agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
Roberto mulțumi și apoi coborî din șa, întinse mîna către tatăl său ca să-i mulțumească și lui. Pozzo i-o strînse fără vigoare, zicînd: "Îmi pare rău de seniorul acela spaniol, care era un om de ispravă. Of, războiul e o fiară fără milă. Pe de altă parte, bagă bine la cap, fiule: sînt buni ei, nu zic, dar dacă-ți iese unul înainte ca să te omoare, vina-i a lui. Zic bine?"
Se întoarseră în oraÈ™, iar Roberto îl auzi pe tatăl său, care tot murmura în barbă: "Doar nu l-am căutat eu..." 5. Labirintul Lumii Pare că Roberto reaminteÈ™te de episodul ăsta, surprins de un moment de pietate filială, rătăcind cu închipuirea la timpul fericit în care o figură proteguitoare putuse să-l smulgă de la pieirea într-un asediu, însă nu poate ocoli nici amintirea a ceea ce s-a petrecut după asta. Și nu mi se pare un simplu accident al memoriei. Am mai spus că, după părerea mea, Roberto pune unele lîngă altele întîmplările acelea îndepărtate È™i experienÈ›a lui de pe Daphne, ca pentru a găsi niÈ™te legături, niÈ™te cauze, niÈ™te semne ale destinului. Acum aÈ™ spune că revenirea lui la zilele acelea petrecute la Casale îi serveÈ™te, aici pe corabie, ca să dea de urma acelor etape, în care, fiind doar un țîngău, învăța încet, încet, că lumea se închelba din niÈ™te arhitecturi foarte ciudate. Cum s-ar zice, pe de o parte, faptul că se afla acum suspendat între cer È™i mare putea să-i apară È™i drept cea mai firească urmare a celor trei luÈ™tri de peregrinări ale lui printr-un teritoriu cu cărări pline de răscruci; iar pe de alta, cred eu, tocmai refăcîndu-È™i povestea nenorocirilor lui, încerca să găsească consolare pentru starea lui prezentă, ca È™i cum naufragiul avea să-l redea paradisului pămîntesc pe care-l cunoscuse la Griva, È™i de care se îndepărtase intrînd între zidurile oraÈ™ului asediat. Acum Roberto nu mai lîncezea în încăperile rezervate soldaÈ›ilor, ci stătea la masa lui Toiras, în mijlocul unor gentilomi care veneau de la Paris, È™i le asculta acestora faptele de bravură, amintirile de prin alte campanii, vorbăriile uÈ™uratice È™i scînteietoare. Aceste conversaÈ›ii ― chiar din prima seară ― îi dăduseră motive să creadă că asediul de la Casale nu era chiar cine È™tie ce ispravă, la care crezuse el că se avîntă. Venise acolo ca să dea întrupare viselor lui cavalereÈ™ti, hrănite de poeme pe care le citise la Griva: să fii de sînge nobil È™i să ai în sfîrÈ™it o spadă la È™old însemna pentru el să devină un paladin gata să-È™i dea viaÈ›a pentru un cuvînt al regelui său sau pentru salvarea unei doamne. După sosire, ostile creÈ™tine cărora li se alăturase se dovediseră a fi o adunătură de țărani nepăsători, gata să dea dosul la primul harÈ›. Acum fusese admis la o adunare de frunte a vitejilor, care-l primeau ca pe unul de-al lor. Dar el È™tia că vitejia lui era rodul unei neînÈ›elegeri, È™i că nu fugise pentru că trăsese o spaimă mai mare decît a fugarilor. Iar ce e mai rău, după ce domnul de Toiras se îndepărtase È™i cei rămaÈ™i se apucaseră să dea cep flecărelilor, prinsese să-È™i dea seama că pînă È™i asediul propriu-zis nu era altceva decît un capitol dintr-o istorie fără sens. AÈ™adar, Don Vincenzo de Mantova murise lăsîndu-i ducatul lui Nevers, însă ar fi fost de ajuns ca oricare altul să fi reuÈ™it să-l vadă ultimul È™i toată povestea ar fi fost alta. De pildă, Carlo Emanuele se lăuda È™i el că are niscaiva drepturi în Monferrato printr-o nepoată (căci toÈ›i se căsătoreau între ei) È™i de mult voia să pună sechestru pe marchizatul ăsta ce-i stătea ca un spin în coasta ducatului lui, adîncindu-se pînă la nici cîteva zeci de mile de Torino. AÈ™a că, îndată după desemnarea lui Nevers, Gonzalo de Cordoba, profitînd de ambiÈ›iile ducelui savoiard È™i ca să le dezmintă pe cele ale francezilor, îi sugerase să se unească cu spaniolii ca să ia împreună cu ei È›inutul Monferrato, È™i apoi să-l facă în două. ÃŽmpăratul, care avea acum prea destule necazuri cu restul Europei, nu își dăduse consensul său pentru această invadare, dar nici nu se pronunÈ›ase împotriva lui Nevers. Gonzalo È™i Carlo Emanuele trecuseră peste È™ovăieli È™i unul dintre cei doi începuse să ia pentru sine Alba, Trino È™i Moncalvo. Fiind el bun, dar nu È™i lipsit de minte, împăratul puse Mantova sub sechestru, încredințînd-o unui comisar imperial. Apropo-ul acesta la aÈ™teptare era valabil pentru toÈ›i pretendenÈ›ii, însă Richelieu îl luase ca pe un afront adus FranÈ›ei. Sau îi convenea lui să-l ia astfel, dar nu se miÈ™case pentru că îi È›inea încă sub asediu pe protestanÈ›ii din La Rochelle. Spania vedea cu ochi buni faptul că erau masacraÈ›i un pumn de eretici, dar lăsase ca Gonzalo să profite de asta È™i să asedieze cu opt mii de oameni Casale, apărat de vreo două sute È™i ceva de soldaÈ›i. Iar ăsta fusese primul asediu de la Casale. Dar cum împăratul părea să nu cedeze, Carlo Emanuele mirosise renghiul È™i, în timp ce continua să colaboreze cu spaniolii, căuta È™i niÈ™te înÈ›elegeri secrete cu Richelieu. ÃŽn timpul ăsta La Rochelle cădea, Richelieu era felicitat de curtea din Madrid pentru această frumoasă victorie a credinÈ›ei, el mulÈ›umea, își înjgheba la loc armata È™i, cu Ludovic al XIII-lea în frunte, ajungea să treacă cu ea Monginevro în februarie 1629, È™i să o alinieze în faÈ›a Susei. Carlo Emanuele își dădea seama că, jucînd la două mese, risca să piardă nu numai Monferrato, dar È™i Susa È™i ― încercînd să vîndă tocmai ceea ce acum îi luau ― oferea Susa în schimbul unui oraÈ™ francez. Un comesean de-al lui Roberto amintea pe un ton de mare haz întîmplarea asta. Richelieu, bătîndu-È™i joc la culme, pusese să-l întrebe pe duce dacă prefera Orleans sau Poitiers, iar în timpul asta un ofiÈ›er francez se prezenta la garnizoana Susei È™i cerea găzduire pentru regele FranÈ›ei. Comandantul savoiard, care era om de duh, răspunsese că probabil alteÈ›a sa ducele ar fi foarte fericit să-l găzduiască pe maiestatea sa, dar fiindcă maiestatea sa venise cu o suită aÈ™a de numeroasă, cerea îngăduinÈ›a să-l anunÈ›e mai întîi pe alteÈ›a sa. Cu o eleganță la fel de aleasă, mareÈ™alul de Basompiere, jucîndu-È™i calul pe zăpadă, își scosese pălăria în faÈ›a regelui său È™i, anunțînd că vioriÈ™tii au sosit iar măștile stăteau în poartă, îi cerea permisiunea să înceapă baletul. Richelieu È›inuse slujba în tabără, infanteria franceză atacase È™i Susa fusese cucerită. Văzînd cum stau lucrurile, Carlo Emanuele hotăra că Ludovic al XIII-lea era oaspetele său mult dorit, se duse să-i spună bun venit È™i îi ceruse doar atît: să nu-È™i piardă timpul cu Casale, de care tocmai se ocupa el, È™i să-l ajute în schimb să ia Genova. Fusese poftit cu toată curtoazia să nu spună tîmpenii fără noimă È™i i se pusese în mînă o pană bună de gîscă să semneze un tratat ce le permitea francezilor să fie în Piemont ca la ei acasă: iar ca adălmaÈ™ obÈ›inuse să-i lase lui Trino È™i să i se impună ducelui de Mantova să-i plătească o chirie anuală pentru Monferrato: "AÈ™a că Nevers", zicea comeseanul acela, "ca să aibă ce-i al lui, plătea meremetul cuiva care nu-l avusese niciodată!" "Și a È™i plătit!" rîdea altul. "Quel con!" "Nevers totdeauna a plătit pentru nebuniile lui", zisese un abate, care lui Roberto îi fusese prezentat ca fiind confesorul lui Toiras. "Nevers e un scrîntit întru Domnul care se crede un Sfînt Bernard. Mereu a crezut că-i uneÈ™te pe principii creÈ™tini pentru o nouă cruciadă. Sînt vremuri în care creÈ™tinii se omoară între ei, nimănui nu-i mai arde acum de necredincioÈ™i. Domnilor din Casale, dacă din acest oraÈ™ plăcut va mai rămîne vreo piatră, trebuie să vă aÈ™teptaÈ›i ca noul vostru senior să vă invite pe toÈ›i la Ierusalim!" Abatele surîdea facînd haz, netezindu-È™i mustățile blonde È™i bine îngrijite, iar Roberto gîndea: ia te uită, azi-dimineață era cît pe ce să mor pentru un nebun, iar nebunul ăsta e crezut nebun pentru că visează, aÈ™a cum visam È™i eu, timpurile frumoasei Melisenda È™i ale regelui Lepros. Nici măcar întîmplările ce au urmat nu i-au permis lui Roberto să descîlcească iÈ›ele acelei istorii. Trădat de Carlo Emanuele, Gonzalo de Cordoba înÈ›elegea că a pierdut campania, recunoscuse acordul de la Susa È™i-È™i aducea din nou cei opt mii de oameni în È›inutul milanez. O garnizoană franceză se instala la Casale, o alta la Susa, restul armatei lui Ludovic al XIII-lea trecea din nou Alpii ca să se ducă să-i lichideze pe ultimii hughenoÈ›i din Languedoc È™i din valea Rhonului. Dar nici unul dintre gentilomii aceia nu avea de gînd să fie credincios pactelor, iar comesenii o spuneau ca È™i cum era lucrul cel mai firesc, ba unii chiar o aprobau atrăgînd atenÈ›ia că-i "la Raison d'Estat, ah, la Raison d'Estat". Tot din raÈ›iuni de stat È™i Olivares ― Roberto înÈ›elegea că acesta era un fel de Richelieu spaniol, dar mai puÈ›in favorizat de soartă ― dîndu-È™i seama că se făcuse de rîs din cale afară, îl lichida cu cruzime pe Gonzalo È™i îl punea în locu-i pe Ambrogio Spinola, grăbindu-se, să spună că ofensa adusă Spaniei era în detrimentul Bisericii. "PoveÈ™ti", observa abatele, "Urban al VII-lea aprobase succesiunea lui Nevers". Iar Roberto sta È™i se întreba ce legătură avea papa cu niÈ™te lucruri ce nu veneau cîtuÈ™i de puÈ›in în atingere cu chestiuni de credință. ÃŽntr-acestea, împăratul ― È™i cine È™tie cît de mult îl împinsese Olivares în fel È™i chip ― își amintea că Mantova se afla încă sub regim comisarial, È™i că Nevers nu putea nici să plătească nici să nu plătească pentru ceva care încă nu-i revenea; își pierdea răbdarea È™i trimitea douăzeci de mii de oameni să asedieze oraÈ™ul. Papa, văzînd niÈ™te mercenari protestanÈ›i străbătînd încolo È™i-ncoace Italia, se gîndea imediat la o nouă prădare a Romei, È™i trimitea trupe la frontiera ducatului mantovan. Spinola, mai ambiÈ›ios È™i mai chibzuit decît Gonzalo, hotăra să asedieze iarăși Casale, dar de data asta în mod serios. ÃŽn cele din urmă, trăgea încheiere de aici Roberto, ca să ocoleÈ™ti războaiele, n-ar trebui încheiate niciodată tratate de pace. ÃŽn decembrie 1629, francezii treceau din nou Alpii. Carlo Emanuele potrivit pactelor ar fi trebuit să-i lase să treacă, dar ca să se vadă cît de loial era, își avansa din nou pretenÈ›iile asupra È›inutului Monferrato È™i solicita zece mii de soldaÈ›i francezi ca să asedieze Genova, care era tocmai cuiul lui fix. Richelieu, care-l considera un È™arpe, nu zicea nici da nici nu. Un căpitan, care aici, la Casale se împopoÈ›ona de parcă era la curte, își amintea ca acum de o zi din februarie trecut: "Mare sărbătoare a fost, dragi prieteni, lipseau muzicile de la Palatul regal, dar erau fanfarele!! Majestatea sa, urmat de armată, călărea spre Torino într-un veÈ™mînt negru brodat cu aur, cu o pană la pălărie È™i cu platoÈ™a strălucind!" Roberto se aÈ™tepta să audă povestea unui mare asalt, dar nici vorbă, È™i aceea fusese tot o paradă; regele nu ataca, făcea pe neaÈ™teptate un ocol spre Pinerolo È™i punea stăpînire pe el, sau îl relua în stăpînire, dat fiind că cu cîteva sute de ani mai înainte fusese oraÈ™ francez. Roberto nu prea È™tia unde se găsea Pinerolo, È™i nu înÈ›elegea pentru care motiv trebuise să fie cucerit pentru a elibera Casale. "Poate că noi sîntem acum asediaÈ›i la Pinerolo?" se întreba el. Papa, îngrijorat de întorsătura pe care începuseră să o ia lucrurile, trimitea un reprezentant al său la Richelieu ca să-l poftească să dea înapoi oraÈ™ul familiei de Savoia. Comesenii se lungiră la bîrfe asupra acelui trimis ― un oarecare Giulio Mazzarini: un sicilian, un plebeu roman, zău aÈ™a ― se sumeÈ›ea abatele ― fiul natural al unui opincar de stirpe îndoielnică, devenit căpitan nu se È™tie cum, care-l servea pe papă dar făcea tot ce putea pentru a-i căpăta încrederea lui Richelieu care acum se lăsa dus de nas, È™i trebuia È›inut sub ochi, dat fiind că în acel moment se afla la Ratisbona, sau trebuia să plece imediat acolo, care-i totuna cu casa diavolului, fiindcă tocmai acolo se hotăra destinul oraÈ™ului Casale, È™i nu prin vreo galerie de mină sau de contramină. ÃŽntre timp, deoarece Carlo Emanuele încerca să taie comunicarea între ele a trupelor franceze, Richelieu își mai lua È™i Annecy È™i Chambery, iar savoiarzii È™i francezii se înfruntau în luptă unii cu alÈ›ii la Avigliana. ÃŽn această vînătoare pas cu pas, imperialii ameninÈ›au FranÈ›a intrînd în Lorena, Wallenstein acum se ducea în ajutorul casei de Savoia, iar în iulie o mînă de imperiali transportaÈ›i pe poduri plutitoare luase prin surprindere o trecătoare la Mantova, grosul armatei intrase în oraÈ™, îl jefuise timp de È™aptezeci de ore golind palatul ducal de la un capăt la altul È™i, ca să-l mai liniÈ™tească pe papă, luteranii armatei imperiale jefuiseră È™i toate bisericiile din oraÈ™. Da, erau chiar lăncierii aceia pe care-i văzuse Roberto, veniÈ›i să-i dea o mînă de ajutor lui Spinola. Armata franceză mai avea încă de lucru, ocupată în nord, È™i nimeni nu putea spune dacă avea să sosească la timp înainte să cadă Casale. Nu le rămînea decît să-È™i pună nădejdea în Dumnezeu, zisese abatele: "Domnilor, e o virtute politică să È™tim că trebuie căutate mijloacele omeneÈ™ti ca È™i cum n-ar exista cele divine, È™i cele divine ca È™i cum n-ar exista cele omeneÈ™ti." "Să nădăjduim aÈ™adar în cele divine", exclamase un gentilom, însă pe un ton nicidecum umil È™i, avîntîndu-È™i cupa atît de brusc încît făcu să se verse vin pe veÈ™mîntul abatelui. "Domnule, mi-ai pătat hainele cu vin", strigase abatele, făcîndu-se palid ― acesta fiind modul în care-È›i arătai dispreÈ›ul pe vremea aceea. "ÞineÈ›i seama", răspunsese celălalt, "că tot asta vi s-a întîmplat È™i la hirotonisire. Tot vin era È™i acela, ca È™i ăsta". "Domnule de Saint-Savin", È›ipase abatele ridicîndu-se È™i ducînd mîna după spadă, "nu-i pentru prima dată cînd îți dezonorezi numele luîndu-l în deÈ™ert pe acela al Domnului Nostru Isus Hristos! Mai bine făceai, Dumnezeu să mă ierte, dacă rămîneai la Paris să dezonorezi damele, cum e obiceiul vostru, al pirronienilor!" "Bine zici", răspunsese Saint-Savin, evident beat, "noi, pirronienii, noaptea ne duceam să facem serenade pe la doamne, iar bărbaÈ›ii cu inimă-n ei ni se alăturau. ÃŽnsă, cînd doamna respectivă nu se arăta, È™tiam precis că făcea aÈ™a ca să nu-È™i părăsească patul pe care tocmai i-l încălzea preotul familiei". CeilalÈ›i ofiÈ›eri se ridicaseră È™i-l È›ineau în loc pe abate, care voia să tragă spada. Domnul de Saint-Savin e tulburat de vin, îi spuneau, trebuiau oarecum să-l ierte pe un om care în zilele acelea se bătuse bine È™i se cerea puÈ›in respect pentru sufletele tovarășilor lor morÈ›i de curînd. "Bine, fie", încheiase abatele părăsind sala, "domnule deSaint-Savin, vă poftesc să încheiaÈ›i noaptea rostind un De Profundis pentru prietenii noÈ™tri dispăruÈ›i, È™i mă voi socoti satisfăcut". Abatele ieÈ™ise, iar Saint-Savin, care È™edea chiar alături de Roberto, se aplecase pe umărul acestuia È™i comentase: "Cîinii È™i păsările de pe fluviu nu fac atîta gălăgie cîtă facem noi cînd urlăm un De Profundis. Ce atîtea bătăi de clopot È™i atîtea slujbe ca să înviem morÈ›ii?" Golise dintr-o dată cupa, îl ameninÈ›ase pe Roberto cu degetul înălÈ›at, ca pentru a-l educa întru o viață dreaptă È™i întru cele mai mari taine ale sfintei noastre religii: "Domnule, fiÈ›i mîndru: astăzi aÈ›i trecut pe lîngă o moarte de toată frumuseÈ›ea, deci purtaÈ›i-vă È™i pe viitor cu tot atîta nepăsare, È™tiind că sufletul moare odată cu trupul. AÈ™a că duceÈ›i-vă la moarte după ce veÈ›i fi gustat viaÈ›a. Sîntem niÈ™te animale ca toate animalele, sîntem È™i unii È™i alÈ›ii fii ai materiei, numai că sîntem mai dezarmaÈ›i. Dar pentru că spre deosebire de fiare È™tim că vom muri, să ne pregătim pentru momentul acela bucurîndu-ne de viaÈ›a care ne-a fost dată de È™i din întîmplare. ÃŽnÈ›elepciunea să ne înveÈ›e să ne folosim zilele ca să bem È™i să vorbim între noi cu plăcere, aÈ™a cum se cuvine unor gentilomi, dispreÈ›uind sufletele înrăite. Camarazi, viaÈ›a ne este încă datoare! Stăm aici putrezind la Casale È™i ne-am născut prea tîrziu ca să ne mai bucurăm de vremurile bunului rege Henric, cînd la Luvru întîlneai bastarzi, maimuÈ›e, nebuni È™i bufoni de curte, pitici È™i cul-de-jatte, muzici È™i poeÈ›i, iar regele se desfăta cu ele. Acum niÈ™te iezuiÈ›i lascivi ca niÈ™te È›api tună împotriva celor care-l citesc pe Rabelais sau pe poeÈ›ii latini È™i ne-ar voi pe toÈ›i virtuoÈ™i ca să-i ucidem pe hughenoÈ›i. Doamne Dumnezeule, războiu-i frumos, dar vreau să mă bat pentru plăcerea mea È™i nu pentru că adversarul mănîncă carne vinerea. Păgînii erau mai ajunÈ™i de cap decît noi. Aveau È™i ei trei dumnezei, dar cel puÈ›in, mama lor, Cybele, nu pretindea că i-a născut rămînînd fecioară". "Domnule", protestase Roberto, în timp ce ceilalÈ›i rîdeau. "Domnule", răspunsese Saint-Savin, "prima calitate a unui om onest e dispreÈ›uirea religiei, care ne vrea temători de lucrul cel mai natural din lume, care e moartea, È™i vrea să urîm unicul lucru frumos pe care destinul ni l-a dat, care e viaÈ›a, precum È™i să aspirăm la un cer în care de eterna beatitudine au parte doar planetele, ce nu se bucură nici de răsplăți, nici de condamnări, ci de miÈ™carea lor eternă, în braÈ›ele vidului. FiÈ›i puternic ca înÈ›elepÈ›ii Greciei antice È™i priviÈ›i moartea cu ochi neclintit È™i fără frică. Isus a asudat prea mult aÈ™teptînd-o. Ce anume avea de temut, pe de altă parte, din moment ce avea să reînvie?" "Ajunge atît, domnule de Saint-Savin", îi spunea aproape poruncindu-i un ofiÈ›er, luîndu-l de braÈ›. Nu-l provocaÈ›i pe acest prieten mai tînăr al nostru, care încă nu È™tie că la Paris în zilele noastre necredinÈ›a e forma cea mai distinsă a bon-ton-ului, È™i ar putea să vă ia prea în serios. DuceÈ›i-vă È™i dumneavoastră să vă culcaÈ›i, domnule de la Grive. Cum spunea un teolog, puternic e un rege, căci distruge totul, mai puternică-i femeia, căci totul obÈ›ine, dar È™i mai puternic este vinul ce ne îneacă minÈ›ile". "CitaÈ›i numai pe jumătate, domnule", bolborosise Saint-Savin în timp ce doi dintre companionii săi îl tîrau afară aproape pe sus, "fraza următoare este atribuită Limbii, care ar fi adăugat: È™i mai puternic este însă adevărul È™i eu care-l spun. Iar limba mea, chiar dacă acum mi-o miÈ™c cu greutate, nu va tăcea, înÈ›eleptul nu trebuie să atace minciuna numai cu lovituri de spadă, ci È™i de limbă. Prieteni, cum puteÈ›i spune că ni-i de-ajutor o divinitate care voieÈ™te nefericirea noastră eternă numai pentru a-È™i potoli mînia ei de o clipă? Noi trebuie să iertăm aproapelui nostru, iar el nu? Și ar trebui să iubim o ființă atît de crudă? Abatele mi-a zis pirronian, dar noi, pirronienii, cum ne zice el, ne dăm osteneală să mîngîiem victimele imposturii. O dată, împreună cu trei amici, am împărÈ›it unor doamne niÈ™te rozarii cu mici desene obscene înăuntru. Dacă aÈ›i È™ti ce credincioase au devenit din ziua aceea!" IeÈ™ise, însoÈ›it de rîsetele întregii asistenÈ›e, iar ofiÈ›erul comentase: "Dacă nu Domnul, măcar noi să-i iertăm limba, mai ales că are un tăiÈ™ ascuÈ›it". Apoi către Roberto: "PăstraÈ›i-l ca prieten È™i nu-l contraziceÈ›i mai mult decît e nevoie. A doborît el mai mulÈ›i francezi la Paris, pentru o problemă de teologie, decît spaniolii pe care a apucat să-i străpungă compania mea zilele astea. N-aÈ™ vrea să stau alături de el la slujbă, dar m-aÈ™ considera norocos să-mi fie alături pe cîmpul de luptă." ÃŽnvățat acum cu primele îndoieli, Roberto mai avea să cunoască È™i altele în ziua următoare. Se întorsese în aripa aceea a castelului unde dormise în primele două nopÈ›i împreună cu monferrinii lui, ca să-È™i ia sacul, însă se orienta greu prin curÈ›i interioare È™i coridoare. Prin unul din ele tocmai trecea, cînd băgă de seamă că a greÈ™it drumul, È™i deodată văzu în fundul lui o oglindă plumburie la culoare din cauza murdăriei, în care se zări pe el. Dar apropiindu-se, își dădu seama că acel el însuÈ™i, deÈ™i avea chipul său, purta niÈ™te veÈ™minte împopoÈ›onate în stil spaniol, È™i avea părul strîns într-o plasă. Mai mult, acel el însuÈ™i la un moment dat nu-i mai stătea în față ci dispărea într-o lăture. Nu era vorba deci de o oglindă. ÃŽntr-adevăr, își dădu seama că era o fereastră mare cu geamurile pline de praf, care dădea spre un graden exterior, de pe care coborai pe o scară în curte. Deci nu se văzuse pe sine însuÈ™i, ci pe altcineva, care-i semăna foarte mult È™i căruia acum îi pierduse urma. FireÈ™te că se gîndi imediat la Ferrante. Ferrante îl urmase sau îl precedase la Casale, poate că era într-o altă companie din acelaÈ™i regiment, sau într-unul din regimentele franceze È™i, pe cînd el își risca viaÈ›a în fortuleÈ›ul acela, trăgea de pe urma războiului cine È™tie ce foloase. La vîrsta aceea Roberto înclina de-acum să zîmbeasca de fanteziile lui copilăreÈ™ti despre Ferrante, È™i reflectînd la vedenia aceea se convinsese foarte repede că văzuse doar pe cineva care putea să-i semene vag. Vru să uite incidentul. Ani de zile rumegase în minte un frate invizibil, în seara aceea crezuse că l-a văzut, dar, tocmai de aceea (își zise el încercînd cu raÈ›iunea să-È™i contrazică inima), dacă văzuse pe cineva, nu era plăsmuire, iar pentru că Ferrante era plăsmuire, cel pe care-l văzuse nu putea fi Ferrante. Un dascăl de logică ar fi obiectat la paralogismul acela, dar pentru moment lui Roberto îi era de-ajuns. 6. Marele MeÈ™teÈ™ug al Luminii È™i al Umbrei După ce-È™i dedicase scrisoarea lui primelor amintiri despre asediu, Roberto, găsise cîteva sticle de vin de Spania în odaia căpitanului. Nu-i putem impută faptul că, aprinzînd focul È™i făcîndu-È™i niÈ™te ouă la tigaie cu bucățele de peÈ™te afumat, destupase o sticlă È™i-È™i îngăduise o cină regească pe o masă dichisită după toate regulile artei. Dacă avea să rămînă multă vreme în naufragiu, ca să nu se abrutizeze ar fi trebuit să-È™i păstreze bunele obiceiuri. ÃŽÈ™i amintea că la Casale, cînd rănile È™i bolile ajunseseră să-i facă pînă È™i pe ofiÈ›eri să se poarte ca niÈ™te naufragiaÈ›i, domnul de Toiras le ceruse ca, măcar la masă, fiecare să-È™i amintească cele învățate la Paris: "Să ne prezentăm cu hainele curate, să nu bem după fiecare înghiÈ›itură, să ne È™tergem mai întîi mustățile È™i barba, să nu ne lingem degetele, să nu scuipăm în farfurie, să nu ne suflăm nasul în È™ervet. Nu sîntem imperiali, Domnilor!" Se deÈ™teptase în dimineaÈ›a următoare la cîntecul cocoÈ™ului, dar mai zăbovise mult timp în aÈ™ternut. Cînd, de pe galerie, crăpase din nou puÈ›in fereastra, înÈ›elesese că se trezise mult mai tîrziu decît cu o zi în urmă È™i că zorii lăsau locul răsăritului: în spatele colinelor acum se întărea nuanÈ›a rozalie a cerului printre sfărîmături de nori. Și cum în curînd primele raze aveau să lumineze plaja făcînd-o insuportabilă vederii, Roberto se gîndise să privească într-acolo unde soarele nu stăpînea încă È™i, de-a lungul galeriei se dusese la celălat capăt al corabiei, către uscatul dinspre apus. ÃŽi apăru îndată un profil albastru ca peruzeaua pe margine, care în decurs de cîteva minute se È™i despărÈ›ise în două fîșii orizontale: o verdeață ca peria È™i palmieri luminoÈ™i se zăreau acum sub masa întunecoasă a munÈ›ilor, peste care mai stăruiau cu încăpățînare norii din timpul nopÈ›ii. Dar încet, încet, aceÈ™tia încă negri de tot în centru se destrămau pe margini într-un amestec de alb È™i trandafiriu. Era ca È™i cum soarele, în loc să-i lovească de-a dreptul, își dădea osteneala să se nască dinlăuntrul lor, iar ei, chiar dacă se topeau în lumină pe margini, se umflau îngreunaÈ›i de funingine, răzvrătindu-se È™i nevrînd să dispară-n cer È™i să-l lase pe acesta să devină oglindă fidelă a mării, acum din cale afară de limpede, orbită de pistrui scînteietori, de parcă treceau prin ea bancuri de peÈ™ti avînd fiecare cîte-o luminiță pe dinlăuntru. Curînd însă norii cedaseră poruncii luminii, È™i-È™i uÈ™uraseră povara lăsîndu-se să plutească spre culmi, iar într-o parte se aÈ™terneau pe povîrniÈ™uri îndesindu-se È™i depunîndu-se ca o spumă mai pufoasă acolo unde aluneca în jos, dar mai compactă deasupra, formînd un morman de zăpadă, iar pe cealaltă, troianul devenind pe vîrf o singură lavă de gheață, explodau în văzduh, sub formă de ciuperci, niÈ™te erupÈ›ii de minuni cu gust nemaivăzut dintr-o È›ară a Cuccagnei. Ceea ce vedea acum putea fi de-ajuns ca să-i justifice naufragiul: nu atît pentru plăcerea pe care plăsmuirea aceea miÈ™cătoare a naturii i-o provoca, ci pentru lumina pe care o arunca asupra unor cuvinte auzite de la Canonicul de Digne. Pînă atunci, într-adevăr, se întrebase adesea dacă nu visa cumva. Ceea ce i se întîmpla acum nu se întîmpla de obicei oamenilor sau îi putea aminti cel mult de romanele citite în copilărie: ca niÈ™te creaturi de vis erau È™i corabia È™i vietățile pe care le întîlnise pe ea. Din acelaÈ™i aluat din care sînt făcute visele îi apăreau a fi È™i umbrele care de trei zile îl învăluiau È™i, judecat la rece, își dădea totuÈ™i seama că pînă È™i culorile pe care le admirase în încăperea cu verdeață È™i în cea cu păsări păruseră atît de strălucitoare numai ochilor lui uimiÈ›i, dar în realitate se arătau numai prin patina aceea de culori vechi ce acopereau fiece obiect de pe corabie, într-o lumină ce se prelingea uÈ™or pe grinzi È™i pe muchii de lemn, învechite, îmbibate de uleiuri, vopsele È™i catranuri... N-ar fi putut oare, aÈ™a stînd lucrurile, ca tot vis să fie È™i spectacolul acesta de turme cereÈ™ti pe care el credea că-l vede acum la orizont? Nu, își spuse Roberto, durerea pe care această lumină o dă ochilor mei îmi spune că nu visez, ci văd. Pupilele mele suferă de furtuna asta de atomi care, ca de pe un vas de luptă, mă bombardează de pe țărmul acela, iar vedenia asta nu e altceva decît întîlnirea ochiului cu materia transformată în pulbere, care-l izbeÈ™te. Sigur, îi spusese Canonicul, nu înseamnă că obiectele depărtate îți trimit, cum credea Epicur, niÈ™te simulacre perfecte ce le relevă atît forma exterioară cît È™i natura ascunsă. Tu capeÈ›i doar niÈ™te mici semne, niÈ™te indicii, ca să scoÈ›i din ele prepusul pe care-l numim viziune. Dar faptul însuÈ™i că el, cu puÈ›in mai înainte, numise prin feluriÈ›i tropi ceea ce credea că vede, creînd în formă de cuvinte ceea ce lucrul acela încă inform îi sugera, îi confirma că vede cu adevărat. Și între multe certitudini cărora le deplîngem absenÈ›a, una singură e prezentă, È™i anume faptul că toate lucrurile ne apar aÈ™a cum ne apar, È™i nu-i posibil să nu fie foarte adevărat că ele ne apar întocmai aÈ™a. Fapt pentru care, văzînd, È™i fiind sigur că vede, Roberto avea unica siguranță asupra căreia È™i simÈ›urile È™i raÈ›iunea pot să conteze, anume certitudinea că el vedea ceva: iar acel ceva era unica formă de ființă despre care putea vorbi, fiinÈ›a nefiind altceva decît marele teatru vizibil etalat în scoica SpaÈ›iului ― lucru ce ne spune mult despre veacul acela bizar. El era viu, era în stare de veghe, iar într-acolo, fie ea insulă sau continent, ce-o fi fost, exista un lucru. Ce anume era, nu È™tia: după cum culorile depind È™i de obiectul de care sînt afectate, de lumina ce se reflectă în ele, È™i de ochiul ce le priveÈ™te, tot aÈ™a uscatul acela situat mai departe îi apărea adevărat în ocazionala È™i trecătoarea-i nuntire cu lumina, cu vînturile, cu norii, È™i cu ochii săi exaltaÈ›i È™i înlăcrimaÈ›i. Poate că mîine sau peste cîteva ceasuri, uscatul acela avea să fie cu totul altul. Ceea ce vedea el nu era doar mesajul pe care cerul i-l trimitea, ci rezultatul unei prietenii între cer, pămînt È™i poziÈ›ia (adică ceasul È™i anotimpul È™i unghiul) din care privea. Desigur, dacă corabia ar fi fost ancorată pe o altă linie a rozei vînturilor, spectacolul ar fi fost diferit: soarele, aurora, marea È™i pămîntul ar fi fost un alt soare, o altă auroră, o mare È™i un uscat gemene cu acestea, dar cu altă formă. Infinitatea aceea a lumilor despre care vorbeÈ™te Saint-Savin nu trebuie căutată doar dincolo de constelaÈ›ii, ci în centrul însuÈ™i al acelei mici sfere a spaÈ›iului căreia el, doar ochi fiindu-i, îi era acum sursă de infinite parai axe. ÃŽi vom îngădui lui Robeto, prins în atîtea adversități, să nu-È™i ducă mai departe de punctul acesta speculaÈ›iile lui, fie de metafizică, fie de fizică a corpurilor; asta È™i pentru că vom vedea că o va face mai încolo, chiar mai mult decît trebuie; dar încă de pe acum îl vedem reflectînd că, dacă ar putea să existe o singură lume în care apar insule diferite (fiind multe în momentul acela pentru mai mulÈ›i roberÈ›i care ar privi de pe multe corăbii aÈ™ezate pe diferite grade de meridian), atunci în această unică lume puteau să apară È™i să se amestece mulÈ›i roberÈ›i È™i mulÈ›i ferranÈ›i. Poate că în ziua aceea în castel se mutase, fără să-È™i dea seama, cu cîțiva coÈ›i mai încolo față de muntele cel mai înalt de pe Insula Fierului È™i văzuse universul locuit de un alt Roberto, ce nu mai era constrîns să cucerească fortuleÈ›ul de dinafară zidurilor, sau era salvat de un alt tată care nu-l ucisese pe nobilul spaniol. Dar asupra acestor consideraÈ›ii Roberto înclina să nu mărturisească, totuÈ™i, că trupul acela îndepărtat, care se făcea È™i se desfăcea în metamorfoze voluptoase, devenise pentru el anagrama unui alt trup, pe care ar fi voit să-l posede; È™i, pentru că uscatul îi surîdea galeÈ™, ar fi voit să ajungă la el, ca un pigmeu fericit pe sînii uriaÈ™ei aceleia ademenitoare. Nu cred totuÈ™i că pudoarea l-a făcut să intre înapoi înăuntru, ci teama de prea multă lumină ― È™i poate È™i un alt imbold. Auzise într-adevăr găinile vestindu-i o nouă provizie de ouă, È™i-i veni ideea să-È™i permită pentru seara aceea È™i un cocoÈ™el la frigare. ÃŽÈ™i luă însă răgaz ca să-È™i ajusteze, cu foarfecele căpitanului, mustățile, barba È™i părul, ce arătau ca ale unui naufragiat. Hotărîse să-È™i trăiască naufragiul ca pe o vacanță la È›ară, ce-i oferea o lungă suită de zori, de răsărituri È™i (gusta el în gînd) de asfinÈ›ituri. Coborî deci cam după vreo oră de cînd auzise găinile cîntînd, È™i-È™i dădu repede seama că, dacă acestea depuseseră ouăle (È™i nu puteau să fi minÈ›it atunci cînd cîntaseră), el nu văzu nici urmă de ou. Nu numai atît, dar toate păsările aveau grăunÈ›e proaspete, împărÈ›ite din belÈ™ug ca È™i cum nici nu s-ar fi atins de ele. Cuprins de o bănuială, se întorsese în încăperea cu plante, ca să descopere că, la fel ca È™i în ziua dinainte È™i chiar mai mult decît atunci, frunzele străluceau de rouă, cupele florilor erau pline cu apă limpede, pămîntul de la rădăcină era umed, È™i noroiul era È™i mai mocirlos: semn, aÈ™adar, că cineva în decursul nopÈ›ii se dusese È™i udase plantele. Curios de spus, primul său impuls fu de gelozie: cineva avea stăpînire chiar pe corabia lui È™i-i fura îngrijirile acelea È™i foloasele la care avea dreptul. Să pierzi lumea ca să cucereÈ™ti o corabie părăsită, pentru ca apoi să-È›i dai seama că un altul locuieÈ™te pe ea, i se înfățiÈ™a tot aÈ™a de insuportabil cît È™i teama că Doamna lui, inaccesibilă È›intă a dorinÈ›ei lui, ar fi putut deveni prada dorinÈ›ei altcuiva. Apoi își făcu loc o tulburare mai îndreptățită. AÈ™a cum lumea copilăriei lui era locuită de un Altul care-i preceda È™i îl urma, evident că È™i Daphne avea străfunduri suprapuse È™i cămăruÈ›e pe care el încă nu le cunoÈ™tea, È™i în care trăia un oaspete ascuns, ce vizita aceleaÈ™i locuri ca È™i el, imediat ce se îndepărta el de acolo, sau cu o clipă mai înainte ca el să le străbată. El, unul, deci fugi să se ascundă, în odaia lui, ca struÈ›ul african, care, acoperindu-È™i capul, crede că a desfiinÈ›at lumea. Ca să ajungă din nou la castelul de pupă trecuse pe lîngă gura unei scări care ducea în magazie: oare ce se ascundea acolo jos, dacă sub punte găsise o insulă în miniatură? Era oare acela locul Intrusului? Observăm că el începe să se poarte acum cu corabia precum cu un obiect de iubire față de care, abia ce-l descoperi È™i descoperi că-l vrei, toÈ›i cei ce l-au avut mai înainte devin niÈ™te uzurpatori. Și chiar în momentul ăsta Roberto mărturiseÈ™te, scriindu-i Doamnei lui, că prima oară cînd o văzuse, È™i o văzuse tocmai urmărind privirea altcuiva ce se lăsase asupră-i, încercase fiorul neplăcut al cuiva care zăreÈ™te un vierme pe un trandafir. Ar trebui să surîdem în faÈ›a acestui acces de gelozie pentru un hîrb ca acela, mirosind a peÈ™te, a fum È™i a murdărie, dar Roberto era acum pe punctul de a se pierde într-un labirint nesigur în care fiece răscruce îl readucea permanent către o unică imagine. Suferea atît pentru insula pe care nu o avea, cît È™i pentru corabia care-l avea pe el, ― amîndouă de neajuns, una din cauza distanÈ›ei, cealaltă din cauza enigmei ei ― însă amîndouă È›ineau locul unei iubite ce-l îndepărta amăgindu-l cu promisiuni pe care È™i le făcea el singur. Și nici n-aÈ™ putea explica altfel scrisoarea de mai jos în care Roberto se pierde în văicăreÈ›e figuri de stil, numai ca să spună, la urma urmei, că Nu-È™tiu-cine îi răpise gustarea de dimineață. Doamnă, Cum pot să aÈ™tept îndurare de la aceea care mă sfîșie? Și totuÈ™i, cui altcuiva decît Domniei tale pot să-mi mărturisesc chinul căutînd mîngîiere, È™i de nu în auzul Domniei tale, cel puÈ›in în cuvintele-mi neauzite de nimeni? Dacă iubirea-i un leac ce vindecă orice durere printr-o durere È™i mai mare, n-aÈ™ putea oare s-o înÈ›eleg ca pe o osîndă ce-ar ucide prin mărimea-i orice altă osîndă, încît ea să poată fi leacul a toate, afar' de osînda-i? Căci de-am văzut vreodată altă frumuseÈ›e È™i am dorit-o, n-a fost decît un vis pe lîngă frumuseÈ›ea-È›i, de ce ar trebui prin urmare, să sufăr că orice altă frumuseÈ›e aÈ™ijderea-mi rămîne doar un vis? Mai rău mi-ar fi de aÈ™ lua-o pe aceea, ca să-mi răscumpăr, iar chipul tău să nu mă mai frămînte: căci aÈ™ avea parte de-un leac mult prea sărac, iar chinul mi-ar spori prin remuÈ™carea pentru această rea credință. Mai bine să mă-ncred icoanei tale, cu atît mai mult acum cînd întrezărit-am un duÈ™man căruia nu-i cunosc chipul È™i poate aÈ™ voi să nici nu-l cunosc vreodată. Ca să pot să nu mă-nfior de acest spectru, vină asupră-mi iubita-È›i fantasmă. Mai bine facă din mine iubirea un trunchi fără suflet, o mătrăgună, un izvor ce din piatră È™i-ar lăcrăma în afară teama dintr-însul... Dar văicărindu-se aÈ™a cum o face aici, Roberto nu devine ciÈ™mea de piatră, ci îndată își înlocuieÈ™te neliniÈ™tea pe care o încearcă cu cealaltă neliniÈ™te, aceea trăită la Casale, cu efecte ― cum vom vedea ― cu mult mai funeste. 7. Pavane Lachryme Povestea-i tot atît de limpede pe cît e de obscură. Pe cînd se succedau tot felul de harÈ›uri, care aveau aceeaÈ™i funcÈ›ie ce-o poate avea la jocul de È™ah, nu mutarea, ci privirea ce comentează sensul unei mutări făcute de adversar, făcîndu-l să-È™i ia adio de la speranÈ›a unei victorii ― Toiras hotărîse că trebuiau să încerce o ieÈ™ire la luptă mai hotărîtă. Era clar că jocul se purta între iscoade È™i contraiscoade: la Casale se răspîndise zvonul că armata de sprijin era pe aproape, condusă de însuÈ™i regele, cu domnul de Montmorency ce venea de la Asti È™i cu mareÈ™alii de Crequi È™i de la Force dinspre Ivrea. Minciună, cum aflase Roberto din felul cum se mînia Toiras cînd primea un curier dinspre nord: în acest schimb de mesaje Toiras îl înÈ™tinÈ›ase pe Richelieu că acum nu mai aveau provizii, iar cardinalul îi răspundea că domnul de Agencourt controlase la timpul său magaziile È™i hotărîse că cei din Casale mai puteau rezista foarte bine toată vara. Armata avea să pornească la drum în august, profitînd în drumul ei de recoltele ce aveau să fie atunci coapte. Roberto fu nespus de uimit aflînd că Toiras instruise niÈ™te corsicani să dezerteze È™i să se ducă să-i spună lui Spinola că armata era aÈ™teptată să sosească abia în septembrie. Dar îl auzi explicînd statului său major: "Dacă Spinola crede că are timp, o să folosească timpul ca să-È™i construiască galeriile lui, iar noi o să avem timp să construim galerii de contramină. Dacă însă crede că sosirea ajutoarelor este iminentă, ce-i mai rămîne de făcut? Nu să iasă în întîmpinarea armatei franceze, bineînÈ›eles, pentru că È™tie că nu are forÈ›e suficiente; nici s-o aÈ™tepte, pentru că ar fi È™i el asediat la rîndul lui, în felul ăsta; nici să se întoarcă la Milano ca să pregătească o apărare a ducatului milanez, pentru că onoarea îi interzice să se retragă. Nu i-ar mai rămîne atunci decît să cucerească imediat Casale. Dar cum n-o poate face printr-un atac frontal, va trebui să cheltuiască o avere ca să caute trădători. Iar din momentul acela orice prieten ar deveni pentru noi un duÈ™man. ÃŽi trimitem deci iscoade lui Spinola, ca să-l convingă de întîrzierea întăririlor, îi permitem să construiscă galerii de mină acolo unde nu ne încurcă prea mult, i le distrugem pe acelea ce ne amenință cu adevărat, È™i-l lăsăm să se istovească în jocul ăsta. Domnule Pozzo, domnia ta cunoÈ™ti terenul: unde trebuie să-i dăm răgaz È™i unde trebuie să-l È›inem pe loc cu orice preÈ›?" Bătrînul Pozzo, fără să se uite pe hărÈ›i (care-i păreau prea împodobite ca să fie adevărate) È™i arătînd cu mîna de la fereastră, explică cum în anumite zone terenul era È™tiut de toată lumea că-i rîpos, infiltrat de apele fluviului È™i acolo Spinola putea săpa cît voia, iar săpătorii lui aveau să se sufoce înghiÈ›ind la melci. ÃŽn schimb, în alte zone, era o plăcere să sapi galerii, È™i acolo trebuiau să bată cu artileria È™i să facă raite. "Bine", zise Toiras, "aÈ™adar mîine îi vom obliga să se mute ca să-È™i apere poziÈ›iile lor de dincolo de bastionul San Carlo, iar pe urmă o să-i luăm prin surprindere în afara bastionului San Giorgio." Jocul fu bine pus la punct, cu instrucÈ›iuni precise pentru toate companiile. Și pentru că Roberto dovedise că avea scris frumos, Toiras îl È›inuse ocupat de pe la È™ase seara pînă la două din noapte dictîndu-i mesaje, apoi îi poruncise să se culce îmbrăcat pe o laviță în faÈ›a odăii sale, ca să primească È™i să controleze răspunsurile, È™i să-l deÈ™tepte dacă s-ar fi ivit ceva nepus la punct, lucru care se petrecuse nu de puÈ›ine ori de la două pînă în zori. A doua zi dimineaÈ›a trupele erau în aÈ™teptare pe drumurile acoperite de pe contrapantă È™i în interiorul zidurilor. La un semn al lui Toiras, care controla această miÈ™care din citadelă, un prim contingent, destul de numeros, se miÈ™că în direcÈ›ia înÈ™elătoare, mai întîi o avangardă de lăncieri È™i muÈ™chetari cu o rezervă de cincizeci de tunuri mici care-i urmărea de la mică distanță, apoi, împrăștiaÈ›i la vedere, un corp de infanterie de cinci sute de oameni È™i două companii de cavalerie. Era doar o frumoasă paradă È™i judecînd pe urmă lucrurile, înÈ›eleseră că spaniolii o luaseră ca atare. Roberto văzu treizeci È™i cinci de oameni, care la comanda căpitanului Columbat se aruncau în atac de împresurare asupra unei tranÈ™ee, iar căpitanul spaniol care se vedea ieÈ™ind din baricadă îi salutase foarte ceremonios. Columbat È™i ai săi, din educaÈ›ie, se opriseră È™i răspunseseră È™i ei cu aceeaÈ™i curtoazie. După aceea spaniolii dădeau să se retragă, iar francezii înaintaseră; Toiras puse să se dea drumul dintre ziduri unei canonade asupra tranÈ™eei, Columbat înÈ›elese invitaÈ›ia, comandă asaltul, cavaleria îl urmă atacînd tranÈ™eea din ambele flancuri, spaniolii prost inspiraÈ›i se împotriviră È™i fură daÈ›i peste cap. Francezii erau parcă cuprinÈ™i de nebunie È™i cîte unii, lovind, strigau numele prietenilor lor uciÈ™i în raidurile anterioare, "asta pentru Bessiere, asta pentru căsuÈ›a lui Bricchetto!" Ațîțarea era aÈ™a de mare că, atunci cînd Columbat voi să strîngă rîndurile nu reuÈ™i, iar oamenii încă-i mai bîntuiau pe cei căzuÈ›i, arătîndu-È™i către oraÈ™ trofeele: cercei, centiroane, pălării înfipte în suliÈ›e pe care le agitau. Nu a urmat imediat contraatacul, iar Toiras comisese greÈ™ala de a considera asta o eroare, însă, în realitate, era un calcul. Crezînd că imperialii aveau intenÈ›ia să trimită alte trupe ca să È›ină pe loc asaltul acela, îi invita cu alte lovituri de tun, dar aceia se mulÈ›umeau să tragă în oraÈ™, iar o ghiulea găuri biserica Sant-Antonio, foarte aproape de cartierul general. Toiras fu mulÈ›umit de asta, È™i dădu ordin altui grup să pornească din bastionul San Giorgio. Erau puÈ›ine trupe, dar le comanda domnul de la Grange vioi ca un adolescent, în ciuda celor cincizeci È™i cinci de ani ai săi. Și, cu spada întinsă înainte, la Grange ordonase să atace o bisericuță părăsită, de-a lungul căreia se întindeau lucrările unei galerii destul de înaintate, cînd, pe neaÈ™teptate, de după o cotitură, se ivise grosul armatei duÈ™mane, care aÈ™tepta de cîteva ceasuri întîlnirea aceea. "Trădare", strigase Toiras coborînd la poartă, È™i-i ordonase lui la Grange să facă cale-ntoarsă. PuÈ›in după aceea, o patrulă din regimentul Pompadour îi predase, legat cu o funie de încheietura mîinilor, un băiat din Casale, care fusese surprins într-un mic turn de lîngă castel făcîndu-le semne cu o fîșie albă de pînză asediatorilor. Toiras pusese să fie întins pe jos, îi vîrîse policarul mîinii drepte sub cocoÈ™ul ridicat al pistolului, îndreptase È›eava către mîna lui stîngă, pusese degetul pe piedică È™i-l întrebase: "Et alors?" Băiatul înÈ›elesese într-o clipită figura È™i începuse să vorbească: cu o seară înainte, către miezul nopÈ›ii, în faÈ›a bisericii San Domenico, un căpitan pe nume Gambero îi promisese È™ase pistoale, dîndu-i trei din ele înainte, dacă avea să facă ceea ce făcuse el mai apoi, în momentul în care trupele franceze porneau din bastionul San Giorgio. Mai mult, băiatul avea aerul că-È™i cere pistoalele ce mai rămăseseră fără să priceapă nimic din È™artul războiului, ca È™i cum Toiras ar fi trebuit să fie mulÈ›umit de slujba făcută. Iar la un moment dat dăduse cu ochii de Roberto È™i strigase că nemernicul de Gambero era el. Roberto încremenise, Pozzo-tatăl se aruncase asupra mizerabilului de calomniator È™i l-ar fi sugrumat dacă niÈ™te gentilomi din suită nu l-ar fi oprit. Toiras amintise imediat că Roberto fusese toată noaptea în preajma lui È™i că, deÈ™i era foarte arătos, nimeni nu l-ar fi luat drept căpitan. ÃŽntre timp alÈ›ii obliciseră că un căpitan pe nume Gambero exista cu adevărat, în regimentul Bassiani, È™i-l aduseseră înghiontindu-l È™i îmbrîncindu-l în faÈ›a lui Toiras. Gambero își strigase în gura mare nevinovăția È™i într-adevăr băiatul prizonier nu-l recunoscuse, dar din prevedere Toiras pusese să-l închidă. Ca ultim element de confuzie, cineva venise să raporteze că, în timp ce trupele lui La Grange se retrăgeau, din bastionul San Giorgio cineva o rupsese la fugă ajungînd în liniile spaniole, primit cu manifestaÈ›ii de bucurie. Nu È™tiau mai multe despre el, doar că era tînăr, È™i îmbrăcat spanioleÈ™te, cu o plasă pusă peste păr. Roberto se gîndi imediat la Ferrante. Dar ceea ce îl impresionă cel mai mult fu aerul bănuitor cu care comandanÈ›ii francezi îi priveau pe italienii din suita lui Toiras. "Un pîrlit de ticălos e de ajuns ca să oprească o armată?" îl auzi pe tatăl său întrebînd, în timp ce arăta spre francezii ce se retrăgeau. "Iartă-mă, dragă prietene", rosti Pozzo întorcîndu-se către Toiras, "dar aici toată lumea începe să fie de părerea că noi cei din părÈ›ile astea am fi toÈ›i ca lepra aia de Gambero, sau mă înÈ™el?" Și în timp ce Toiras îl asigura de stima È™i prietenia lui, dar cu un aer cam distrat, zise: "DaÈ›i-o-ncolo. Pare-mi-se că toÈ›i se caca pe ei, iar mie povestea asta îmi stă de-a curmeziÈ™ul. M-am săturat pînă-n gît de prăpădiÈ›ii ăia de spanioli È™i, dacă-mi îngăduiÈ›i, o să lichidez vreo doi-trei, numai aÈ™a ca să vă arăt că È™tim È™i noi cînd s-o facem lată, È™i dacă ni se joacă o festă nu ne uităm la nimeni, oricine ar fi, mordioux!" IeÈ™ise pe poartă È™i se depărtase în galop ca o furie, cu spada înălÈ›ată, împotriva È™irurilor duÈ™mane. Nu voia, evident, să le pună pe fugă, dar i se păru potrivit să facă cum îl tăia capul, numai aÈ™a ca s-o arate È™i altora. Ca probă de curaj a fost bună, însă ca ispravă militară, foarte rea. Un glonte îl izbi în frunte È™i-l culcă pe crupa lui Pagnufli al său. Un al doilea foc trecu dincoace de buza pantei È™i Roberto simÈ›i o lovitură violentă la tîmplă, ca o piatră, È™i se clătină. Fusese lovit pieziÈ™, dar se smulse din braÈ›ele celor care-l susÈ›ineau. Strigînd numele tatălui său se ridicase în picioare, È™i-l zărise pe Pagnufli care, nesigur, galopa cu trupul stăpînului neînsufleÈ›it pe un teren neocupat de nimeni. Dusese, încă o dată, degetele la gură È™i scosese È™uieratul acela al lui. Pagnufli auzise È™i se întorsese către ziduri, însă lin, într-un mir trap solemn, ca să nu-È™i scape din È™a călăreÈ›ul care acum nu-l mai strîngea atît de hotărît între pulpe. Intrase înăuntru nechezîndu-È™i pavana lui pentru stăpînul defunct, È™i predîndu-i trupul lui Roberto, care-i închisese ochii aceia încă holbaÈ›i È™i È™tersese faÈ›a aceea plină de sîngele acum închegat, în timp ce lui un sînge încă viu îi brăzda obrazul. Cine È™tie dacă lovitura aceea nu-i atinsese vreun nerv. a doua zi, abia ieÈ™it din catedrala Sant Evasio în care Toiras poruncise funeralii solemne pentru signor Pozzo di San Patrizio della Griva, îndura cu greu lumina zilei. Poate că ochii îi erau roÈ™ii de lacrimi, dar fapt e că din acel moment ei au început să-l doară. Astăzi învățaÈ›ii în ale psihicului, ar spune că tatăl său intrînd în umbră, tot în umbră voise să intre È™i el. Roberto È™tia prea puÈ›in despre psihic, dar figura asta de discurs ar fi putut să-l atragă, cel puÈ›in în lumina, sau în umbra, a ceea ce s-a petrecut după aceea. Eu cred că Pozzo a murit din amor propriu, ceea ce mi se pare superb, dar Roberto nu reuÈ™ea să aprecieze lucrul ăsta. ToÈ›i îi lăudau eroismul tatălui său, el ar fi trebuit să-È™i poarte doliul cu mîndrie, dar hohotea de plîns. Amintindu-È™i că tatăl său îi spunea că un gentilom trebuie să se obiÈ™nuiască să suporte cu ochii neplînÈ™i loviturile soartei potrivnice, se scuza pentru slăbiciunea lui (în faÈ›a părintelui care nu-i mai putea cere socoteală), repetîndu-È™i că era pentru prima dată cînd devenea orfan. Credea că trebuie să se obiÈ™nuiască cu ideea, È™i încă nu înÈ›elesese că la pierderea unui tată e inutil să te obiÈ™nuieÈ™ti, pentru că nu se va mai petrece a doua oară: de aceea-i mai bine să laÈ™i rana deschisă. Dar ca să dea un sens celor petrecute, nu putu decît să mai recurgă o dată la Ferrante. Ferrante, urmărindu-l de aproape, vînduse duÈ™manului secretele de care el avea cunoÈ™tință, È™i apoi cu neruÈ™inare fugise în rîndurile duÈ™mane ca să se bucure de binemeritata răsplată: tatăl, care înÈ›elesese, voise să spele în felul acela onoarea pătată a familiei, È™i să răsfrîngă asupra lui Roberto gloria propriului său curaj, ca să-l purifice de umbra aceea de bănuială care era gata-gata să se răspîndească peste el, nevinovatul. Pentru a nu-i face moartea zadarnică, Roberto îi datora o comportare pe care toÈ›i la Casale o aÈ™teptau de la fiul unui erou. Nu putea face altfel: se pomenise că este acum stăpînul legitim al domeniului Griva, moÈ™tenitor al numelui È™i al bunurilor familiei, iar Toiras nu mai cuteză să-l mai folosească pentru mici servicii ― dar nici nu-l putea chema pentru cele mari. Astfel, rămas singur, È™i ca să-È™i poată susÈ›ine noul său rol de orfan ilustru, se pomeni a fi È™i mai singur È™i fără să aibă măcar sprijinul acÈ›iunii: în toiul unui asediu, despovărat de orice slujbă, se întreba cum să-È™i folosească zilele-i lungi de asediat. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy