agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
Gîndindu-se la Doamnă și la depărtarea de ea, pe care în ziua de dinainte o comparase cu depărtarea de neatins a pămîntului dinspre apus, prinse să privească din nou Insula, din care luneta îi dezvăluia doar frînturi palide și închise în cerc, însă așa cum se petrece cu imaginile ce se văd în oglinzile acelea convexe care, reflectînd doar o latură a unei odăițe, sugerează un infinit cosmos, sferic și uimit.
Cum i-ar fi apărut Insula dacă într-o bună zi avea să acosteze pe ea? După scena pe care o vedea din stalul său È™i după specimenele ale căror mărturii le găsise pe corabie, era ea oare acel Eden unde-n pîraie curge lapte È™i miere, printre mormane uriaÈ™e de fructe È™i animale blajine? Ce altceva căutau în insulele acelea din îndepărtatul sud cei care navigau curajoÈ™i într-acolo, înfruntînd furtunile unui ocean paÈ™nic dar înÈ™elător? Nu asta voia Cardinalul cînd îl trimisese în misiune ca să descopere secretul lui Amarilli, posibilitatea de a duce crinii FranÈ›ei pe o Terra Incognita care să reînnoiască în sfîrÈ™it făgăduinÈ›ele unei văi neatinse pînă atunci nici de păcatul Babelului, nici de potopul universal, nici de prima cădere a lui Adam? Cinstite trebuiau să mai fie pe-acolo fiinÈ›ele omeneÈ™ti, oacheÈ™e la piele, dar cu inimi fără pată. Fără să le pese de munÈ›ii de aur È™i de balsamurile ai căror paznici erau fără s-o È™tie. Dar dacă era aÈ™a, nu însemna să cazi din nou în greÈ™eala primului păcătos dacă voiai să violezi virginitatea Insulei? Poate că ProvidenÈ›a o voise de-a dreptul mărturie castă a unei frumuseÈ›i pe care n-ar fi trebuit s-o tulbure vreodată. Nu era oare asta manifestarea iubirii celei mai depline pe care o nutrea È™i Doamnei lui, iubind-o de departe È™i renunțînd la orgoliul de a o stăpîni? Oare iubirea înseamnă să aspiri să cucereÈ™ti? Dacă se cădea ca Insula să i se pară totuna cu obiectul dragostei lui, atunci îi datora È™i Insulei aceeaÈ™i grijă pe care i-o dăruise primului. AceeaÈ™i frenetică gelozie pe care o încercase ori de cîte ori se temuse ca ochiul altcuiva să nu ameninÈ›e sanctuarul acela al împotrivirii, nu trebuia înÈ›eleasă ca o pretindere a unui drept al său, ci ca o negare a dreptului oricui, datorie pe care iubirea sa i-o impunea, fiind el paznicul acelui Graal. Și la aceeaÈ™i castitate trebuia să se simtă obligat față de Insulă, pe care, cu cît o voia mai plină de promisiuni, cu atît mai puÈ›in ar fi trebuit să vrea s-o atingă. Departe de Doamnă È™i departe de Insulă, despre amîndouă s-ar fi cuvenit doar să vorbească, voindu-le imaculate atîta cît ar fi putut ele să rămînă de imaculate, atinse doar de mîngîierea elementelor. Dacă exista frumuseÈ›e undeva, scopul ei era să rămînă fără scop. Era cu adevărat astfel Insula pe care o vedea? Cine-l încuraja să-i descifreze astfel hieroglifa? Se È™tia că, încă de la primele călătorii, în insulele acestea pe care hărÈ›ile le consemnau în locuri neprecise, erau abandonaÈ›i răzvrătiÈ›ii È™i că ele deveneau temniÈ›e cu gratii de văzduh, în care condamnaÈ›ii înÈ™iÈ™i erau propriii lor temniceri, gata să se pedepsească unii pe alÈ›ii. A nu ajunge pe ele, a nu le descoperi secretul, nu era o datorie, ci un drept de a scăpa de grozăvii fără capăt. Sau nu, poate că unica realitate a Insulei era că în centrul ei se înălÈ›a, în culorile-i blînde È™i chemătoare, Pomul uitării, ale cărui fructe, mîncîndu-le, Roberto ar fi putut să-È™i găsească pacea. Să dea totul uitării. ÃŽÈ™i petrecu astfel ziua, în lenevie aparentă, însă foarte activ în strădania de a deveni tabula rasa. Și aÈ™a cum i se-ntîmplă celui ce-È™i impune să uite, cu cît se căznea mai mult, cu atît memoria i se însufleÈ›ea. ÃŽncerca să pună în practică toate recomandările de care auzise. Se închipuia într-o odaie ticsită cu obiecte care-i aminteau ceva, vălul doamnei sale, filele în care-i făcuse imaginea prezentă prin regretele pentru absenÈ›a ei, mobilele È™i tapiseriile din palatul în care o cunoscuse, È™i se închipuia pe sine însuÈ™i în actul de a arunca toate acele lucruri pe fereastră, pînă ce odaia (È™i, odată cu ea, mintea lui) rămînea goală È™i fără nimic pe pereÈ›i. Făcea sforțări de neînchipuit tîrînd pînă la pervaz vase, dulapuri, jilÈ›uri È™i panoplii È™i, în ciuda a ceea ce i se spusese, pe măsură ce se supunea la caznele acelea, chipul Doamnei sale se multiplica È™i, din diferite unghiuri, îl urmărea în strădaniile acelea ale lui cu un surîs viclean. Astfel, după ce-È™i petrecuse toată ziua cărînd marafeturi de lux, nu reuÈ™ise să uite nimic. Dimpotrivă. Erau zile în care se gîndea la propriu-i trecut fixîndu-È™i privirea pe o unică scenă pe care o avea dinainte-i, aceea a vasului Daphne, iar Daphne se prefăcea într-un Teatru al Memoriei, ca acelea ce se concepeau în timpul lui, în care fiece amănunt îi amintea un episod străvechi sau recent din povestea-i: bompresul ― sosirea după naufragiu, cînd înÈ›elesese că n-avea să-È™i mai revadă iubita; velele strînse, la care privind visase îndelung că o pierduse pe Ea ― i-o aminteau pierdută; galeria, din care explora Insula cea depărtată, depărtarea de Ea... ÃŽnsă îi închinase Ei atîtea meditaÈ›ii încît, tot timpul cît avea să rămînă acolo, fiece colÈ› din casa aceea marină avea să-i reamintească, clipă de clipă, tot ce voia să uite. De adevărul ăsta își dăduse seama ieÈ™ind pe punte, ca vîntul să-i alunge gîndurile. Aceea era pădurea lui, în care se ducea aÈ™a cum se duc în codri îndrăgostiÈ›ii cei nefericiÈ›i; iată aici natura-i închipuită, cu plante dăltuite de dulgheri din Anvers, cu fluvii de pînză groasă în vînt, cu peÈ™teri călafătuite, cu stele de astrolaburi. Și aÈ™a cum îndrăgostiÈ›ii își identificau, tot vizitînd acelaÈ™i loc, iubita cu fiece floare, cu fiece foÈ™net de frunze È™i cu orice cărare, iată, la fel părea È™i el acum mort de iubire mîngîind gura unui tun... Nu-È™i slăveau oare poeÈ›ii doamna lor lăudîndu-i buzele de rubin, ochii de cărbune, sînul de marmoră, inima de diamant? Ei, bine, È™i el strîns din toate părÈ›ile de ocna aceea de brazi, acum fosili ― avea să aibă doar pasiuni minerale; un odgon încolăcit cu noduri avea să i se pară cosiÈ›a ei, o strălucire de catarame ochii ei uitaÈ›i, un È™ir de jgheaburi dinÈ›ii ei strălucitori de salivă înmiresmată, un vinci de ancoră lunecînd pe scripete ― gîtul ei împodobit cu colane de cînepă, È™i avea să-È™i găsească pacea iluzionîndu-se că-i opera unui constructor de maÈ™inării. Apoi îi păru rău de asprimea cu care se prefăcea că imită asprimea ei, își spuse că împietrindu-i farmecele își împietrea dorinÈ›a ― pe care È™i-o voia însă vie È™i nerăsplătită ― È™i, fiindcă se făcuse seară, își îndreptă ochii către cochilia largă a cerului, punctată cu constelaÈ›ii indescifrabile. Dar contemplînd corpuri cereÈ™ti ar fi putut concepe cereÈ™tile gîndiri ce-s potrivite acelui ce, din cereÈ™ti porunci, menit a fost din toate făpturile-omeneÈ™ti pe cea mai siderală să vrea s-o îndrăgească. Zîna codrilor, care cu albu-i chip pădurile-nălbeÈ™te È™i cîmpii argintează, nu se arătase încă deasupra Insulei, acoperită de draperii de nori. Restul cerului era luminat È™i limpede È™i, la marginea dintre miazăzi È™i apus, aproape de faÈ›a mării, dincolo de pămîntul întins, zări un pîlc de stele pe care doctorul Byrd îl învățase să le recunoască: era Crucea Sudului. Și dintr-un poet uitat, dar din care preceptorul său carmelitan îl pusese să înveÈ›e pe de rost unele bucăți, Roberto își amintea o fantasmă ce-i vrăjise copilăria, aceea a unui peregrin prin locurile de pe celălalt tărîm care, ieÈ™ind dincolo, pe țărmul acela necunoscut, văzuse cele patru stele, nemaizărite vreodată decît de primii (È™i ultimii) locuitori ai Paradisului Pămîntesc. 11. Arta PrudenÈ›ei Le vedea oare pentru că naufragiase cu adevărat la marginile grădinii Edenului sau pentru că ieÈ™ise din pîntecele vasului ca dintr-o bolgie infernală? Poate că amîndouă lucrurile. Naufragiul acela, redîndu-i priveliÈ™tea unei alte naturi, îl răpise din Infernul Lumii aceleia în care intrase, pierzîndu-È™i iluziile copilăriei, în zilele petrecute la Casale. Se afla tot acolo atunci cînd, după ce întrevăzuse istoria ca pe un loc cu multe capricii, È™i cu intrigi de neînÈ›eles ale RaÈ›iunii de Stat, Saint-Savin îl făcuse să înÈ›eleagă cît de vicleană era marea maÈ™ină a lumii, bîntuită de potrivnicia întîmplării. Se sfîrÈ™ise în puÈ›ine zile visul la isprăvi eroice din adolescenÈ›a lui, iar de la părintele Emanuele înÈ›elesese că trebuie să ne înfierbîntăm pentru Figuri EroiceÈ™ti ― È™i că poÈ›i să-È›i iroseÈ™ti o viață nu luptîndu-te cu un uriaÈ™, ci numind în chipuri nenumărate un pitic. IeÈ™ind din mînăstire, îl însoÈ›ise pe domnul de la Saletta, care la rîndul lui îl însoÈ›ea pe domnul de Salazar pînă dincolo de ziduri. Și ca să ajungă la poarta aceea pe care Salazar o numea Puerta de Estopa, tocmai străbăteau o bucată din bastion. Cei doi gentilomi tocmai lăudau maÈ™inăria părintelui Emanuele, cînd Roberto întrebase cu nevinovăție la ce putea să folosească atîta È™tiință pentru a hotărî soarta unui asediu. Domnul de Salazar începuse să rîdă. "Tinere prieten", zise el, "noi toÈ›i ne aflăm aici, È™i sub ascultarea unor monarhi diferiÈ›i, pentru ca războiul ăsta să se încheie după dreptate È™i onoare. Dar nu mai sînt vremurile în care să poÈ›i muta cursul stelelor cu spada. S-a dus timpul în care gentilomii îi creau pe regi; acum regii îi creează pe gentilomi. Pe timpuri viaÈ›a de curte era o aÈ™teptare a momentului în care gentilomul trebuia să se arate gentilom în război. Acuma, toÈ›i gentilomii pe care-i ghiceÈ™ti colo," È™i arătă către corturile spaniole, "È™i dincoace" È™i făcea semn către taberele franceze, "trăiesc acest război ca să poată să se-ntoarcă la locul lor firesc, care e curtea, iar la curte, prietene, nu se mai întrece nimeni să-l egaleze pe rege în virtuÈ›i, ci să-i obÈ›ină favoarea. Astăzi la Madrid se văd gentilomi care n-au tras niciodată spada din teacă, È™i nici nu se depărtează de oraÈ™: căci de s-ar duce să se umple de pulbere pe cîmpurile de glorie, l-ar lăsa în mîna unor burghezi ahtiaÈ›i după bani È™i a unei nobilimi cu avere, pe care acum È™i regele o pune la mare preÈ›. Războinicului nu-i rămîne decît să lase deoparte vitejia È™i să urmeze prudenÈ›a." "PrudenÈ›a?" întrebase Roberto. Salazar îl poftise să privească spre cîmpie. Cele două părÈ›i își făceau de lucru în harÈ›uri de mîntuială È™i se vedeau nouraÈ™i de pulbere ridicîndu-se pe la gurile galeriilor acolo unde cădeau proiectilele de tun. Către nord-vest imperialii tocmai împingeau un adăpost mobil: era un car de asalt, armat cu seceri pe laturi, care în față se termina cu un perete din blăni de stejar întărite cu drugi de fier nituiÈ›i. Pe partea aceea se deschideau guri de foc din care ieÈ™eau bombarde, balimezuri È™i archebuze, iar pe laturi se zăreau lăncierii încărcaÈ›i pe el. Plină de È›evi în față È™i de ascuÈ›iÈ™uri pe margini, scrîșnind din lanÈ›uri, maÈ™inăria scotea din cînd în cînd răbufniri de foc prin cîte una din gurile ei. Cu siguranță că duÈ™manii nu intenÈ›ionau s-o folosească chiar atunci, pentru că era un dispozitiv ce trebuia adus sub ziduri cînd minele aveau să-È™i fi făcut deja datoria, dar tot aÈ™a de sigur, o scoseseră de paradă, ca să-i terorizeze pe asediaÈ›i. "Vezi", zicea Salazar, "războiul va fi hotărît de maÈ™inării, fie ele care de asalt sau galerii de mină. Unii dintre bravii noÈ™tri tovarăși de luptă, din amîndouă părÈ›ile, care È™i-au pus pieptul în faÈ›a duÈ™manului, atunci cînd n-au murit din greÈ™eală, n-au făcut asta ca să învingă, ci ca să cîștige reputaÈ›ie È™i s-o aibă de cheltuit odată întorÈ™i la curte. Cei mai viteji dintre ei or fi avînd îndemînarea de a căuta isprăvi răsunătoare, însă calculînd proporÈ›ia dintre ceea ce riscă È™i ce pot să cîștige..." "Dar tatăl meu..." începu Roberto, orfan al unui erou ce nu calculase nimic. Salazar îl întrerupse. "Tatăl domniei tale era întocmai un om al timpurilor care s-au dus. Să nu crezi că eu nu le deplîng, dar mai merită oare să faci o faptă cutezătoare, din moment ce-o să se vorbească mai mult despre o retragere reuÈ™ită decît despre un asalt îndrăzneÈ›? N-ai văzut chiar adineauri o maÈ™ină de război gata să hotărască sorÈ›ii unui asediu mai mult decît o făceau altădată spadele? Și n-au trecut o mulÈ›ime de ani de cînd spadele au lăsat locul archebuzei? Noi încă mai purtăm platoÈ™e, dar vreun neisprăvit poate învăța într-o bună zi să găurească pînă È™i platoÈ™a marelui Baiardo." "Dar atunci ce i-a mai rămas gentilomului?" "ÃŽnÈ›elepciunea, domnule de la Grive. Succesul nu mai are strălucirea soarelui, ci creÈ™te la lumina lunii, È™i nimeni n-a spus vreodată că acest al doilea luminător n-ar fi pe placul Creatorului a toate. Isus însuÈ™i a stat în cumpănă, în grădina cu măslini, noaptea". "ÃŽnsă pe urmă a luat o hotărîre potrivit celei mai eroice dintre virtuÈ›i, È™i fără prudență..." "Dar noi nu sîntem Fiul întîi născut al Celui VeÈ™nic, sîntem fiii veacului. Cînd se va termina asediul ăsta, dacă vreo maÈ™inărie n-o să-È›i ia viaÈ›a, ce-o să faci domnule de la Grive? O să te întorci poate pe pămînturiie domniei tale acolo unde nimeni n-o să-È›i dea ocazia să te mîndreÈ™ti cu tatăl domniei tale? De cîteva zile, de cînd stai în mijlocul unor gentilomi parizieni, domnia ta ai È™i început să arăți că eÈ™ti cucerit de obiceiurile lor. Ai vrea să-È›i încerci norocul în marele oraÈ™, È™i È™tii bine că acolo ai vrea să-È›i cheltuieÈ™ti bruma aceea de mîndrie pe care îndelunga lipsă de acÈ›iune dintre zidurile astea È›i-o va îngădui. Vei căuta È™i domnia ta avere, È™i va trebui să dovedeÈ™ti îndemînare ca s-o obÈ›ii. Dacă aici ai învățat cum să te fereÈ™ti de un glonte de muschetă, acolo va trebui să înveÈ›i să te fereÈ™ti de invidie, de gelozie, de rapacitate, bătîndu-te cu arme egale cu adversarii domniei tale, adică cu toÈ›i. AÈ™a că ascultă-mă. De vreo jumătate de ceas mă tot întrerupi ca să-mi spui cele ce gîndeÈ™ti, È™i avînd aerul că întrebi, vrei să-mi arăți că mă înÈ™el. Să nu mai faci asta niciodată, mai ales cu cei puternici. Vreodată încrederea în puterea de pătrundere a domniei tale È™i sentimentul de a voi să mărturiseÈ™ti adevărul te-ar putea împinge să-i dai vreun sfat bun È™i cuiva care-i mai sus decît domnia ta. Să n-o faci niciodată. Orice victorie atrage ura celui învins, iar dacă ai repurtat-o contra propriului stăpîn, ori e prostească, ori e păgubitoare. Principii doresc să fie ajutaÈ›i, nu depășiÈ›i. Dar să fii prudent È™i cu cei care-È›i sînt egali. Nu-i umili cu virtuÈ›ile domniei tale. Nu vorbi niciodată de domnia ta: ori te-ai lăuda, È™i-ar fi vanitate, ori te-ai condamna, È™i-ar fi o prostie. Mai degrabă lasă să-È›i descopere alÈ›ii vreun păcat de nimic, pe care invidia să-l poată rumega fără să-È›i aducă vreo pagubă. Va trebui să fii mai mult iar uneori să pari că eÈ™ti mai puÈ›in. StruÈ›ul nu rîvneÈ™te să se înalÈ›e în văzduh, expunîndu-se unei căderi pilduitoare ci lasă să i se descopere pe încetul frumuseÈ›ea penelor. Și mai ales, dacă nutreÈ™ti pasiuni, nu le scoate la vedere, oricît de nobile È›i-ar apărea. Nu trebuie să îngăduim tuturora intrarea în inima noastră. O tăcere prudentă È™i precaută este teaca înÈ›elepciunii." "Domnule, dar dumneavoastră îmi spuneÈ›i că prima datorie a unui gentilom este să înveÈ›e să se prefacă!" Interveni surîzînd domnul de la Saletta: "Vezi, dragă Roberto, domnul de Salazar nu spune că înÈ›eleptul trebuie să se prefacă. ÃŽÈ›i dă de-nÈ›eles, dacă am priceput bine, că trebuie să înveÈ›e să se ascundă. Ne prefacem a fi ceea ce nu sîntem, dar de ascuns, ascunzi ceea ce eÈ™ti. Dacă te lauzi cu ceea ce n-ai făcut, eÈ™ti un prefăcut. Dar dacă eviÈ›i, fără ca asta să se observe, să faci să se cunoască din plin ceea ce ai făcut, atunci disimulezi. E o virtute mai presus de virtute să disimulezi virtutea. Domnul de Salazar te învață un chip prudent de a fi virtuos, sau de a fi virtuos potrivit prudenÈ›ei. Căci de cum întîiul om a deschis ochii È™i a aflat că era gol, a avut grijă să se ascundă chiar È™i dinaintea vederii Făcătorului său: astfel strădania de a ne ascunde s-a născut odată cu lumea însăși. A disimula înseamnă a întinde un văl din ceÈ›uri oneste, din care nu ia naÈ™tere falsul, ci se pune oarecum la adăpost adevărul. Trandafirul pare frumos pentru că de prima dată nu dă la vedere că-i un lucru atît de caduc, È™i cu toate că despre frumuseÈ›ea muritoare se obiÈ™nuieÈ™te să se spună că nu pare lucru pămîntesc, ea nu-i altceva decît un cadavru disimulat de privilegiul vîrstei. ÃŽn această viață nu-i bine totdeauna să fii cu inima deschisă, iar adevărurile de care ne pasă cel mai mult trebuie spuse totdeauna numai pe jumătate. Disimularea nu-i fraudă. E o dibăcie să nu laÈ™i să se vadă lucrurile aÈ™a cum sunt. Și-i o iscusință trudnică: ca să excelezi în ea, trebuie ca alÈ›ii să nu-È™i dea seama că-i iscusință. Dacă cineva ar ajunge vestit pentru capacitatea lui de a se camufla, precum actorii, toÈ›i ar È™ti că nu e cel ce se preface a fi. Dar despre cei mai iscusiÈ›i disimulatori, care au fost È™i care sînt, n-avem nici o È™tire."» "Și, bagă de seamă", adăugă domnul de Salazar, "că poftindu-te să disimulezi nu te poftim să rămîi mut ca un urs. Dimpotrivă. Va trebui să înveÈ›i să faci cu cuvîntul meÈ™teÈ™ugit ceea ce nu poÈ›i face cu cuvîntul răspicat; să te miÈ™ti într-o lume, care dă întîietate aparenÈ›ei, cu toate supleÈ›ile elocinÈ›ei, să fii ca un È›esător de cuvinte de mătase. Dacă săgeÈ›ile străpung trupul, cuvintele pot străpunge inima. Fă să devină în domnia ta natură ceea ce în maÈ™inăria părintelui Emanuele e măiestrie mecanică." "Dar domnule," zise Roberto, "maÈ™ina părintelui Emanuele mi se pare o imagine a MinÈ›ii, care nu are de gînd să rănească sau să seducă, ci să descopere sau să revele conexiuni între lucruri, È™i prin urmare să se facă o unealtă nouă a adevărului". "Asta pentru filosofi. Dar pentru proÈ™ti, foloseÈ™te mintea ca să uluieÈ™ti, È™i vei obÈ›ine aprobare. Oamenilor le place să-i uimeÈ™ti. Dacă destinul domniei tale È™i norocul se hotărăsc nu pe cîmpul de bătaie, ci în saloanele de la curte, un avantaj obÈ›inut în conversaÈ›ie va fi mai rodnic decît un bun asalt în bătălie. Omul prudent, printr-o frază elegantă, iese teafăr din orice încurcătură de iÈ›e, È™i È™tie să folosească limba cu uÈ™urinÈ›a unui fulg. Cea mai mare parte dintre lucruri se pot plăti cu cuvintele". "SînteÈ›i aÈ™teptat la poartă, domnule de Salazar", zise Saletta. Și aÈ™a luă sfîrÈ™it pentru Roberto lecÈ›ia aceea neaÈ™teptată de viață È™i de înÈ›elepciune. Nu fu întru totul edificat, dar rămase recunoscător celor doi dascăli ai săi. ÃŽi explicaseră multe taine ale secolului, despre care la Griva nimeni nu-i spusese nimic niciodată. 12. Pasiunile Sufletului PrăbuÈ™indu-i-se astfel orice iluzie, Roberto căzu pradă unei manii amoroase. Ne aflam acum pe la sfîrÈ™itul lui iunie È™i era destul de cald; se răspîndiseră de vreo zece zile primele zvonuri despre un caz de ciumă în tabăra spaniolă. ÃŽn oraÈ™ începea să se simtă lipsa muniÈ›iilor, soldaÈ›ilor li se împărÈ›eau acum numai paisprezece uncii de pîine neagră, È™i ca să găseÈ™ti o măsură de vin pe la casalezi trebuia să plăteÈ™ti acum trei florini, sau cum am zice, doisprezece reali. Devenise un obicei ca Salazar să vină în oraÈ™, iar Saletta să se ducă în tabără ca să trateze răscumpărarea ofiÈ›erilor capturaÈ›i de o parte È™i de cealaltă în cursul ciocnirilor, iar răscumpăraÈ›ii trebuiau să-È™i ia angajamentul că nu vor mai pune mîna pe arme. Se vorbea din nou despre căpitanul acela, aflat acum în ascensiune în lumea diplomatică, Mazzarini, căruia Papa îi încredinÈ›ase negocierile. Mai o speranță, mai o ieÈ™ire la atac È™i cîte un joc de-a distrugerea galeriilor, unii altora, cam aÈ™a se desfășura asediul acela domol. ÃŽn aÈ™teptarea unor tratative, sau a armatei de ajutor, spiritele războinice se potoliseră. Unii dintre casalezi hotărîseră să iasă în afara zidurilor ca să secere lanurile de grîne ce se salvaseră de care È™i de cai, fără să mai È›ină seama de durdele cu care spaniolii trăgeau fără vlagă de departe. Dar nu toÈ›i erau neînarmaÈ›i: Roberto văzu o țărancă înaltă È™i cu părul arămiu care la răstimpuri își întrerupea seceratul, se apleca între spice, ridica o muschetă, o ducea la umăr ca un vechi soldat sprijinind-o cu patul pe obrazul ei rumen È™i trăgea înspre cei ce o tulburau. Spaniolii își ieÈ™iseră din răbdări din cauza gloanÈ›elor acelei Ceres războinice, răspunseseră È™i ei, È™i un glonte o lovise pieziÈ™ la încheietura mîinii. Sîngerînd, ea se întorcea spre casă, dar nu încetase să-È™i încarce puÈ™ca È™i să tragă, strigînd cîte ceva spre duÈ™mani. ÃŽn timp ce ea ajunsese acum chiar lîngă ziduri, cîțiva spanioli o bruftuluiră: "Puta de los franceses!" La care ea răspundea: "Si, a sun la putan'na dei frances, ma ad vui no! Uite-aÈ™a, oi fi eu tîrfa francezilor, dar a voastră nicidecum!" Chipul acela feciorelnic, frumuseÈ›ea aceea fără cusur, plesnind de sănătate È™i de furie marÈ›ială, dimpreună cu o umbră de neruÈ™inare pe care vorbele ei insultătoare i-o adăugaseră, ațîțară simÈ›urile adolescentului. ÃŽn ziua aceea străbătuse străzile din Casale umblînd ca să se mai bucure odată de vederea ei; întrebase niÈ™te țărani, aflase că fata se numea, după unii, Anna Maria Novareza, după alÈ›ii Francesca, iar într-un han îi spuseseră că avea douăzeci de ani, că venea de la È›ară È™i că era în dragoste cu un soldat francez. "E grozavă Francesca, È™i încă cum!", ziceau ei zîmbind cu înÈ›eles, iar lui Roberto cea îndrăgită îi apăru cu atît mai de dorit cu cît o linguÈ™eau mai mult semnele acelea cam uÈ™uratice. După vreo cîteva seri, trecînd prin faÈ›a unei case, o zări într-o odaie neluminată de la catul de jos. Se aÈ™ezase la fereastră ca să se răcorească la adierea unui vînticel care abia reuÈ™ea să potolească niÈ›el zăduful din Monferrato, luminată din spate de o lampă, ce nu se vedea de afară, pusă nu departe de pervaz. La început n-o recunoscuse pentru că frumoasele-i plete erau date peste cap È™i doar două È™uviÈ›e îi atîrnau în jos pe lîngă urechi. Se zărea numai faÈ›a uÈ™or aplecată, un singur oval fără pată, brobonată de cîțiva stropi de sudoare, încît ea părea unica lampă adevărată în lumina aceea. Sta È™i cosea ceva la o măsuță joasă, pe care-È™i pleca privirea cu grijă, aÈ™a încît nu-l observă pe tînăr, care se trăsese înapoi s-o privească dintr-o parte lipindu-se de perete. Cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Roberto îi vedea buza, umbrită de un puf blond. O dată ea ridicase în sus mîna, mai luminoasă decît faÈ›a, ca să ducă la gură un fir de ață de culoare închisă: îl introdusese între buzele-i roÈ™ii descoperindu-È™i dinÈ›ii albi È™i-l retezase dintr-o dată, cu un gest de sălbăticiune tînără, surîzînd mulÈ›umită de blînda-i cruzime. Roberto ar fi putut aÈ™tepta acolo toată noaptea, în timp ce abia respira, de teamă să nu fie descoperit È™i de înflăcărarea care acum îl îngheÈ›a. Dar peste puÈ›in fata stinsese lampa, iar vedenia se destrămase. Trecuse pe strada aceea în zilele următoare, fără să o mai vadă, afară de o singură dată, dar nu era sigur de asta pentru că, dacă era într-adevăr ea, stătea aÈ™ezată cu capul în jos, cu gîtu-i gol È™i trandafiriu, È™i cu un È™uvoi pe plete acoperindu-i faÈ›a. O femeie în vîrstă stătea în spatele ei, trecînd prin valurile acelea de plete leonine cu un pieptene ca un darac de lînă È™i-l lăsa cînd È™i cînd din mînă, ca să prindă cu degetul vreo vietate iute de picior, pe care unghiile ei o ucideau cu un pocnet sec. Roberto, care nu asista întîia oară la un ritual de despăduchiere, îi descoperea totuÈ™i abia acum frumuseÈ›ea, È™i-È™i închipuia c-ar putea să-È™i vîre mîinile în valurile acelea de mătase, să-È™i apese buricele degetelor pe capul acela, să sărute cărările acelea, È™i să distrugă el însuÈ™i turmele acelea de mirmidoni care le năpădeau. Trebui să se îndepărteze de priveliÈ™tea încîntătoare, pentru că tocmai trecură niÈ™te grupuri de oameni vorbind zgomotoÈ™i pe stradă, È™i fu pentru ultima dată cînd fereastra aceea îi rezervă o priveliÈ™te amoroasă. ÃŽn alte după amieze È™i în alte seri văzu femeia aceea în vîrstă È™i o altă fată, dar ea nu mai era. De unde deduse că aceea nu era casa ei, ci a vreunei rude, la care se dusese ca să ajute la treburi. Unde era ea acum, multe zile nu putu afla È™i pentru că aleanul de dragoste e o licoare ce capătă tărie È™i mai mare cînd e strecurată în urechea unui prieten, în timp ce umbla prin Casale încoace È™i încolo fără rezultat, È™i slăbea de atîta căutare, Roberto nu reuÈ™ise să-i ascundă această stare lui Saint-Savin. ÃŽi dezvăluise totul din vanitate, pentru că fiece îndrăgostit se-mpăunează cu frumuseÈ›ea iubitei ― iar de această frumuseÈ›e e sigur nevoie mare. "Ei, bine, iubeÈ™ti", îi replicase Saint-Savin într-o doară. "Nu-i ceva nou. Pare că fiinÈ›ele omeneÈ™ti se desfată cu asta, spre deosebire de animale". "Animalele nu iubesc?" "Nu, mecanismele simple nu iubesc. Ce fac roÈ›ile unui car de-a lungul unui povîrniÈ™? Se rostogolesc la vale. Atelajul e o greutate, iar greutatea apasă, È™i depinde de nevoia oarbă care o împinge la coborîre. AÈ™a È™i animalul: atîrnă către împreunare È™i nu-È™i află pace pînă n-o obÈ›ine." "Dar nu mi-ai spus ieri că È™i oamenii sînt niÈ™te mecanisme?" "Ba da, dar maÈ™inăria omenească e mai complicată decît cea minerală, È™i decît cea animală, È™i se bucură de o miÈ™care oscilatorie". "Adică cum?" "Adică domnia ta iubeÈ™ti È™i, prin urmare, doreÈ™ti È™i nu doreÈ™ti. Iubirea te face să fii propriu-È›i duÈ™man. Te temi că ajungîndu-È›i scopul vei fi dezamăgit. Te desfeÈ›i in limine, cum spun teologii, te bucuri de întîrziere." "Nu-i adevărat, eu... eu o vreau de îndată!" "Dacă ar fi astfel, ai fi È™i acum un biet țăran. Dar ai duh. Dacă ai voi-o, ai fi È™i luat-o ― È™i ai fi o brută. Nu, domnia ta vrei ca dorinÈ›a să È›i se aprindă, È™i în timpul ăsta să se aprindă È™i dorinÈ›a ei. Dacă a ei s-ar aprinde în aÈ™a măsură încît s-o facă să-È›i cedeze imediat, probabil că nu ai mai dori-o. Iubirea prosperă de pe urma aÈ™teptării. AÈ™teptarea merge È™i iar merge pe cîmpiile întinse ale Timpului către Prilej." "Dar atunci ce să fac?" "Fă-i curte". "Păi... ea nu È™tie încă nimic, È™i trebuie să-È›i mărturisesc că nu È™tiu cum să mă apropii de ea..." "Scrie-i o scrisoare È™i spune-i de iubirea domniei tale." "Dar n-am scris niciodată scrisori de dragoste! Ba mai mult, mi-e ruÈ™ine să spun că n-am scris niciodată scrisori". "Cînd natura-i neajutorată, să ne adresăm artei. Am să È›i-o dictez eu. Un gentilom se mulÈ›umeÈ™te adesea să compuie scrisori pentru o doamnă pe care n-a văzut-o în viaÈ›a lui, iar eu nu fac excepÈ›ie. Fiindcă nu iubesc, È™tiu vorbi de iubire mai bine decît domnia ta, pe care iubirea te amuÈ›eÈ™te." "Dar eu cred că fiecare om iubeÈ™te în felul său... Ar fi un artificiu." "Dacă i-ai dezvălui iubirea domniei tale cu accentul sincerității, ai părea nătîng." "Dar i-aÈ™ spune adevărul..." "Adevărul e o fetiÈ™cană pe cît de frumoasă, pe atît de pudică È™i de aceea trebuie să se învăluie mereu în pelerina ei". "ÃŽnsă eu vreau să-i spun iubirea mea, nu pe aceea pe care i-ai descri-o domnia ta!" "Ei, bine, ca să fii crezut, prefă-te. Nu există perfecÈ›iune fără o punere la cale măiestrită. "Dar ea o să înÈ›eleagă că scrisoarea aceea nu vorbeÈ™te de ea." "Nu te teme. Va crede că ceea ce-È›i dictez eu îi vine ca o mănușă. Deci haide, aÈ™ează-te È™i scrie. Lasă-mă doar să-mi găsesc inspiraÈ›ia." Saint-Savin se plimba prin cameră ca È™i cum, zice Roberto ar fi imitat zborul unei albine ce se întoarce la stup. Aproape dansa, cu privirile plutind, ca È™i cum ar fi trebuit să citească prin aer mesajul acela, care încă nu exista. Apoi începu. "Doamnă..." "Doamnă?" "Dar cum ai vrea să-i zici? Poate: hei, tu, tîrfuliță din Casale?" "Puta de los franceses", lăsă să-i scape în È™oaptă Roberto, uimit că Saint-Savin din joacă se apropiase aÈ™a de mult, dacă nu de adevăr, măcar de calomnie. "Ce-ai spus?" "Nimic. Prea bine. Doamnă. Apoi?" "Doamnă, în minunata alcătuire a Universului, a fost scris încă din prima zi a CreaÈ›iunii ca eu să vă întîlnesc È™i să vă iubesc. Dar încă de la primul rînd al scrisorii de față simt deja cum inima-mi zvîcneÈ™te aÈ™a de tare, încît o să-mi părăsească buzele È™i pana înainte de a sfirÈ™i." "... sfîrÈ™i. Dar nu È™tiu dacă-i pe înÈ›elesul..." "Adevăru-i cu atît mai plăcut cu cît e mai asprit de dificultăți, È™i mai preÈ›uită e revelaÈ›ia cu cît ne-a costat mai mult. Ba chiar să înălțăm È™i mai mult tonul. Să zicem deci... Doamnă..." "Iarăși?" "Da. Doamnă, pentru o femeie tot aÈ™a frumoasă cum e Alcidiana, era fără îndoială nevoie de un lăcaÈ™, cum are È™i această Eroină la care nu se poate ajunge. Cred că prin vrajă fost-aÈ›i strămutată altundeva È™i că È›inutul vostru a devenit o a doua Insulă Plutitoare pe care vîntul suspinelor mele o face să se depărteze pe măsură ce-ncerc să mă apropii de ea, de acest È›inut al antipozilor, pămînt la care gheÈ›urile mă împiedică să arunc ancora. Te văd stupefiat, la Grive: È›i se pare tot mediocru?" "Nu, ba... eu aÈ™ spune tocmai dimpotrivă". "Nu te teme", zise Saint-Savin neînÈ›elegînd bine, "nu vor lipsi niÈ™te contrapunctări de contrarii. Să continuăm. Poate că farmecele domniei tale îți dau dreptul să rămîi departe aÈ™a cum se cuvine Zeilor. Dar nu È™tii oare că Zeii primesc cu îngăduință măcar fumul tămîii pe care noi, de-aici de jos, le-o ardem? Nu-mi respinge deci ardoarea: căci deÈ™i posezi în cea mai înaltă măsură frumuseÈ›ea È™i strălucirea, m-ai face să devin necredincios împiedicîndu-mă să ador în persoana-È›i două dintre cele mai mari atribute zeieÈ™ti... Sună mai bine acum?" ÃŽn momentul acela Roberto se gîndea că acum singura problemă era ca Francesca Novareza să È™tie să citească. Căci odată depășit bastionul ăsta, orice lucru avea să citească, avea s-o tulbure cu siguranță, din moment ce el simÈ›ea cum se îmbată scriind. "Doamne sfinte", zise, "are să-nnebunească..." "O să-nnebunească. Continuă. Departe de a-mi fi pierdut inima atunci cînd È›i-am adus în dar libertatea-mi, din ziua aceea mi-o regăsesc cu mult mai mare È™i înmulÈ›ită în aÈ™a chip încît, ca È™i cum o singură inimă nu mi-ar fi de ajuns ca să te iubesc, ea mi se tot înmulÈ›eÈ™te prin toate arterele unde o simt palpitînd." "O, Doamne..." "Păstrează-È›i calmul. VorbeÈ™ti despre iubire, nu iubeÈ™ti. Iartă Doamnă, avîntul unui disperat, sau mai bine, nu te osteni: căci niciodată nu s-a pomenit ca suveranii să dea seamă de moartea sclavilor lor. O, da, trebuie să-mi consider soarta demnă de invidie că È›i-ai dat osteneala să cauzezi prăbuÈ™irea-mi: de vei catadicsi cel puÈ›in să mă urăști, asta-mi va spune că nu-È›i eram indiferent. ÃŽn ăst fel moartea, cu care crezi că mă pedepseÈ™ti, îmi va fi prilej de bucurie. Da, moartea: dacă iubire înseamnă să înÈ›elegi că două suflete au fost create ca să fie unite, cînd unul își dă seama că celălalt nu simte iubire, nu-i rămîne decît să moară. Lucru de care ― fiind încă viu, È™i pentru puÈ›ină vreme, trupul meu ― sufletu-mi, despărÈ›indu-se de el, îți dă de È™tire." "... despărÈ›indu-se îți dă...?" "... De È™tire". "Stai un pic să răsuflu. Mi se-nfierbîntă capul..." "Controlează-te. Nu confunda iubirea cu arta." "Dar eu o iubesc! O iubesc, înÈ›elegi?" "Eu nu. De aceea mi te-ai adresat mie. Scrie fără să te gîndeÈ™ti la ea. GîndeÈ™te-te, să zicem, la Domnul de Toiras..." "Rogu-te!" "Nu te strîmba aÈ™a. E un bărbat frumos, la urma urmei. Dar scrie. Doamnă..." "Din nou?" "Din nou. Doamnă, sunt dealtfel menit să mor fără vedere. N-ai făcut oare domnia ta din ochii mei două alambicuri, prin care-mi storci viaÈ›a picătură cu picătură? Și oare cum se face că, cu cît ochii mi se umplu de apă, cu atît ard mai tare? Poate că tatăl meu nu mi-a plăsmuit trupul din acelaÈ™i lut ce dete viață primului om, ci din piatră de var, fiindcă apa ce-o risipesc mă mistuie. Și cum se face oare că mai trăiesc, chiar mistuit, găsind noi lacrimi ce mă-mpuÈ›inează?" "Nu-i prea din cale-afară?" "ÃŽn ocaziile grandioase È™i gîndul trebuie să fie grandios". Acum Roberto nu mai protesta. I se părea că a devenit el Francesca Novareza È™i simÈ›ea ceea ce ar fi trebuit să simtă ea citind paginile acelea. Saint-Savin dicta. "Ai lăsat în inima mea, părăsind-o, o neruÈ™inată, care-i icoana ta È™i care se laudă că are asupra mea putere de viață È™i de moarte. Iar domnia ta te-ai îndepărtat de mine aÈ™a cum fac suveranii ce se îndepărtează de locul supliciului de teama de a nu fi supăraÈ›i de cererile de graÈ›iere. Dacă sufletul meu È™i iubirea mea se compun din două pure suspine, cînd am să mor mă voi ruga de agonie să mi-l lase pe cel al iubirii mele ultimul, È™i aÈ™a voi atinge ― ca pe un dar ultim ― minunea de care trebuie să fii mîndră, că cel puÈ›in pentru o clipă, va mai suspina după Domnia ta un trup fără viață." "... viață. Ai terminat?" "Nu, lasă-mă să mă gîndesc, trebuie o încheiere care să aibă o pointe..." "O... ce?" "Ei, da, o miÈ™care a intelectului ce pare să exprime corespondenÈ›a nemaiauzită dintre două obiecte, dincolo de orice am crede noi, aÈ™a încît în acest plăcut joc al spiritului să se piardă în chip fericit orice preocupare pentru esenÈ›a lucrurilor." "Nu înÈ›eleg..." "Vei înÈ›elege. Iată: răsturnăm bunăoară sensul rugăminÈ›ii căci la drept vorbind, încă n-ai murit, ca să-i dăm posibilitatea să alerge în ajutorul acestui muribund. Scrie. Ai putea încă, Doamnă, să mă salvezi. Þi-am dat inima mea. Dar cum pot trăi fără însuÈ™i motorul vieÈ›ii? Nu-È›i cer să mi-o dai înapoi, căci tocmai fiind prizoniera domniei tale, ea se bucură de cea mai sublimă dintre libertăți, dar te rog, trimite-mi-o în schimb pe a domniei tale, căci nu va găsi un altar mai potrivit s-o primească. Ca să vieÈ›uieÈ™ti nu ai nevoie de două inimi, iar a mea bate atît de tare pentru domnia ta încît îți poate asigura cea mai sempiternă dintre fervori". Apoi, întorcîndu-se pe călcîie È™i înclinîndu-se ca un actor care aÈ™tepta aplauze, zise: "Nu-i frumos?" "Frumos? Ba găsesc... cum să zic... că-i ridicol. Nu È›i se pare c-o vezi pe doamna asta alergînd prin Casale, luînd È™i aducînd inimi, ca un valet?" "Ai vrea ca ea să iubească un bărbat care vorbeÈ™te ca un tîrgoveÈ› oarecare? IscăleÈ™te-te È™i pune sigiliul." "Dar eu nu mă gîndesc la doamna aceea, mă gîndesc să n-o arate cuiva, aÈ™ muri de ruÈ™ine." "N-o va face. Va È›ine scrisoarea în sîn È™i în fiecare noapte va aprinde o lumînare lîngă pat ca s-o recitească, È™i ca s-o acopere cu sărutări. Pune iscălitura È™i sigiliul." "Dar să ne-nchipuim, zic È™i eu aÈ™a, că ea nu È™tie să citească. Va trebui musai să pună pe cineva să-i spună cu voce tare..." "Dar domnule de la Grive! Vrei să-mi spui cumva că te-ai aprins după vreo țărancă? Și că mi-ai irosit inspiraÈ›ia ca să iei piuitul unei mîrlance? Nu rămîne decît să ne batem în duel." "Era un exemplu. O glumă. Dar am fost învățat că omul prudent trebuie să cîntărească întîmplările, împrejurările, È™i printre cele posibile È™i pe cele mai imposibile..." "Vezi că ai început să înveÈ›i a te exprima cum trebuie. Dar ai cîntărit rău È™i ai ales, dintre posibile, pe cel mai de rîs. ÃŽn orice caz, nu vreau să te silesc. Șterge deci ultima frază È™i continuă aÈ™a cum am să-È›i spun..." "Dar dacă È™terg, va trebui să scriu din nou scrisoarea." "Mai eÈ™ti È™i leneÈ™. Cel înÈ›elept trebuie să tragă folos È™i din lucrurile neplăcute. Șterge... Gata? AÈ™a". Saint-Savin muiase degetul într-o cană È™i apoi lăsase să cadă o picătură peste paragraful È™ters, obÈ›inînd o mică pată de umezeală, cu marginile decolorate, care, încet, încet se închideau la culoare de negrul cernelii pe care apa îl făcuse să se lățească pe hîrtie. "Și acum scrie. Iartă-mă, Doamnă, dacă n-am avut curajul să las în viață un gînd care, furîndu-mi o lacrimă, m-a înspăimîntat prin cutezanÈ›a-i. AÈ™a se întîmplă cînd un foc vulcanic poate da naÈ™tere unui rîuÈ™or lin cu ape sărate. Dar, Doamnă, inima mea e ca È™i scoica din mare, care sorbind sudoarea zorilor naÈ™te perla, È™i creÈ™te totuna cu ea. La gîndul că indiferenÈ›a domniei tale voieÈ™te să-i răpească inimii mele perla pe care a hrănit-o cu atîta gelozie, inima mi se revarsă prin ochi... Iată, la Grive, aÈ™a este neîndoielnic mai bine, am mai redus din excese. Mai bine să încheiem atenuînd exagerările îndrăgostitului, ca să obÈ›inem înduioÈ™area imensă a iubitei. Semnează, sigilează È™i fă ca scrisoarea să ajungă la ea. Apoi aÈ™teaptă." "Ce s-aÈ™tept?" "Nordul Busolei PrudenÈ›ei constă să întinzi pînzele la vînt în Momentul Potrivit. ÃŽn lucrurile astea aÈ™teptarea nu-i niciodată rea. PrezenÈ›a ne micÈ™orează faima, iar aÈ™teptarea ne-o sporeÈ™te. Stînd departe vei fi luat drept un leu, iar fiind prezent ai putea deveni un È™oarece fătat de un munte. BineînÈ›eles că eÈ™ti dotat cu cele mai mari calități, dar calitățile își pierd luciul dacă pui mîna pe ele prea des, pe cînd fantezia ajunge mai departe decît vederea." Roberto îi mulÈ›umise È™i dăduse fuga acasă ascunzînd scrisoarea la piept ca È™i cum ar fi furat-o. Se temea ca cineva să nu-i răpească fructul acelui tainic furt. Am s-o găsesc, își spunea el, am să mă-nclin È™i am să-i predau scrisoarea. Apoi se agita în pat gîndindu-se la chipul în care ea avea s-o citească miÈ™cîndu-È™i buzele. Acum È™i-o închipuia pe Anna Maria Francesca Novareza ca fiind înzestrată cu toate virtuÈ›ile acelea pe care Saint-Savin i le atribuise. Declarîndu-È™i, fie chiar È™i prin vocea altuia, iubirea lui, se simÈ›ise È™i mai cuprins de iubire. Făcînd ceva ce nu era pe gîndu-i, se încuibase acum în el chiar Gîndul. Acum el o iubea pe Novareză cu aceeaÈ™i aleasă violență despre care pomenea scrisoarea. Pornind în căutarea celei de care era aÈ™a de dispus să rămînă departe, în vreme ce destule bubuituri de tun plouau asupra oraÈ™ului, neluînd în seamă pericolul, cîteva zile după asta o zărise la un colÈ› de stradă, încărcată de spice ca o făptură mitologică. Cu mare tumult lăuntric, alergase în întâmpinarea ei, neÈ™tiind bine ce-avea să facă sau să spună. Apropiindu-se tremurînd de ea, se oprise dinainte-i È™i-i zisese: "DomniÈ™oară..." "Cu mine vorbiÈ™i?" răspunsese rîzînd fata, È™i apoi adăugase: "Ei È™i-apoi?" "Apoi," Roberto nu găsise altceva mai bun de zis, "aÈ›i putea să-mi arătaÈ›i pe ce parte se ajunge la Castel?" Iar fata, arătînd cu capul peste umăr, È™i miÈ™cîndu-È™i claia mare de păr: "Păi, pe colo'È™a!" Și dăduse colÈ›ul. Pe colÈ›ul acela, în timp ce Roberto nu È™tia dacă s-o urmeze sau nu, căzuse È™uierînd o ghiulea, dărîmînd zidul scund al unei grădini È™i ridicînd un nour de pulbere. Roberto începuse să tuÈ™ească, aÈ™teptase ca pulberea să se împrăștie È™i înÈ›elesese că, umblînd el cu prea mare È™ovăială pe cîmpii largi ai Timpului, pierduse Ocazia. Ca să se pedepsească, rupsese cu căință scrisoarea È™i o luase spre casă, în timp ce fîșiile inimii sale frînte se împrăștiau pe jos odată cu bucățelele de hîrtie. Prima-i lămurită iubire îl convinsese pentru totdeauna că obiectul iubit se menÈ›ine în depărtare È™i cred că asta i-a pecetluit soarta lui de îndrăgostit. ÃŽn zilele următoare se tot întorsese pe la fiecare colÈ› (pe-acolo pe unde primise vreo È™tire, pe unde ghicise o urmă, unde auzise vorbindu-se de ea È™i unde o văzuse) ca să realcătuiască un peisaj al memoriei. ÃŽÈ™i conturase astfel un Casale al propriei lui pasiuni, prefăcînd ulicioare, fîntîni, cotituri, în Rîul înclinării, în Lacul Nepăsării sau în Marea DuÈ™măniei; făcuse din oraÈ™ul rănit Þinutul propriei DuioÈ™ii nutrite È™i încă de pe-atunci, aÈ™a presupun, insula singurătății lui. 13. Harta Mîngîierii ÃŽn noaptea de douăzeci È™i nouă iunie un bubuit asurzitor îi deÈ™teptase pe asediaÈ›i, urmat ca de un răpăit de tobe: explodase prima mină pe care duÈ™manii izbutiseră s-o facă să ia foc pe sub ziduri, făcînd să sară în aer un post de apărare È™i îngropînd douăzeci È™i cinci de soldaÈ›i. A doua zi, pe la vreo È™ase seara, se auzise un fel de furtună venind dinspre asfinÈ›it, iar la răsărit apăruse un corn al abundenÈ›ei, mai alb decît restul cerului, cu vîrful alungindu-se È™i scurtîndu-se. Era o cometă, care-i răvășise pe oamenii de arme È™i-i făcuse pe locuitori să se încuie în casă. ÃŽn săptămînile următoare săriseră în aer È™i alte puncte ale zidului, în timp ce de pe bastioane asediaÈ›ii trăgeau în gol, pentru că acum adversarii se miÈ™cau pe sub pămînt, iar galeriile de contramină nu reuÈ™eau să-i dibuiască. Roberto trăia naufragiul acela ca un pasager străin. Petrecea ceasuri îndelungi discutînd cu părintele Emanuele despre modul cel mai potrivit de a descrie focurile asediului, însă îl frecventa din ce în ce mai mult pe Saint-Savin ca să elaboreze împreună cu el metaforele de aceeaÈ™i promptitudine ce ar fi trebuit să zugrăvească focurile iubirii lui ― despre eÈ™ecul avut nu îndrăznise să-i mărturisească. Saint-Savin îi oferea o scenă pe care aventura-i galantă se putea desfășura în chip fericit; se supunea tăcînd laÈ™ității de a elabora împreună prietenul alte scrisori, pe care apoi se prefăcea că le înmînează, recitindu-le însă în fiece noapte ca È™i cum jurnalul acela plin de suspine i-ar fi fost adresat lui de către ea. ÃŽncepu să fabuleze născocind situaÈ›ii în care Novareza urmărită de lăncieri, îi cădea istovită în braÈ›e, el îi împrăștia pe duÈ™mani È™i o ducea mai mult moartă decît vie într-o grădină unde se bucura de recunoÈ™tinÈ›a-i acum neînfrînată. Unor gînduri ca acestea se lăsa el pradă, în patu-i, apoi își venea în fire după o lungă pierdere de sine, È™i compunea sonete pentru iubita lui. ÃŽi arătase unul lui Saint-Savin, care comentase astfel: "ÃŽl găsesc de o mare neîndemînare, dacă-mi îngădui, însă mîngîie-te: cea mai mare parte din cei ce-È™i zic poeÈ›i la Paris fac unele È™i mai rele. Nu mai face poezii despre iubirea domniei tale, căci patima îți ia acea răceală divină care era gloria lui Catul." Se pomeni într-o stare melancolică È™i i-o spuse lui Saint-Savin: "Bucură-te", comentă prietenul său, "melancolia nu-i drojdia, ci-i flamura sîngelui È™i produce eroii, pentru că, învecinîndu-se cu nebunia, îi împinge la faptele cele mai pline de cutezanță." Dar Roberto nu se simÈ›ea îmboldit la nimic, È™i se cufunda în melancolia de a nu fi îndeajuns de melancolic. Surd la strigătele È™i la loviturile de tun, auzea zvonuri de uÈ™urare (că e criză în tabăra spaniolă, că armata franceză înaintează încoace), se bucura pentru că pe la jumătatea lui iulie o contramina reuÈ™ise în sfîrÈ™it să masacreze mulÈ›i spanioli; dar în timpul ăsta se evacuau È™i multe posturi fortificate, iar pe la jumătatea lui iulie avangărzile duÈ™manului puteau să tragă de-acum chiar în oraÈ™. Afla că unii dintre casalezi încercau să pescuiască în Pad È™i, fără să se mai sinchisească dacă străbătea străzi expuse tirurilor duÈ™mane, alerga să se uite, de teamă ca nu cumva imperialii să o împuÈ™te pe Novareză. Trecea făcîndu-È™i drum printre soldaÈ›ii în revoltă, al căror contract nu prevedea È™i ca ei să sape tranÈ™ee; însă casalezii refuzau să facă asta în locul lor, iar Toiras trebuia să le făgăduiască o plată în plus. Se felicita ca toÈ›i ceilalÈ›i, la vestea că Spinola se îmbolnăvise de ciumă, se bucura văzînd că un grup de dezertori napdlitani intraseră în oraÈ™ părăsind de frică tabăra duÈ™mană năpădită de ciumă, îl auzea pe părintele Emanuele spunînd că asta ar putea fi cauză de molipsire... Pe la jumătatea lui septembrie apăru ciuma în oraÈ™, Roberto nu se feri de ea, temîndu-se numai ca Novareza să nu o ia, È™i se deÈ™teptă într-o dimineață cu febră mare. Izbuti să trimită pe cineva să-l vestească pe părintele Emanuele, È™i fu internat pe ascuns în mînăstirea acestuia, evitînd unul dintre lazaretele improvizate unde bolnavii mureau grabnic È™i fără vîlvă, ca să nu le atragă atenÈ›ia celorlalÈ›i, ce dădeau zor să moară de pirotehnie. Roberto nu se gîndea la moarte: confunda fierbinÈ›eala cu iubirea, È™i visa că pipăie cu mîinile trupul Novarezei, în timp ce mototolea aÈ™ternutu-i de paie sau își mîngîia părÈ›ile asudate È™i dureroase ale propriului trup. ÃŽn virtutea unei memorii dedate prea mult imaginativului, în seara aceea pe Daphne, în timp ce noaptea înainta, cerul își urma miÈ™cările-i încete, iar Crucea Sudului dispăruse la orizont, Roberto nu mai È™tia dacă ardea de iubirea din nou stîrnită pentru Diana aceea războinică din Casale, sau pentru Doamna-i la fel de îndepărtată vederii. Vru să È™tie unde anume putuse ea să se refugieze, È™i alergă în odaia cu instrumente nautice unde i se păruse că se află È™i o hartă a mărilor acelora. O găsi, era mare, colorată, È™i incompletă, pentru că pe-atunci multe hărÈ›i erau lăsate neterminate de nevoie: navigatorul îi desena unui uscat nou întîlnit coastele pe care le văzuse, dar lăsa incomplet conturul, neÈ™tiind niciodată cum, cît È™i pînă unde se întindea uscatul acela; de aceea hărÈ›ile Pacificului apăreau adesea ca niÈ™te arabescuri de plaje, schițări de perimetre, ipoteze de volume, iar bine delimitate apăreau doar puÈ›inele insuliÈ›e ce putuseră fi înconjurate pe mare, precum È™i direcÈ›ia vînturilor cunoscute din experiență. Unii, ca să facă să fie recunoscută o insulă, nu făceau altceva decît să-i deseneze cu multă precizie forma crestelor È™i a norilor ce se adunaseră deasupră-le, încît să le facă uÈ™or de identificat, aÈ™a cum recunoaÈ™tem de departe o persoană după forma pălăriei, sau după mersul într-un fel sau altul. Acum pe harta aceea se puteau vedea marginile a două coaste aflate față-n față, despărÈ›ite de un canal orientat de la sud la nord, iar una dintre cele două coaste aproape că se închidea cu felurite sinuozități definind o insulă, care putea fi chiar Insula lui; dar după o porÈ›iune lată de mare erau alte grupuri de insule doar bănuite, după conformaÈ›ia lor prea asemănătoare, care puteau reprezenta È™i ele locul unde se afla el. Am greÈ™i dacă am crede că Roberto era cuprins de vreo curiozitate de geograf; prea îl educase părintele Emanuele să străpungă cu vederea vizibilul prin lentilele ocheanului său aristotelic. Prea mult îl învățase Saint-Savin să-È™i legumească dorinÈ›a cu ajutorul limbajului, care transformă o fecioară în lebădă È™i o lebădă în femeie, soarele într-o tipsie È™i o tipsie în soare! ÃŽn puterea nopÈ›ii îl găsim pe Roberto visînd năuc peste harta prefăcută de-acum în rîvnitul trup de femeie. Dacă greÈ™eala îndrăgostiÈ›ilor e aceea că scriu numele iubit pe nisipul plajei, pe care apoi îl iau È™i-l spală valurile, ce îndrăgostit prudent se simÈ›ea el, care încredinÈ›ase trupul iubit arcurilor acelora de sîni È™i golfuri, pletele ― unduirii uÈ™oare a curenÈ›ilor printre meandrele arhipelagurilor, fierbinÈ›eala văratecă a chipului ― scînteierii apelor, misterul ochilor ― azurului unei întinderi pustii; astfel încît harta repeta de mai multe ori trăsăturile trupului iubit, lăsîndu-se aÈ™ezat în felurite atitudini în promontorii. Plin de dorință, naufragia cu gura pe hartă, sorbea oceanul acela de voluptate, gîdila cîte un cap, nu îndrăznea să pătrundă în vreun canal, cu obrazul întins peste foaie respira suflarea vînturilor, ar fi voit să soarbă vinele de apă È™i izvoarele, să se-azvîrle însetat să sece estuarele, să se facă soare ca să poată săruta țărmurile, maree ca să se dedulcească cu taina strîmtorilor... Dar nu se bucura de posesie, ci de privaÈ›iune: în timp ce ardea pipăind aiurit acel vag trofeu ieÈ™it dintr-o erudită pană, poate că pe Insula cea adevărată ― acolo unde se întindea ea cu forme șăgalnice pe care harta încă nu putuse să le prindă ― alÈ›ii își înfigeau dinÈ›ii în fructele ei, se scăldau în apele ei... AlÈ›ii, niÈ™te uriaÈ™i prostiÈ›i È™i feroci îi apucau în clipa aceea cu mîinile lor butucănoase sînii ca niÈ™te vulcani mătăhăloÈ™i, posedau Afrodita aceea delicată, se atingeau de gurile ei cu aceeaÈ™i ignoranță tîmpă cu care pescarul din Insula Neaflată, de dincolo de ultimul orizont al Canarelor, aruncă fără s-o È™tie cea mai rară dintre perle... Ea în mîinile altui îndrăgostit... Acesta era gîndul supremei beÈ›ii în care Roberto se zvîrcolea, scîncind de muÈ™cătura neputinÈ›ei. Și în frenezia aceea, bîjbîind cu mîinile pe masă ca pentru a prinde măcar poala unei rochii, privirea îi lunecă de pe reprezentarea acelui trup al Pacificului cu unduiri de moliciune, pe o altă hartă, în care autorul necunoscut încercase probabil să înfățiÈ™eze traseele purtătoare de foc ale vulcanilor de pe uscatul de la apus: era un portulan al întregului glob, presărat cu panaÈ™e de fum în vîrful proeminenÈ›elor scoarÈ›ei pămînteÈ™ti, iar în interior avînd o întretăiere de vine arzătoare; el se simÈ›i dintr-o dată că-i imaginea vie a acelui glob, horea expirînd lavă din toÈ›i porii, eructînd limfa voluptății nerăsplătite, pierzîndu-È™i în cele din urmă simÈ›urile ― nimicit de hidropizia-i pîrjolitoare (aÈ™a scrie el) ― peste carnea aceea australă întrezărită. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy