agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
Intrară în cetate. Probabil că cineva îi semnalase de îndată sosirea aceea comandantului garnizoanei, adică domnului de Toiras, vechi frate de arme al bătrînului Pozzo. Avură loc multe îmbrățișări și o primă plimbare pe bastioane.
"Dragă prietene", zicea Toiras, "din registrele de la Paris rezultă că eu am în mînă cinci regimente de pedestraÈ™i de cîte zece companii fiecare, adică cu totul zece mii de fanÈ›i. Dar domnul de la Grange are numai cinci sute de oameni, Monchat două sute cincizeci, iar cu totul pot conta pe o mie È™i È™apte sute de oameni fără cal. Mai apoi È™ase companii de cavalerie uÈ™oară, patru sute de oameni cu totul, chiar dacă-s bine echipaÈ›i. Cardinalul È™tie că am mai puÈ›ini oameni din ăștia, dar susÈ›ine că am trei mii opt sute. Eu îi scriu dîndu-i dovezi împotrivă È™i EminenÈ›a sa se preface că nu înÈ›elege. A trebuit să recrutez un regiment de italieni cît s-a putut mai buni, corsicani È™i monferrini, dar, dacă-mi dai voie, nu-s buni luptători, È™i închipuie-È›i că a trebuit să poruncesc ofiÈ›erilor să-i pună într-o companie separată pe valeÈ›ii lor. Oamenii domniei tale or să se adauge regimentului italian, la ordinele căpitanului Bassiani, care-i un bun om de arme. l-l vom trimite È™i pe tînărul De la Grive, să meargă la luptă, înÈ›elegînd bine ordinele. Cît despre domnia ta, dragă prietene, o să te alături unui grup de gentilomi viteji care au sosit la noi din voinÈ›a lor, ca È™i domnia ta, È™i care fac parte din suita mea. Domnia ta cunoÈ™ti È›ara È™i poÈ›i să-mi dai sfaturi bune". Jean de Saint-Bonnet, senior de Toiras, era înalt, brunet È™i cu ochii albaÈ™tri, în plină vigoare la cei patruzeci È™i cinci de ani ai săi, repede la mînie, însă generos È™i înclinat să-i treacă repede, cu apucături cam brutale, dar la urma urmei afabil, chiar È™i cu soldaÈ›ii. Se distinsese ca apărător al insulei Ré în războiul contra englezilor, dar lui Richelieu nu-i era simpatic, È™i nici la curte se pare. Prietenii lui È™opteau despre un dialog al lui cu cancelarul de Marillac, care-i aruncase cu dispreÈ› că se puteau găsi două mii de gentilomi în FranÈ›a, capabili să conducă tot aÈ™a de bine lucrurile în insula Ré, iar el i-o întorsese că se găseau alÈ›i patru mii capabili să È›ină sigiliile mai bine decît Marillac. OfiÈ›erii lui îi mai atribuiau È™i altă vorbă de duh (care, după alÈ›ii, aparÈ›inea însă unui căpitan scoÈ›ian): într-un consiliu de război din La Rochelle, părintele Joseph, care nu era altul decît faimoasa eminență cenuÈ™ie, È™i se dădea mare strateg, pusese degetul pe o hartă spunînd: "Vom trece rîul pe aici", iar Toiras obiectase cu răceală: "însă, prea sfinte părinte, degetul vostru nu-i un pod." "Asta-i situaÈ›ia, cher ami", spuse Toiras, continuînd să vorbească în timp ce parcurgeau gradenele fortificaÈ›iei È™i arătînd în jurul său. "Teatru-i splendid, iar actorii sînt ăi mai prima din cele două imperii È™i din multe feude: avem în față È™i un regiment florentin, È™i încă comandat de un Medici. Noi ne putem încrede în Casale, înÈ›eles ca oraÈ™: castelul, din care controlăm partea dinspre fluviu, e o fortăreață pe cinste, fiind apărat de un È™anÈ› straÈ™nic, iar la ziduri am ridicat un val de pămînt care le va permite apărătorilor să-È™i facă datoria. Citadela are È™aizeci de tunuri È™i bastioane în toată regula. Sînt slabe în cîteva locuri, dar le-am întărit cu posturi în formă de semilună È™i cu baterii. Toate astea-s foarte bune ca să reziÈ™ti la un asalt frontal, însă Spinola nu-i un novice: uită-te la forfota aceea de jos, se pregătesc să facă galerii de mină, È™i cînd vor ajunge cu ele aici, dedesubt, va fi ca È™i cum am fi deschis porÈ›ile. Ca să împiedicăm lucrările, va trebui să coborîm în cîmp deschis, însă acolo sîntem mai slabi. Și îndată ce duÈ™manul o să-È™i aducă mai în față tunurile acelea, o să înceapă să tragă asupra oraÈ™ului, È™i aici intră în joc umoarea tîrgoveÈ›ilor din Casale, în care mă încred foarte puÈ›in. Pe de altă parte, îi înÈ›eleg: È›in mai mult la salvarea oraÈ™ului lor decît la domnul de Nevers È™i încă nu s-au convins dacă-i cazul să moară pentru culorile FranÈ›ei. O să trebuiască să-i facem să înÈ›eleagă că È™i cu principele de Savoia, È™i cu spaniolii È™i-ar pierde libertățile lor, iar Casale n-ar mai fi o capitală, ci ar deveni o fortăreață oarecare, cum e Susa, pe care Savoia e gata s-o vîndă pentru un pumn de scuzi. ÃŽn rest, o să improvizăm, altfel n-ar mai fi o comedie în stil italian. Ieri am ieÈ™it cu patru sute de oameni către Frassineto, unde tocmai se îmbulzeau imperialii È™i ăia s-au retras. Dar pe cînd eu aveam de furcă acolo, niÈ™te napolitani s-au instalat pe dealul de colo, exact de partea opusă. Am pus să-i bată cu artileria vreo cîteva ceasuri È™i cred că i-am tocat bine, dar nu au plecat. Cine a cîștigat pe ziua de ieri? Jur pe Domnul nostru Isus Hristos că nu È™tiu, È™i nici Spinola n-o È™tie. ÃŽnsă È™tiu ce-o să facem mîine. Vezi căsuÈ›ele alea de pe cîmp? Dacă le-am avea sub control, am È›ine sub tirul nostru multe posturi inamice. O iscoadă mi-a spus că sînt pustii, iar ăsta-i un bun motiv să ne temem că se ascunde cineva în ele - tînărul meu domn Roberto, nu-È›i lua figura aceea dispreÈ›uitoare È™i învață, rogu-te, teorema întîi, că un comandant de ispravă cîștigă o bătălie folosindu-se bine de iscoade È™i, teorema a doua, că o iscoadă, dat fiind că-i un trădător, nu stă la gînduri să-l trădeze pe cel ce-o plăteÈ™te ca să-i trădeze pe ai săi. ÃŽn orice caz, mîine infanteria o să se ducă să ocupe casele acelea. Decît să È›ii trupele să mucezească între ziduri, mai bine să le expui focului, fiindcă-i o È™coală bună. Nu fremăta de nerăbdare, domnule Roberto, n-o să fie asta ziua domniei tale: însă poimîine regimentul lui Bassiani va trebui să treacă Padul. Vezi zidurile acelea de colo? Sînt o parte dintr-un fortuleÈ› pe care începuserăm să-l construim înainte ca să sosească ăștia. OfiÈ›erii mei nu-s de acord, însă cred c-ar fi bine să ni-l luăm înapoi înainte să-l ocupe imperialii. E nevoie să-i È›inem sub tirul nostru în cîmpie, aÈ™a încît să-i sîcîim È™i să întîrzie construirea galeriilor, în fine, o să fie glorie de-ajuns pentru toÈ›i. Iar acum haidem la cină. Asediul e la început È™i încă nu ne lipsesc proviziile. Abia mai tîrziu o să mîncăm È™obolanii". 3. Saraiul cu Minunății Să scape el din asediul de la Casale, unde pînă la urmă, cel puÈ›in, nu trebuise să mănînce È™obolani, ca să urce apoi la bordul lui Daphne, unde poate că È™obolanii aveau să-l mănînce ei pe el... Meditînd plin de temeri la acest contrast izbitor, Roberto se pregătise în cele din urmă să exploreze locurile acelea în care cu o seară înainte auzise venind pînă la el zgomote nedesluÈ™ite. Hotărîse să coboare prin castelul de la pupă, iar dacă totul ar fi fost ca pe Amarilli, È™tia că trebuia să găsească vreo duzină de tunuri pe cele două laturi È™i saltelele de paie sau hamacele marinarilor. Pătrunse, din încăperea timonei, în cea de dedesubt, străbătută de bara ce se legăna cu un scîrțîit uÈ™or, È™i ar fi putut ieÈ™i imediat pe uÈ™a care dădea sub punte. Dar, ca È™i cum voia să se familiarizeze mai întîi cu zonele mai adînci înainte de a-È™i înfrunta duÈ™manul necunoscut, printr-un chepeng coborîse È™i mai jos, unde în mod obiÈ™nuit ar fi trebuit să se afle alte provizii. ÃŽnsă acolo găsise aranjate cu mare economie de spaÈ›iu culcuÈ™uri pentru vreo duzină de oameni. Deci cea mai mare parte a echipajului dormea acolo jos ca È™i cum restul ar fi fost păstrat pentru alte trebuinÈ›e. CulcuÈ™urile se aflau în ordine perfectă. Dacă fusese deci epidemie acolo, pe măsură ce murea vreunul, cei rămaÈ™i în viață le aranjaseră la loc după toate regulile, ca să le poată spune celorlalÈ›i că nu s-a întîmplat nimic... Dar la urma urmei, cine spusese că marinarii erau morÈ›i, È™i chiar toÈ›i? Și încă o dată gîndul acela nu-i dădea pace: ciuma, care omoară întregul echipaj, e un fapt natural, după unii teologi uneori e providenÈ›ial; dar vreo întîmplare care să pună pe fugă acelaÈ™i echipaj, È™i încă lăsînd vasul în ordinea aceea a lui cu totul nenaturală, putea fi cu mult mai îngrijorătoare. Poate că explicaÈ›ia se afla sub punte, trebuia să-È™i facă curaj. Roberto urcase din nou È™i deschisese uÈ™a care dădea spre locul temut. ÃŽnÈ›elesese abia acum rostul acelor grătare largi care se deschideau în covertă. Prin această prevedere spaÈ›iul de sub punte fusese transformat într-un soi de naos, luminat printre gratiile acelea de lumina zilei, acum deplină, ce cădea pieziÈ™, încrucișîndu-se cu cea care venea de la saborduri, luînd o culoare cam ca fildeÈ™ul de la tunuri. La început Roberto nu zări altceva decît fîșii de soare, în care se vedeau agitîndu-se nenumăraÈ›i corpusculi, È™i cum îi văzu, nu putu să nu-È™i amintească (È™i ce se mai întinde el la vorbă punînd la bătaie amintiri docte ca s-o facă pe Doamna lui să se minuneze, în loc să se mărginească să povestească) cuvintele cu care Canonicul de Digne îl poftea să observe căderile de lumină ce se răspîndeau în bezna unei catedrale, însufleÈ›indu-se înlăuntru-le de o mulÈ›ime de monade, de seminÈ›e, de naturi indisolubile, de stropi de tămîie masculină ce se spărgeau spontan, atomi primordiali încleÈ™taÈ›i în lupte, în bătălii, în încăierări de escadroane, cu întîlniri È™i despărÈ›iri nenumărate ― dovadă evidentă a alcătuirii înseÈ™i a universului ăstuia al nostru, care nu-i compus din altceva decît din corpuri prime ce furnică în gol. Imediat după asta, aproape ca să-i confirme că toată creatura nu-i altceva decît opera acelui dans de atomi, avu impresia că se află într-o grădină È™i își dădu seama că, de cum intrase acolo, fusese asaltat de o mulÈ›ime de miresme cu mult mai puternice decît acelea care mai înainte ajunseseră pînă la el dinspre țărm. O grădină, un fel de pomet acoperit: iată ce anume creaseră oamenii dispăruÈ›i de pe Daphne în zona aceea, ca să ducă cu ei în patrie flori È™i plante din insulele pe care tocmai le explorau, făcînd în aÈ™a fel ca soarele, vînturile È™i ploile să le ajute să supravieÈ›uiască. Roberto nu putea spune dacă micul vas putea sau nu să păstreze luni de zile de călătorie comoara aceea silvestră, sau dacă prima furtună n-avea s-o otrăvească cu sărătură, dar ,cu siguranță, faptul că natura aceea era încă vie confirma presupunerea ― ca È™i în cazul mîncării ― că rezerva fusese făcută de curînd. Flori, arbuÈ™ti, arbori pitici fuseseră transportaÈ›i cu rădăcinile È™i cu pămîntul lor, È™i aranjaÈ›i în cutii È™i lăzi de factură improvizată. Dar multe dintre cutiile acelea se dărăpănaseră, pamîntul se vărsase pe jos formînd între ele un strat umed în care acum se înfipseră lujerii altor plante, încît părea că te afli într-un Eden ce lăstărea chiar din podelele lui Daphne. Soarele nu mai era aÈ™a de puternic încît să supere ochii lui Roberto, dar era de ajuns ca să poată scoate la iveală culorile frunziÈ™ului È™i să facă să se deschidă primele flori. Privirea lui Roberto se oprea pe două foi care mai întîi i se păruseră ca o coadă de rac, din care îmboboceau flori albe, apoi pe o altă frunză verde-crud care se forma un fel de jumătate de floare, dintr-o chită de jujube fildeÈ™ii. Un damf neplăcut îl atrăgea către o ureche galbenă în care parcă se înfipsese un mic È™tiulete, alături coborau niÈ™te ghirlande de cochilii de porÈ›elan, albe ca zăpada È™i cu vîrful bătînd în roz, iar dintr-un alt ciorchine atîrnau niÈ™te pîlnii sau niÈ™te clopoÈ›ei cu gura în sus, mirosind parcă sfios a muÈ™chi. Văzu o floare de culoarea lămîii, pe care, în zilele următoare, avea s-o descopere cum se preschimba, pentru că devenea de culoarea caisei după-amiaza È™i roÈ™u-închis la apusul soarelui, iar altele,È™ofranii în centru, decolorîndu-se într-o albeață lilială. Descoperi niÈ™te fructe brăzdate de riduri pe care n-ar fi îndrăznit să le atingă, dacă unul dintre ele, căzînd pe jos È™i desfăcîndu-se de copt ce era, n-ar fi dat la iveală o roÈ™eață de granat. ÃŽndrăzni să guste din altele È™i le judecă mai mult cu limba cu care vorbim decît cu cea cu care gustăm, fiindcă le defineÈ™te ― pe unul burdufior de miere, mană închegată-n rodnicia ramului ei, juvaier de smarald plin cu rubinele cele mai mărunÈ›ele. ÃŽnsă eu, citind printre rînduri, aÈ™ îndrăzni să spun că descoperise ceva foarte asemănător cu un smochin. Nici una dintre florile sau fructele acelea nu-i era cunoscută, fiecare părea născută din fantezia unui pictor care ar fi vrut să violeze legile naturii ca să inventeze neverosimilități convingătoare, frînturi de delicii È™i minciuni minunate la gust: ca de pildă corola aceea acoperită ca de o catifea alburie ce țîșnea dintr-un pămătuf de pene viorii, sau nu, o primulă spălăcită ce dezvelea un apendice obscen, sau o mască ce parcă acoperea un chip sur sub niÈ™te bărbi de capră. Cine putuse să scornească arbustul acesta cu foile pe o parte verde-închis, cu ornamente primitive roÈ™u-gălbui, iar pe partea cealaltă roÈ™ii ca flacăra, garnisite pe margine cu frunze de un verde crud ca mazărea, cărnoase È™i aduse în formă de ghioc încît mai purtau în ele apa de la ultima ploaie? Captivat de farmecul locului, Roberto nu se întreba de la ce ploaie mai păstrau frunzele apă, din moment ce de trei zile cel puÈ›in, nu plouase în mod sigur. Miresmele ce-l îmbătau îl făceau să creadă că-i cu putință orice vrajă. I se părea natural ca un fruct muced È™i holbat să miroasă a brînză fermentată, iar un fel de rodie violacee, cu o gaură la capăt, cînd o scuturai, să lase să se audă înlăuntru-i o sămînță dănÈ›uitoare, ca È™i cum nu de o floare era vorba, ci de o jucărioară, nici nu se uimea de o floare în formă de ghimpe, cu fundul dur È™i rotunjit. Roberto nu mai văzuse niciodată un palmier plîngător, de parc-ar fi fost salcie, dar îi stătea în față, cumpănindu-se pe rădăcini multiple pe care se înălÈ›a un trunchi ce ieÈ™ea dintr-o tufă compactă, în timp ce frunzele acelei plante menită plînsului se plecau istovite de propria-le bogăție florală. Roberto nu văzuse, iarăși, vreun tufiÈ™ care să dea foi aÈ™a de late È™i de cărnoase, întărite de o nervură centrală ce părea de fier, ca niÈ™te farfurii È™i tăvi gata de servit, în timp ce alături mai creÈ™teau niÈ™te frunze în chip de linguri răscroite cu îndemînare. NeÈ™tiind bine dacă se preumbla printr-o pădure mecanică sau printr-un paradis pămîntesc, Roberto se-nvîrtea prin Edenul acela care-l chema cu miresme aiuritoare. Cînd însă îi povesteÈ™te Doamnei despre asta, va vorbi de rustice frenezii, de năzăriri ale grădinilor, de protei frunzoÈ™i, de cedri (cedri?) înnebuniÈ›i de blîndă furoare... Sau o va retrăi ca pe o peÈ™teră plutitoare plină de automate înÈ™elătoare, din care, încins cu sfori amarnic răsucite, ieÈ™ea fanatic vreun cotor de hrean, vlăstar umflat de prin barbara sihlă... Va scrie despre opiul simÈ›urilor, de un tîrcol de elemente putregăite ce, închegîndu-se-n esenÈ›e impure, îl dusese pînă la antipozii încumetării. La început atribuise acelui cîntec care venea de pe insulă, impresia că niÈ™te glasuri învăluite în pene se făceau auzite printre flori È™i plante: dar deodată i se făcu pielea de găină la trecerea unui liliac care aproape îi atinse faÈ›a, È™i îndată după asta trebui să sară într-o parte ca să evite un È™oim, ce se aruncase asupra prăzii doborînd-o cu o lovitură de plisc. Pătrunzînd sub punte în timp ce auzea în depărtare păsările de pe Insulă, È™i convins că le mai auzea È™i acum prin deschizăturile chilei, Roberto auzi sunetele acelea dintr-o dată mult mai apropiate. Nu puteau veni de la țărm: alte păsări, aÈ™adar, nu prea departe, cîntau dincolo de plante dinspre proră, din direcÈ›ia acelui fund de vas, de unde cu o noapte mai înainte auzise zgomotele. I se păru, înaintînd, că sera aceea se termina la baza unui trunchi de stîlp înalt care perfora puntea superioară, apoi înÈ›elese că ajunsese mai mult sau mai puÈ›in în centrul vasului, pe unde catargul mare își trimitea nervurile pînă în părÈ›ile cele mai joase ale lui. Dar în momentul acela artificiul È™i natura erau pe punctul de a se confunda atît de tare, încît putem înÈ›elege tulburarea eroului nostru. Asta È™i pentru că, tocmai în clipa aceea, nările lui începură să adulmece un amestec de izuri, de pămînt mucegăit È™i de miros animal, ca È™i cum, pe nesimÈ›ite, el trecea dintr-o grădină într-un staul. Și trecînd dincolo de trunchiul catargului mare spre prova văzu È™i voliera. Nu putu numi altfel mulÈ›imea aceea de colivii din stinghii bătute în crengi solide ce È›ineau loc de suporturi, locuite de vietăți zburătoare ce căutau să ghicească răsăritul acela din care lor le venea doar un prinos de lumină È™i să răspundă cu glasuri răguÈ™ite semenelor lor care cîntau libere pe Insulă. Puse pe jos sau legănîndu-se atîrnate de gratiile punÈ›ii, coliviile erau răspîndite prin acest al doilea naos ca niÈ™te stalactite È™i stalagmite, însufleÈ›ind o altă grotă a minunățiilor, în care vietățile dînd din aripi făceau să se legene coliviile, iar acestea se-ncruciÈ™au cu razele soarelui, care creau un filfîit de culori înaripate, o fulguială de curcubee. Dacă pînă în ziua aceea nu mai auzise niciodată cu adevărat păsările cîntînd, Roberto nu mai putea spune nici dacă mai văzuse vreodată, cel puÈ›in unele atît de felurite, încît se întrebă dacă acestea erau aÈ™a cum le-a făcut natura, sau mîna unui artist le pictase È™i le împodobise pentru vreo pantomimă, sau pentru a închipui o oaste la paradă cu fiece pedestraÈ™ È™i călăreÈ› învăluit în propriu-i stindard. Pus în încurcătură ca Adam, n-avea alte nume pentru ele decît cele ale păsărilor din emisfera lui; uite un bîtlan, își zicea, un cocor, o prepeliță... Dar era ca È™i cum i-ai zice gîscă unei lebede. Aici, niÈ™te prelaÈ›i cu cozi albe ca de cardinali È™i cu ciocuri în formă de alambic, deschideau aripi de culoarea ierbii umplîndu-È™i cîte o gușă purpurie È™i descoperind un piept albastru-deschis, psalmodiind aproape omeneÈ™te, dincolo o mulÈ›ime de cete se foiau în mare turnir încercînd să ia cu asalt cupolele prea joase care le mărgineau arena, printre țîșniri de fulgere chinuitoare È™i tăiÈ™uri roÈ™ii È™i galbene, ca niÈ™te drapele pe cafe un stegar le-ar fi azvîrlit È™i le-ar fi prins din zbor. CălăreÈ›i încordaÈ›i cu picioare lungi È™i nervoase, într-un spaÈ›iu prea strîmt, nechezau indignaÈ›i, cra-cra-cra, È™ovăind din cînd È™i cînd pe cîte un picior È™i privind neîncrezători în juru-le, vibrîndu-È™i moÈ›urile de pe capetele întinse înainte... Singur într-o colivie construită pe măsura-i, un mare căpitan, cu mantie azurie, cu haina-i strimtă pînă la genunchi, roÈ™u carmin ca È™i ochii È™i cu un panaÈ™ de albăstrele pe coif, scotea un geamăt de porumbel. ÃŽntr-o colivie mică de alături, trei cătane de rînd stăteau jos, lipsite de aripi, ca niÈ™te È™omoioage săltăreÈ›e de lînă noroioasă, cu niÈ™te boticuri ca de È™oarece, cu mustăți la rădăcina ciocurilor lor lungi È™i întoarse cu care micii monÈ™tri adulmecau ciugulind larvele întîlnite în cale... ÃŽntr-o colivie ce se lungea ca un maÈ› cu ochiuri mari, o barză mică cu picioare ca morcovul, cu pieptul ca apa mării, aripile negre È™i ciocul vineÈ›iu, se plimba È™ovăind urmată de cîțiva boboci în È™ir indian È™i, acolo unde i se termina cărarea, croncănea nemulÈ›umită, mai întîi îndîrjindu-se să rupă ceea ce credea ea că-i doar vreo împletitură de cîrcei, oprindu-se apoi È™i făcînd cale-ntoarsă, cu progeniturile-i ce nu È™tiau cînd trebuie să-i meargă în față È™i cînd în spate. Roberto era împărÈ›it între ațîțarea descoperirii, mila pentru prizonierii aceia, dorinÈ›a de a deschide cuÈ™tile È™i de a-È™i vedea catedrala deschisă de acei heralzi ai unei armate a aerului, ca să-i cruÈ›e din asediul la care Daphne, la rîndu-i asediată de alÈ›i semeni ai lor din afară, îi obliga. Crezu că le era foame È™i văzu că prin colivii se mai zăreau doar niÈ™te fărîmituri de hrană, iar vasele È™i căuÈ™ele care trebuiau să aibă apă în ele erau goale. Dar descoperi alături de colivii niÈ™te saci cu grăunÈ›e È™i peÈ™te uscat, pregătite de cei ce vroiau să ducă prada aceea în Europa, căci o corabie nu umblă pe mările din îndepărtatul sud fără să aducă mărturii despre lumile respective la curÈ›ile regale sau la cademii. Pășind mai încolo, găsi È™i o despărÈ›itură făcută din scînduri, cu vreo duzină de păsări ce rîcîiau, pe care le categorisi în specia galinaceelor, chiar dacă la el acasă nu văzuse unele cu penele ca acestea. Și ele păreau flamînde, însă găinile depusesera È™ase ouă (È™i sărbătoreau evenimentul ca toate suratelor lor din lumea asta). Roberto luă îndată unul, îl găuri cu vîrful cuÈ›itului, È™i îl sorbi cum obiÈ™nuia încă de copil. Apoi È™i le puse pe celelalte în poala cămășii, È™i ca să le răsplătească pe mame È™i pe foarte rodnicii taÈ›i care-l fixau încruntîndu-se nevoie mare È™i scuturîndu-È™i guÈ™ile, împărÈ›i apă È™i mîncare; È™i făcu aÈ™a colivie cu colivie, întrebîndu-se ce providență îl adusese pe Daphne tocmai cînd vietățile erau la capătul puterilor. Trecuseră de acum două nopÈ›i de cînd era el pe corabie È™i probabil cineva se îngrijise de voliere cel mult cu o zi înainte de sosirea lui. Se simÈ›ea ca un invitat care ajunge el, e adevărat, cam tîrziu la un banchet, însă exact cînd ultimii oaspeÈ›i abia au plecat, iar mesele n-au fost încă strînse. Dealtfel, își spuse, faptul că înainte a fost cineva aici, iar acum nu mai este, e lămurit. Că a fost cu o zi sau cu zece înainte de sosirea mea, asta nu-mi schimbă cu nimic soarta, cel mult o face È™i mai de rîs: naufragiind cu o zi mai înainte, aÈ™ fi putut să mă alătur marinarilor de pe Daphne, oriunde s-or fi dus ei. Sau poate că nu, aÈ™ fi putut să mor cu ei, dacă-s morÈ›i. Scoase un oftat (cel puÈ›in nu era vorba de È™obolani) È™i trase concluzia că avea la dispoziÈ›ie È™i pui de găină. Se gîndi iar la ideea lui de a da drumul bipedelor de rasă mai nobilă, dar conveni că, dacă exilul său avea să dureze mult timp, s-ar fi putut dovedi È™i ele bune de mîncat. FrumoÈ™i È™i pestriÈ›aÈ›i erau È™i hidalgii aceia din faÈ›a oraÈ™ului Casale, gîndi el, È™i totuÈ™i noi trăgeam în ei, iar dacă asediul ar mai fi durat, am fi ajuns să-i È™i mîncăm. Cine a fost soldat în războiul de treizeci de ani (zic eu aÈ™a, însă cei ce-l trăiau pe atunci nu-l numeau astfel, È™i poate nici nu înÈ›elesesera că era vorba de un singur război lung în care cînd È™i cînd cineva mai semna cîte o pace), a învățat să fie tare de cuget. 4. Fortificarea dată la iveală De ce oare Roberto evocă iarăși Casale ca să-È™i descrie primele lui zile pe corabie? Sigur, e ― aici gustul asemănării: asediat atunci, asediat È™i de data asta, dar de la un om din veacul său am cere ceva mai mult. La o adică, din similaritatea asta, îl puteau fascina diferenÈ›ele, rodnice în antiteze subtile: în Casale intrase din voia lui, pentru ca alÈ›ii să nu intre, iar pe Daphne fusese aruncat È™i nu aÈ™tepta decît să plece. Dar aÈ™ spune mai curînd că, pe cînd trăia o întîmplare plină de penumbre, el relua firul unor peripeÈ›ii È›esute dintr-un vălmășag de fapte trăite la lumina soarelui, aÈ™a încît zilele înfocate ale asediului, pe care memoria i le restituia, să-l despăgubească pentru preumblarea aceea fără rost. ÃŽn prima parte a vieÈ›ii lui, Roberto avusese numai două perioade în care învățase ceva despre lume È™i despre modul de a vieÈ›ui în ea, vreau să zic cele cîteva luni ale asediului È™i anii petrecuÈ›i la Paris: acum trăia cea de a treia etapă de formare, poate È™i ultima, la sfîrÈ™itul căreia maturitatea avea să coincidă cu dispariÈ›ia, È™i căuta să ghicească mesaju-i tainic văzînd trecutul ca pe-o figură a prezentului. Casale fusese la început o poveste cu multe ieÈ™iri la luptă. Roberto o istoriseÈ™te Doamnei, transfigurînd, voind parcă să spună că, fiind el incapabil să-i ia cu asalt fortăreaÈ›a imaculată ca neaua, atinsă dar nu È™i mistuită, de soarele dublu È™i arzător al ochilor lui, la flacăra altui soare fusese totuÈ™i în stare să se ia la luptă cu cei ce-i asediau citadela din Monferrato. ÃŽn dimineaÈ›a de după sosirea celor din Griva, Toiras trimisese cîțiva ofiÈ›eri izolaÈ›i, cu carabinele pe umăr, să observe ce anume instalau napoletanii pe colina cucerită cu o zi înainte. OfiÈ›erii se apropiaseră prea mult, urmase un schimb de focuri, È™i un tînăr locotenent din regimentul Pompadour fusese ucis. Tovarășii săi îl aduseseră înapoi între ziduri, iar Roberto văzuse primul mort căzut în luptă din viaÈ›a lui. Toiras hotărîse să ocupe casele acelea despre care fusese vorba cu o zi mai înainte. Se putea urmări bine de pe bastioane înaintarea a zece oameni cu muschete care, la un moment dat, se împărÈ›iseră în două ca să înconjure ca un cleÈ™te prima casă. De pe ziduri porniră ghiulele de tun ce trecură pe deasupra capetelor lor È™i ajunseră să distrugă acoperiÈ™ul casei: ca un roi de gîndaci ieÈ™iră din ea cîțiva spanioli È™i-o rupseră la fugă. MuÈ™chetarii îi lăsară să fugă, luară în stăpînire casa, se baricadară în ea È™i începură un foc împrăștiat spre colină. Era potrivit ca operaÈ›ia să se repete È™i cu celelalte case: se vedea acum pînă È™i de pe bastioane că napoletanii începuseră să sape tranÈ™ee îngrădindu-le cu fascii de nuiele È™i cu gabioane. Dar acestea nu mărgineau colina, ci se întindeau spre cîmpie. Roberto află că aÈ™a se începea construirea unor galerii de mină. Odată ajunse la ziduri, aveau să fie apoi înfundate, în ultima clipă, cu butoaie de pulbere. Trebuiau să-i împiedice permanent ca săpăturile să nu înainteze în aÈ™a măsură ca apoi să continue pe sub pămînt, altfel, din momentul acela, duÈ™manii puteau să lucreze la adăpost. Tot jocul era ăsta: să prevină de afară È™i în cîmp deschis construirea galeriilor, È™i să sape galerii de contramină, pînă ce avea să sosească armata de sprijin, È™i atîta timp cît ar fi durat proviziile È™i muniÈ›iile. ÃŽntr-un asediu nu-i nimic altceva de făcut; le strici celorlalÈ›i socotelile È™i aÈ™tepÈ›i. ÃŽn dimineaÈ›a următoare, aÈ™a cum făgăduiseră, veni rîndul micului fort. Roberto se pomeni strîngîndu-È™i puÈ™ca în mîini într-un pîlc de oameni fără căpătîi care, pe-acolo pe la Lu, la Cuccaro sau la Odalengo n-aveau chef să muncească, È™i de corsicani morocănoÈ™i, înÈ›esaÈ›i în bărci ca să treacă Padul, după ce două companii franceze atinseseră deja celălat mal. Toiras cu suita lui supraveghea de pe malul drept, iar bătrînul Pozzo îi făcu fiului un semn de salut, mai întîi din mînă, un "du-te, curaj", apoi ducînd arătătorul la pleoapa de jos ca să-i spună "cască ochii!" Cele trei companii își făcuseră tabăra în micul fort. ConstrucÈ›ia nu era gata pe deplin, iar parte din lucrările terminate se prăbuÈ™iseră. Trupa își petrecu ziua umplînd golurile din zidărie, dar fortuleÈ›ul era bine apărat de un È™anÈ›, dincolo de care fură trimise cîteva sentinele. La căderea nopÈ›ii, cerul era aÈ™a de luminat încît sentinelele trăgeau a somn, iar ofiÈ›eri nu credeau nici ei c-ar fi posibil vreun atac. ÃŽnsă la un moment dat se auziră zgomote de trăgaci È™i se văzură apărînd călăreÈ›ii spanioli. Roberto, pus de căpitanul Bassiani să stea în spatele unor baloturi de paie ce umpleau o spărtură a zidului împrejmuitor, nu pricepu deîndată ce anume se petrecea: fiece cavalerist avea în spate pe cal un om cu muschetă È™i, cum ajunseră aproape de È™anÈ›, caii începură să-i dea roată în cerc în timp ce muÈ™chetarii trăgeau eliminînd puÈ›inele sentinele, apoi fiece muÈ™chetar sărise de pe crupa cailor dîndu-se rostogol în È™anÈ›. ÃŽn timp ce cavaleriÈ™tii se aÈ™ezau în semilună în faÈ›a intrării, obligîndu-i pe apărători să se adăpostească printr-un foc strîns, muÈ™chetarii ajungeau nevătămaÈ›i la poartă È™i la spărturile mai puÈ›in apărate. Compania italiană, care era de gardă, își descărcase armele È™i apoi se împrăștiase cuprinsă de panică, iar pentru asta avea să fie multă vreme defăimată, însă nici comapaniile franceze nu putură face ceva mai bun. ÃŽntre începutul atacului È™i escaladarea zidurilor trecură doar cîteva minute, iar oamenii fuseseră surprinÈ™i de atacatori, acum intraÈ›i în incintă, cînd nici n-apucaseră să-È™i ia armele. DuÈ™manii, profitînd că-i luaseră fără veste, îi masacrau acum pe cei de la intrare, È™i erau atît de numeroÈ™i încît, în timp ce unii se grăbeau să-i culce la pămînt pe apărătorii aflaÈ›i încă în picioare, alÈ›ii se aruncau să-i prade pe cei căzuÈ›i. Roberto, după ce trăsese asupra muÈ™chetarilor, pe cînd își reîncărca cu greu puÈ™ca, fusese surprins de asaltul cavaleriÈ™tilor iar copitele unui cal ce-i trecea deasupra capului prin spărtură îl îngropaseră printre dărîmăturile baricadei. A fost un noroc: apărat de baloturile căzute, scăpase de acea primă ciocnire mortală, iar acum, trăgînd cu ochiul din ascunziÈ™ul său de paie, vedea cu groază duÈ™manul dînd ultima lovitură celor răniÈ›i, tăind vreun deget ca să scoată un inel sau o mînă pentru vreo brățară. Căpitanul Bassiani, ca să spele ruÈ™inea oamenilor săi care fugeau, rămăsese să se bată cu curaj, dar fu înconjurat È™i trebui să se predea. Cei de la fluviu își dăduseră seama că situaÈ›ia era crtitică, iar colonelul La Grange, care abia părăsise micul fort după o inspecÈ›ie întorcîndu-se la Casale, încerca să sară în ajutorul apărătorilor, È›inut pe loc de ofiÈ›erii săi, care-l sfătuiau să ceară mai bine întăriri din oraÈ™. De pe malul drept porniră alte bărci, în timp ce, deÈ™teptat chiar atunci din somn, sosea în galop Toiras. ÃŽnÈ›eleseră în scurt timp că francezii erau înfrînÈ›i È™i singurul lucru rămînea să-i ajute, cu tiruri de acoperire pe cei scăpaÈ›i cu viață, să ajungă înapoi la fluviu. ÃŽn vălmășagul ăsta îl văzură pe bătrînul Pozzo care trepăda făcînd drumul între statul major È™i locul unde acostau bărcile È™i căutîndu-l pe Roberto printre fugari. Cînd fu aproape sigur că nu mai erau bărci de sosit, fu auzit scoțînd un "Dare-ar sfinÈ›ii!" Și, ca unul care cunoÈ™tea bine toate cotloanele fluviului, È™i dîndu-i de ruÈ™ine pe cei care se omorîsera pînă atunci vîslind, alesese un loc din dreptul unei insuliÈ›e È™i-È™i îndemnase calul în apă, dînd pinteni. Trecînd printr-un vad, fu pe celălalt mal fără ca măcar calul lui să înoate, È™i se repezi ca ieÈ™it din minÈ›i, cu spada ridicată, spre fortuleÈ›. Un grup de muÈ™chetari inamici îi tăie calea pe cînd tocmai se albea de ziuă È™i fără să priceapă cine era atacantul acela răzleÈ›: trecu peste ei scoțînd din luptă mai bine de cinci inÈ™i cu lovituri sigure, se ciocni de doi călăreÈ›i, își puse calul în două picioare, se aplecă într-o parte evitînd o lovitură È™i brusc se îndreptă făcînd cu spada un cerc prin aer: primul adversar se abandonă în È™a cu maÈ›ele curgîndu-i de-a lungul cizmelor, pe cînd calul fugea; al doilea rămase cu ochii ieÈ™iÈ›i din orbite, cătîndu-È™i o ureche care, încă lipită de obraz, îi atîrna sub bărbie. Pozzo ajunsese lîngă fort È™i atacatorii, ocupaÈ›i cu jefuitul ultimilor fugari loviÈ›i pe la spate, nu băgară de seamă nici măcar dincotro venea. Intră în împrejmuire strigîndu-È™i cu voce tare fiul, răsturnă încă patru oameni făcînd tot timpul un fel de moriÈ™că cu spada È™i dînd în toate punctele cardinale; Roberto, țîșnind din paie, îl văzu de departe, È™i înainte de tatăl său, îl recunoscu pe Pagnufli, calul părintesc cu care se juca de ani de zile. ÃŽÈ™i vîrî două degete în gură È™i scoase un È™uierat pe care animalul îl cunoÈ™tea bine, fiindcă într-adevăr se încordase ciulind urechile, È™i ducîndu-l pe taică-său spre spărtura aceea. Pozzo îl văzu pe Roberto È™i strigă: "Acolo te-ai băgat? Urcă, nătărăule!" Și pe cînd Roberto săltă în crupa calului apucîndu-l de mijloc, zise: "La dracu, tu niciodată nu eÈ™ti unde-ar trebui să fii". Apoi, îndemnîndu-l pe Pagnufli, se aruncă în galop către fluviu. ÃŽn clipa aceea unii dintre jefuitori băgară de seamă că omul acela nu avea ce căuta acolo È™i începură să strige arătînd spre el. Un ofiÈ›er cu platoÈ™a bine strînsă, urmat de trei soldaÈ›i, încercă să-i taie drumul. Pozzo îl văzu, dădu să cotească, apoi trase frîul È™i exclamă: "Să juri că-i destinul!" Roberto privi în față È™i-È™i dădu seama că era spaniolul care-i lăsase să treacă cu două zile mai înainte. ÃŽÈ™i recunoscuse È™i el prada, È™i cu ochii strălucind, venea cu spada ridicată. Bătrînul Pozzo își trecu repede spada în stînga, trase pistolul din centiron, înălță cocoÈ™ul È™i întinse braÈ›ul, totul cu o iuÈ›eală atît de mare încît îl surprinse pe spaniol, care împins de avîntul său, ajunsese aproape sub el. ÃŽnsă nu trase imediat. ÃŽÈ™i lăsă un răgaz ca să spună: "iartă-mă pentru pistol, dar fiindcă domnia ta porÈ›i platoșă, cred că am È™i eu dreptul..." Apăsă pe trăgaci È™i-l culcă cu un glonte tras în gură. SoldaÈ›ii, văzînd că a căzut căpetenia, o rupseră la fugă, iar Pozzo își puse pistolul la loc zicînd: "Hai să mergem, pînă nu-È™i pierd răbdarea... Dii, Pagnufli!" ÃŽntr-un nor de praf străbătură podiÈ™ul È™i trecură fluviul împrăștiind stropi în jur, pe cînd de departe duÈ™manii își descărcau armele în spatele lor. Ajunseră cu bine pe malul drept, în aplauzele tuturor. Toiras zise: "Très bien fait, mon cher ami", apoi către Roberto: "La Grive, astăzi toÈ›i au fugit È™i numai domnia ta ai stat pe loc. ViÈ›a bună se cunoaÈ™te. E păcat să mai stai în tovărășia aceea de laÈ™i. Vei trece în suita mea." |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy