseÈ™i la mine cum te uitai întotdeauna la Doro, tu care aveai deja logodnic, tu care urma să te căsătoreÈ™ti È™i eu acolo în timp ce îmi întindea! săpunul È™i mă trimiteai să mă spăl pe urechi, mă priveai gol ca pe un copil ce eram È™i nu te interesam câtuÈ™i de puÈ›in, nici măcar n-aveai ochi pentru mine fiindcă vedeai doar un copil È™i plecai de parcă nu m-ai fi văzut niciodată, ca È™i cum eu n-aÈ™ fi fost acolo iar eu nu È™tiam unde să mă ascund în timp ce tu te tot uitai la mine. — ÃŽmi amintesc foarte bine, zise Sara. Tot aÈ™a de bine ca tine, AnÃbal. — Da, dar nu-i acelaÈ™i lucru. — Cine È™tie dacă nu-i acelaÈ™i lucru. Tu nu puteai să-È›i dai seama atunci, dar eu simÈ›isem că tu mă iubeai astfel È™i că te făceam să suferi È™i de-asta trebuia să mă port cu tine ca È™i cu Doro. Erai un copil, dar uneori îmi părea aÈ™a de rău că erai un copil, mi se părea nedrept, cam aÈ™a simÈ›eam. Dacă ai fi fost cu vreo cinci ani mai mare... O să È›i-o spun pentru că acum pot s-o fac È™i fiindcă aÈ™a trebuie. ÃŽn seara aceea am intrat înadins în baie, nu era nevoie să vin să văd dacă vă spălaÈ›i, am intrat pentru că aÈ™a puteam să termin cu toate astea, să te vindec de visul tău, să-È›i dai seama că tu nu puteai să mă vezi niciodată aÈ™a în timp ce eu aveam dreptul să te privesc din toate părÈ›ile, aÈ™a cum se priveÈ™te un copil. De-asta am făcut-o, AnÃbal, ca să te vindeci o dată pentru totdeauna È™i să nu mă mai priveÈ™ti aÈ™a cum mă priveai, crezând că eu nu-mi dădeam seama. Și acum da, încă un whisky, acum că suntem mari amândoi. *** De seara până noaptea târziu, cu cuvinte care veneau È™i plecau, cu mâini care se întâlneau pentru o clipă pe faÈ›a de masă înainte de a râde È™i cu alte È›igări È™i apoi un drum cu taxiul, vreun loc pe care-l cunoÈ™tea ea sau el, o cameră, totul topit parcă într-o singură imagine instantanee, dizolvându-se în albul cearÈ™afurilor È™i aproape imediata, furioasa convulsie a trupurilor într-o interminabilă întâlnire, în pauzele întrerupte, È™i alte pauze È™i alte îmbrățișări È™i de fiecare dată mai puÈ›in credibile cu fiecare răbufnire care îi lăsa fără vlagă È™i îi consuma, secătuindu-i până la ultima È›igară aprinsă în zori. Când am stins lampa de pe birou È™i am privit paharul gol totul era încă pura negaÈ›ie a orei nouă seara, a oboselii de după o nouă zi de muncă. De ce să mai scriu dacă de o oră cuvintele alunecau deja pe această negaÈ›ie, aÈ™ternându-se pe hârtie aÈ™a cum erau, simple desene lipsite de orice suport? Până la un moment dat existaseră, atingând realitatea, umplându-se de soare È™i vară, cuvinte curte în Bánfield, cuvinte Doro È™i jocuri È™i baltă, stup zumzăitor al unei memorii fidele. Doar că ajungând la un timp care nu mai era Sara È™i nici Bánfield, revenirea devenise cotidiană, prezent practic, fără amintiri È™i vise, viaÈ›a pur È™i simplu. AÈ™ fi vrut să continuu iar cuvintele să accepte continuarea până la ziua de azi, la oricare dintre zilele care se scurg monoton în biroul meu de inginer, dar atunci mi-am amintit de visul din noaptea anterioară, de acel vis în care eram iarăși cu Sara, de apariÈ›ia Sarei de departe È™i de demult È™i n-am putut să rămân în acest prezent în care urma să mai ies o dată seara de la birou ca să beau o bere la cafeneaua din colÈ›, cuvintele prinseseră din nou viață È™i deÈ™i minÈ›eau, deÈ™i nimic nu era adevărat, le-am scris mai departe fiindcă o pomeneau pe Sara, Sara apărând pe stradă, atât de frumos să continuu chiar dacă e absurd, să scrii că traversasem strada cu cuvintele care urmau să mă facă s-o întâlnesc pe Sara È™i să fiu recunoscut, singurul mod de a mă întâlni în fine cu ea È™i de a-i spune adevărul, să ajung la mâna ei È™i să i-o sărut, să-i ascult vocea È™i să-i văd părul fluturându-i pe umeri, să intru cu ea într-o noapte în care cuvintele se umplu de cearÈ™afuri È™i mângâieri, dar cum să mai continuu, vrea să vadă la televizor pe rățoiul Donald câteva minute. Rățoiul Donald la zece È™i douăzeci. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy