agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | [This text should be read in romana] | Submited by mihai stamati
14.
Tratat despre ȘtiinÈ›a Armelor Și la Casale visa spaÈ›ii deschise È™i valea aceea largă în care o văzuse pentru prima dată pe Novareză. Dar acum nu mai era bolnav È™i aÈ™a că se gîndea cu mai multă luciditate că n-avea s-o mai regăsească, pentru că el avea să moară peste puÈ›in timp sau poate pentru că ea murise deja. ÃŽn realitate nu era pe moarte, ba chiar începea să se vindece cu încetul, dar nu-È™i dădea seama de asta È™i lua sfîrÈ™elile convalescenÈ›ei drept secătuire de viață. Saint-Savin venise deseori să-l vadă, îl È›inea la curent cu mersul întîmplărilor cînd era de față părintele Emanuele (care-l pîndea de parcă ar fi voit să-i fure lui acel suflet) È™i cînd acesta era nevoit să-i lase singuri (căci în mînăstire se îndeseau acum tratativele) tăifăsuia ca un filosof despre viață È™i despre moarte. "Bunul meu prieten, Spinola e pe moarte. EÈ™ti invitat la petrecerile pe care o să le facem cînd ne-om despărÈ›i de el." "Săptămîna viitoare o să mor È™i eu..." "Nu-i adevărat, aÈ™ È™ti eu să recunosc chipul unui muribund. Dar rău fac că te dezlipesc de gîndul morÈ›ii. Ba chiar, profită de boală, ca să faci acest exerciÈ›iu folositor." "Domnule de Saint-Savin, vorbeÈ™ti ca un eclesiastic". "Da de unde. Eu nu-È›i spun să te pregăteÈ™ti pentru viaÈ›a viitoare, ci să foloseÈ™ti bine viaÈ›a asta, una, care-È›i este dată, ca să poÈ›i înfrunta, atunci cînd o să vină, unica moarte a cărei experiență o s-o ai. E necesar să meditezi mai dinainte asupra artei de a muri, ca să reuÈ™eÈ™ti pe urmă s-o faci bine o singură dată." Voia să se ridice din pat, iar părintele Emanuele îl împiedica, pentru că nu credea că este încă gata să se întoarcă în hărÈ›uielile războiului. Roberto îi dădu de înÈ›eles că era nerăbdător să se întîlnească cu cineva. Părintele Emanuele socoti că-i o prostie ca trupul lui, atît de slăbit, să se lase istovit de gîndul trupului altcuiva, È™i încercă să facă să-i apară demnă de dispreÈ› stirpea femeiască: "Acea prea-deÈ™artă Lume Muierească", îi spuse el, "pe care o poartă pe ele anumite Atlase moderne, se roteÈ™te-n jurul Dezonoarei È™i are Semnele Racului È™i ale Capricornului drept Tropice. Oglinda, care-i este Primul MiÈ™cător, niciodată nu se-ntunecă mai mult ca atunci cînd reflectă Stelele ăstor Ochi lascivi, prefăcute, din cauza Vaporilor răspîndiÈ›i de AmanÈ›ii prostiÈ›i, în comete ce vestesc nenorociri Onestităței". Roberto nu gustă această alegorie astronomică, nici nu-È™i recunoscu iubita în portretul acelor înÈ™elătorii lumeÈ™ti. Rămase în pat, dar răspîndea È™i mai mult în jur Aburii îndrăgostirii sale. Alte veÈ™ti îi sosiră în timpul ăsta prin domnul Della Saletta. Casalezii se întrebau acum dacă n-ar fi trebuit să le îngăduie francezilor accesul în citadelă: înÈ›eleseseră acum că, dacă voiau să-l împiedice pe duÈ™man să intre în ea, trebuiau să-È™i unească forÈ›ele. Dar domnul della Saletta lăsa să se înÈ›eleagă că, acum mai mult ca oricînd, în timp ce oraÈ™ul părea pe punctul de a cădea, ei, arătînd că colaborează, revizuiau în cugetele lor pactul de alianță. "Trebuie", zise el, "să fim nevinovaÈ›i ca turturelele cu domnul de Toiras, dar vicleni ca È™erpii în cazul în care regele său ar vrea după aceea să vîndă Casale. Se cere să luptăm, dar într-aÈ™a fel încît, dacă oraÈ™ul se salvează, să fie È™i meritul nostru; însă fără să depășim măsura, încît dacă el cade, vina să fie numai a francezilor". Și adăugase, ca pentru edificarea lui Roberto: "Cel prudent nu trebuie să se înhame la un singur car". "Păi francezii spun că staÈ›i la tocmeală: nimeni nu-È™i dă seama cînd luptaÈ›i È™i toÈ›i văd că triÈ™aÈ›i cu toptanul!" "Ca să trăieÈ™ti mult e bine să preÈ›uieÈ™ti puÈ›in. Vasul crăpat e cel ce nu se sparge niciodată de tot È™i ajunge să-È›i mănînce sufletul de mult ce durează." ÃŽntr-o dimineață, în primele zile ale lui septembrie, căzu peste Casale o ploaie torenÈ›ială eliberatoare. SănătoÈ™i È™i convalescenÈ›i, ieÈ™iseră cu toÈ›ii afară, să-i ude ploaia, care trebuia să spele orice urmă de molipsire. Era mai mult un mod de a-È™i recăpăta puterile decît un leac, iar boala continuă să secere È™i după trecerea ploii. Singurele È™tiri consolatoare priveau ravagiile pe care ciuma continua să le facă È™i în tabăra duÈ™mană. Fiind acum în stare să se È›ină pe picioare, Roberto se aventură afară din mînăstire È™i la un moment dat văzu pe pragul unei case însemnate cu cruce verde, ce o declara a fi un loc contagios, pe Anna Maria sau pe Francesca Novareza. Era scofîlcită ca o figură din Alaiul MorÈ›ii. Din albă ca neaua È™i rumenă ce fusese, ajunsese gălbejită de tot, deÈ™i, tot mai amintea, în trăsăturile-i veÈ™tede de vechile-i graÈ›ii. Roberto își aminti de o frază a lui Saint-Savin: "Mai continua-vei oare să îngenunchezi dinainte-i după ce bătrîneÈ›ea va face din trupul acela o arătare, bună atunci doar să-È›i amintească de iminenÈ›a morÈ›ii?" Fata plîngea pe umărul unui capucin, de parcă ar fi pierdut o ființă dragă, poate pe francezul ei. Capucinul, cu faÈ›a È™i mai sură decît barba, o susÈ›inea arătînd cu degetu-i osos către cer, de parcă spunea "într-o zi, acolo sus..." Iubirea devine un lucru mental numai atunci cînd trupul doreÈ™te iar dorinÈ›a-i e călcată în picioare. Dacă trupu-i de plîns È™i neînstare să mai dorească, lucrul mental piere. Roberto descoperi că era atît de slăbit, încît nu mai era în stare să iubească. Exit Anna Maria (Francesca) Novareza. Se întoarse în mînăstire È™i se întinse la loc în pat, hotărît să moară de-a binelea: prea mult suferea văzînd că nu mai suferă. Părintele Emanuele îl mîna la aer curat. Dar veÈ™tile pe care i le aduceau alÈ›ii de afară nu-l încurajau să trăiască. Acum, pe lîngă ciumă, mai era È™i foametea, ba chiar ceva È™i mai rău, o vînătoare îndîrjită după hrana pe care casalezii o mai È›ineau încă ascunsă È™i nu voiau s-o dea aliaÈ›ilor. Roberto spuse că dacă nu putea muri de ciumă voia să moară de foame. Pînă la urmă părintele Emanuele își dădu seama ce-i cu el È™i-l alungă. ÃŽn timp ce dădea colÈ›ul, se întîlni nas în nas cu un grup de ofiÈ›eri spanioli. Dădu s-o rupă la fugă, însă aceia îl salutară ceremonios. ÃŽnÈ›elese că, după ce căzuseră atîtea bastioane, duÈ™manii se înnădiseră acum în diferite puncte ale aÈ™ezării, fapt pentru care se putea zice că nu cei de pe cîmp asediau Casale, ci Casale își asedia acum Castelul. ÃŽn capătul străzii îl întîlni pe Saint-Savin: "Dragă La Grive", zise acesta, "te-ai îmbolnăvit francez È™i te-ai vindecat spaniol. Partea asta a oraÈ™ului este acum în mîna duÈ™manului." "Iar noi putem trece?" "Nu È™tii că a fost semnat un răgaz de pace? Și apoi, spaniolii vor castelul, nu noi. ÃŽn partea franceză vinu-i pe terminate iar casalezii îl scot la iveală din pivniÈ›ele lor de parcă ar fi sîngele Domnului Nostru Isus Hristos. Nu-i poÈ›i împiedica pe niÈ™te francezi ca lumea să frecventeze anumite taverne din partea asta, unde acum hangiii importă vin foarte bun din È›inut. Iar spaniolii ne primesc ca pe niÈ™te mari seniori. Numai că trebuie să respectăm convenienÈ›ele: dacă vrem să ne luăm la harță, trebuie s-o facem la noi acasă cu compatrioÈ›ii, căci în partea asta trebuie să ne comportăm curtenitor, cum e cazul între duÈ™mani. AÈ™a că mărturisesc că partea spaniolă are mai puÈ›ine distracÈ›ii decît cea franceză, cel puÈ›in pentru noi. ÃŽnsă alătură-te nouă: în seara asta vrem să-i cîntăm serenade unei doamne care ne-a ascuns farmecele ei pînă mai alaltăieri, cînd am văzut-o arătîndu-se pentru o clipă la fereastră." AÈ™a că în seara aceea Roberto regăsi cinci chipuri cunoscute din anturajul lui Toiras. Nu lipsea nici măcar abatele, care pentru ocazia aceea se împodobise cu bumbi È™i dantele, È™i cu eÈ™arfă de atlaz. "Domnul să ne ierte", zicea el cu o nesăbuită ipocrizie, "dar trebuie să ne mai înveselim È™i sufletul, dacă vrem să ne facem datoria È™i de-aici înainte..." Casa se afla într-o piață, în partea ce era acum spaniolă, dar spaniolii la ora aceea erau pesemne cu toÈ›ii prin cîrciumi. ÃŽn pătratul de cer desenat de acoperiÈ™urile joase È™i de coroanele copacilor care mărgineau piaÈ›a, luna trona sus, senină, abia puÈ›in piÈ™cată È™i se oglindea în apa unei fîntîni care murmura în centrul pătratului aceluia liniÈ™tit. "O, tu, prea dulce Diana," zise Saint-Savin, "cît trebuie să fie acum de calme È™i de liniÈ™tite oraÈ™ele, ca È™i satele tale, care nu cunosc războiul, căci Selenarii vieÈ›uiesc dintr-o fericire a lor naturală, neÈ™tiutori de păcat..." "Nu vorbi cu păcat, domnule de Saint-Savin", îi zisese abatele, "căci chiar dacă luna ar fi locuită, cum în deÈ™ert a vorbit în romanu-i recent domnul de Moulinet, È™i cum Scripturile nu ne învață, prea nefericiÈ›i ar fi locuitorii aceia ai ei, căci nu au cunoscut întruparea." "Și din cale afară de crud va fi fost Domnul Dumnezeu, privîndu-i pe ei de o revelaÈ›ie ca asta", ripostase Saint-Savin. "Nu încerca să pătrunzi tainele dumnezeieÈ™ti. Domnul nu a îngăduit să se predice despre Fiul său nici indigenilor din cele două Americi, dar în bunătatea lui le trimite acum misionari, ca să le aducă lumina". "Dar atunci de ce seniorul papă nu trimite misionari È™i pe lună? Oare Selenarii nu sînt fii ai Domnului?" "Nu spune nerozii!" "Nu iau în seamă că m-aÈ›i făcut nerod, domnule abate, dar aflaÈ›i că sub această nerozie se ascunde o taină, pe care desigur seniorul papă nu voieÈ™te s-o dezvăluie. Dacă misionarii ar descoperi locuitori pe lună È™i i-ar vedea că privesc spre alte lumi, care sînt în bătaia ochilor lor È™i nu spre a noastră, i-ar vedea întrebîndu-se dacă nu cumva È™i în acele lumi nu trăiesc alte fiinÈ›e asemănătoare nouă. Și ar trebui să se întrebe È™i dacă stelele fixe nu sînt È™i ele tot niÈ™te sori înconjuraÈ›i de lunele lor È™i de alte planete ale lor, È™i dacă locuitori acelor planete nu văd È™i ei alte stele necunoscute nouă, care ar fi, tot aÈ™iderea, sori cu planete aÈ™ijderea, È™i tot astfel, la infinit..." "Dumnezeu ne-a făcut neputincioÈ™i de a gîndi infinitul, È™i de aceea mulÈ›umeÈ™te-te neam omenesc È™i nu te rătăci." "Serenada, serenada", È™opteau ceilalÈ›i. "Aceea e la fereastră". Iar fereastra apărea inundată într-o lumină roÈ™ietica ce venea dinlăuntrul unui alcov plin de ademeniri. Dar cei doi certăreÈ›i se aprinseseră de-a binelea. "Și mai puneÈ›i", insista în zeflemea Saint-Savin, "că dacă lumea ar fi finită È™i înconjurată de Nimic, Dumnezeu ar fi È™i el finit: ar fi de datoria lui, cum spuneÈ›i domnia voastră, să stea în cer È™i pe pămînt È™i în tot locul; n-ar putea să stea unde nu se află nimic. Nimicul este un ne-loc. Ori poate, ca să lărgească lumea, ar trebui să se lărgească pe sine însuÈ™i, născîndu-se pentru prima oară acolo unde mai înainte nu era, fapt ce se-mpotriveÈ™te pretenÈ›iei sale de veÈ™nicie." "De ajuns, domnule! TăgăduieÈ™ti veÈ™nicia Celui VeÈ™nic, È™i asta nu È›i-o îngădui. A sosit clipa să te ucid, pentru ca aÈ™a-zisul duh tare al domniei tale să nu ne mai poată aduce slăbiciune!" Și trase spada din teacă. "Fie precum doriÈ›i", zise Saint-Savin salutînd È™i punîndu-se în gardă. "însă eu n-am să vă ucid: nu vreau să iau din soldaÈ›ii regelui meu. Pur È™i simplu vă voi desfigura, aÈ™a încît să supravieÈ›uiÈ›i purtînd o mască, cum fac comedianÈ›ii italieni, e o demnitate ce vi se potriveÈ™te. Vă voi face o cicatrice de la ochi pînă la buză È™i vă voi da lovitura asta frumoasă de jugănit grăsunii numai după ce vă voi fi servit, între două ciomăgeli, o lecÈ›ie de filosofie naturală." Abatele atacase încercînd să lovească imediat dînd puternic cu tăiÈ™ul de sus în jos, strigîndu-i că era un gîndac veninos, un purece, un păduche ce trebuia strivit fără milă. Saint-Savin parase, îl încolÈ›ise la rîndu-i, îl împinsese lîngă un copac, dar trîntind cîte o filosofie la fiece miÈ™care. "Hei, buÈ™umatele È™i dărîmatele sînt lovituri vulgare ale celor orbiÈ›i de mînie! Vă e de lipsă o Idee a Scrimei. Dar sînteÈ›i lipsit È™i de caritate, dispreÈ›uind purecii È™i păduchii. SînteÈ›i un animal prea mic ca să puteÈ›i să vă imaginaÈ›i lumea ca pe un animal mare, lucru ce ni l-a arătat È™i divinul Platon. ÃŽncercaÈ›i să gîndiÈ›i că stelele sînt niÈ™te lumi cu alte animale mai mici, È™i că animalele mai mici servesc reciproc de lumi altor popoare ― È™i atunci n-o să mai găsiÈ›i că-i contradictoriu să gîndiÈ›i că È™i noi, È™i caii, È™i elefanÈ›ii, sîntem lumi pentru purecii È™i păduchii care locuiesc pe noi. Ei nu ne percep din cauza mărimii noastre, È™i tot aÈ™a noi nu percepem lumi mai mari, din cauza micimii noastre. Poate că există acum un popor de păduchi care ia corpul domniei voastre drept o lume, È™i cînd unul dintre ei vă va fi străbătut de la frunte pînă la ceafă, semenii lui zic despre el că a îndrăznit să ajungă la hotarele terrei cognita. Acest popor mic ia părul vostru drept niÈ™te păduri din È›ara sa È™i atunci cînd am să vă rănesc va vedea rănile voastre ca pe niÈ™te lacuri È™i mări. Cînd vă pieptănaÈ›i, ei iau agitaÈ›ia asta drept fluxul È™i refluxul oceanului, È™i-i spre răul lor că lumea le e atît de schimbătoare, din pricina năravului vostru de a vă pieptăna la fiece clipă ca o femeie, iar acum cînd vă tai ciucurele ăsta vor crede că strigătul vostru de mînie este un uragan, poftim!" Și îi descususe o podoabă, ajungînd aproape să-i spintece mantia brodată. Abatele spumega de mînie, se dusese către centrul pieÈ›ei, privind în spate ca să se asigure că are spaÈ›iu pentru fentele pe care acum le încerca, apoi retrăgîndu-se, ca să-È™i acopere spatele cu fîntîna. Saint-Savin părea că dansează în jurul lui fără să atace: ("RidicaÈ›i capul, domnule abate, priviÈ›i luna, È™i reflectaÈ›i că dacă Dumnezeul vostru ar fi putut face sufletul nemuritor, ar fi putut tot aÈ™a să facă È™i lumea infinită. Dar dacă lumea e infinită, va fi astfel atît în spaÈ›iu cît È™i în timp, È™i deci va fi eternă, È™i cînd există o lume eternă, care n-are nevoie de creaÈ›ie, atunci ar fi inutil de conceput ideea de Dumnezeu. Oh, ce înÈ™elătorie, domnule abate, dacă Dumnezeu e infinit nu puteÈ›i să-i limitaÈ›i puterea: el n-ar putea niciodată ab opere cessare, È™i aÈ™a că lumea ar fi infinită; iar dacă lumea-i infinită n-are cum să mai existe Dumnezeu, aÈ™a cum peste puÈ›in timp n-or să mai existe ciucuri pe tunica domniei voastre!" Și unind zisele cu fapta, îi mai tăiase cîteva pandantive de care abatele era atît de mîndru, apoi scurtase garda È›inînd vîrful spadei puÈ›in mai sus; iar în timp ce abatele încerca să strîngă de aproape, dăduse o lovitură seacă în tăiÈ™ul spadei adversarului. Abatele aproape că lăsase să-i cadă spada, strîngîndu-È™i cu stînga încheietura mîinii drepte de durere. Apoi uriaÈ™e: "Pînă la urmă tot trebuie să te spintec, necredinciosule, blasfemiatorule, Spurcăciunea Domnului, pe toÈ›i sfinÈ›ii blestemaÈ›i ai Paradisului, pe Sîngele Răstignitului!" Fereastra doamnei se deschisese, cineva se arătase în ea È™i scosese un strigăt. Acum cei de față uitaseră de scopul isprăvii lor È™i se agitau în jurul celor doi duelgii, care urlînd dădeau roată fintînii, în timp ce Saint-Savin își dezorienta adversarul cu o serie de ocoluri în cerc È™i de lovituri cu vîrful. "Nu chemaÈ›i în ajutor misterele întrupării, domnule abate", îl tachina el. "Sfinta biserică romană a domniei voastre v-a învățat că bulgărele nostru de lut este centrul universului ce se învîrte în juru-i făcînd-o pe menestrelul È™i cîntîndu-i muzica sferelor. FiÈ›i atent, vă lăsaÈ›i împins prea mult către ciÈ™mea, o să vă udaÈ›i poalele ca un bătrîn bolnav de pietre la bășică... Dar dacă în golul cel mare se învîrt lumi infinite, cum a spus un mare filosof pe care cei de teapa voastră l-au ars la Roma, foarte multe fiind locuite de creaturi ca noi, È™i dacă toate ar fi fost create de Dumnezeul vostru, atunci ce-am mai face cu Mîntuirea?" "Ce-o să facă domnul cu tine, blestematule!" strigase abatele, parînd cu greu o lovitură dată pe dos din încheietura mîinii. "Oare Crist s-a întrupat numai o singură dată? Deci păcatul originar s-a dat o singură dată pe globul ăsta? Ce nedreptate! Fie pentru alÈ›ii, ce au fost privaÈ›i de întrupare, fie pentru noi, deoarece, în cazul ăsta, în toate celelalte lumi oamenii ar fi perfecÈ›i ca strămoÈ™ii noÈ™tri înainte de păcat, È™i s-ar bucura de o fericire naturală fără povara Crucii. Ori poate că nenumăraÈ›i Adami au comis de nenumărate ori prima greÈ™eală, ispitiÈ›i de infinite Eve cu infinite mere, iar Crist a fost obligat să se întrupeze, să predice È™i să pătimească pe Muntele Calvarului de infinite ori, È™i poate că o mai face È™i acum, iar dacă lumile sînt infinite, infinită va fi È™i sarcina lui. Infinită sarcina lui, infinite formele supliciului său: dacă dincolo de Calea Laptelui ar exista un pămînt pe care oamenii au È™ase braÈ›e, ca cei care sînt pe Terra Incognita a noastră, fiul lui Dumnezeu nu va fi È›intuit pe o cruce, ci pe un lemn în formă de stea ― lucru ce mi se pare demn de un autor de comedii". "Destul, voi pune eu capăt comediei tale!" urlă abatele ieÈ™indu-È™i din fire, È™i se aruncă asupra lui Saint-Savin înteÈ›indu-È™i ultimele lovituri. Saint-Savin le răspunse parînd tocmai la timp, apoi, în mai puÈ›in de o clipă, în timp ce abatele mai È›inea încă spada înălÈ›ată după ce parase o lovitură dată mai înainte, se miÈ™că ca È™i cum ar fi vrut să încerce o lovitură rotită pe dos È™i, se prefăcu a cădea în față. Abatele se trase într-o parte, sperînd să-l lovească în cădere. Dar Saint-Savin, care nu-È™i pierduse controlul asupra picioarelor, se È™i ridicase la loc fulgerător, luîndu-È™i avînt cu stînga sprijinită pe pămînt, iar dreapta îi fulgerase în sus: era Lovitura PescăruÈ™ului. Vîrful spadei făcuse un semn pe faÈ›a abatelui, tăind de la rădăcina nasului pînă la buză, despicîndu-i mustaÈ›a stîngă. Abatele blestema, aÈ™a cum nici un epicureu n-ar fi îndrăznit vreodată, în timp ce Saint-Savin lua poziÈ›ie de salut, iar cei de față aplaudau lovitura aceea de maestru. Dar exact în momentul acela, din fundul pieÈ›ii sosea o patrulă spaniolă, poate atrasă de zgomote. Din instinct francezii puseseră mîna pe spade, spaniolii văzură È™ase inamici înarmaÈ›i È™i strigară că e o trădare. Un soldat își aÈ›inti puÈ™ca È™i trase. Saint-Savin căzu lovit la piept. OfiÈ›erul băgă de seamă că patru persoane, în loc să se pregătească să atace, se repezeau alergînd către cel căzut aruncînd armele, se uită la abatele cu faÈ›a plină de sînge, înÈ›elese că deranjase un duel, dădu un ordin alor săi, È™i patrula dispăru. Roberto se aplecă asupra bietului său prieten. "Ai văzut", articula cu greu Saint-Savin, "ai văzut, la Grive, lovitura mea? GîndeÈ™te-te la ea È™i exerseaz-o. Nu vreau ca secretul să moară odată cu mine..." "Saint-Savin, prietene", plîngea în hohote Roberto, "nu trebuie să mori aÈ™a dintr-o prostie!" "Prostie? Am bătut un prost È™i mor pe locul luptei, È™i de glonte duÈ™man. ÃŽn viaÈ›a mea am ales o măsură bine cumpănită... Să vorbeÈ™ti mereu serios e plictisitor. Să glumeÈ™ti tot timpul, e de dispreÈ›uit. Să tot filosofezi, e trist. Să-È›i baÈ›i joc, e neplăcut. Am jucat rolul tuturor personajelor după timp È™i prilej, È™i cîteodată am fost chiar È™i nebun de curte. Dar astă-seară, dacă ai să istoriseÈ™ti cum trebuie povestea, nu va fi fost o comedie, ci o frumoasă tragedie. Și nu te întrista că eu mor, Roberto", È™i pentru prima oară îi zicea pe nume, "une heure apres la mort, notre ame evanouie, sera ce que'elle estoit une heure avant la vie... Frumoase versuri, nu? Și expiră. Hotărîndu-se ei să spună o minciună nobilă, la care consimÈ›i pînă È™i abatele, spuseră în jur că Saint-Savin murise într-o ciocnire cu lăncierii care se apropiau de castel. Toiras È™i toÈ›i ofiÈ›erii îl plînseră ca pe un viteaz. Abatele povesti că în înfruntarea aceea fusese rănit, È™i se pregăti să primească un beneficiu ecleziastic atunci cînd avea să se întoarcă la Paris. ÃŽn scurt timp Roberto își pierduse tatăl, iubita, sănătatea, prietenul È™i poate È™i războiul. Nu izbuti să găsească mîngîiere la părintele Emanuele, acesta fiind prea ocupat cu conciliabulele sale. Reintră în slujba domnului de Toiras, ultima imagine familiară È™i, purtîndu-i ordinele, fu martorul ultimelor evenimente. La 13 septembrie sosiră la castel trimiÈ™ii regelui FranÈ›ei, ai ducelui de Savoia, È™i căpitanul Mazzarini. Armata de sprijin se afla È™i ea în tratative cu spaniolii. Printre ultimele ciudățenii ale acestui război, francezii cereau răgaz ca să poată ajunge la timp să salveze oraÈ™ul; spaniolii îl acordau pentru că È™i tabăra lor, devastată de ciumă, era în criză, se înmulÈ›eau dezertările, iar Spinola abia se mai È›inea acum de viață cu dinÈ›ii. Toiras se trezi că i se impun de către noii veniÈ›i termenele acordului, care îi îngăduiau să continue să apere Casale deÈ™i oraÈ™ul era acum cucerit: francezii aveau să se grămădească cu toÈ›ii în Citadelă, lăsînd oraÈ™ul È™i pînă È™i Castelul în mîinile spaniolilor, cel puÈ›in pînă la 15 octombrie. Dacă la data aceea armata de sprijin nu avea să soseacă, francezii trebuiau să plece È™i de acolo, definitiv înfrînÈ›i. Altminteri spaniolii aveau să restituie oraÈ™ul È™i castelul. Deocamdată, asediatorii aveau să-i aprovizioneze cu merinde pe asediaÈ›i. BineînÈ›eles că nu-i ăsta modul în care ni se pare nouă că trebuia să aibă loc un asediu pe timpurile acelea, însă era modul în care pe atunci i se îngăduia să aibă loc. Nu era război, era ca un joc de zaruri, ce se întrerupea cînd adversarul trebuia să se ducă să urineze. Sau ca un pariu pe calul învingător. Iar calul era armata aceea, ale cărei proporÈ›ii creÈ™teau încet, încet, pe aripile speranÈ›ei, dar pe care nimeni nu o văzuse. Se trăia È™i la Casale, în Citadelă, ca È™i pe Daphne: închipuindu-È›i o insulă îndepărtată È™i cu intruÈ™i la tine acasă. Dacă avangărzile spaniole se purtaseră cum trebuie, acum intra în oraÈ™ grosul armatei, iar casalezii trebuiră să aibă de furcă cu îndrăciÈ›ii care rechiziÈ›ionau totul, violau femeile, băteau bărbaÈ›ii È™i-È™i permiteau plăcerile vieÈ›ii de oraÈ™ după luni de zile petrecute în păduri È™i pe cîmp. Și, egal împărÈ›ită între cuceritori, cuceriÈ›i È™i cei baricadaÈ›i în Citadelă, trona ciuma. La 25 septembrie se răspîndi zvonul că murise Spinola. Mare bucurie în Citadelă, tulburare printre cuceritori, rămaÈ™i orfani È™i ei, ca È™i Roberto. Urmară zile mai incolore decît cele petrecute pe Daphne, pînă ce, la 22 octombrie se anunță armata de sprijin, care era acum la Asti. Spaniolii se apucaseră să înarmeze castelul È™i să alinieze tunurile pe malurile Padului, fără să mai respecte (blestema Toiras) tratatul prin care la sosirea armatei trebuiau să părăsească oraÈ™ul. Spaniolii, prin gura domnului de Salazar, aminteau că acordul fixa ca dată ultimă 15 octombrie È™i, în acest caz, francezii erau cei ce ar fi trebuit să cedeze Citadela cu o săptămînă mai înainte. La 24 octombrie de pe bastioanele Citadelei se observară mari miÈ™cări printre trupele inamice, Toiras se pregăti să-i susÈ›ină cu tunurile pe francezii care soseau; în zilele următoare spaniolii începură să-È™i îmbarce bagajele pe fluviu pentru a le expedia la Alecsandria, iar în Citadelă asta păru să fie un semn bun. Dar duÈ™manii de pe fluviu începeau È™i să lege poduri de bărci ca să-È™i pregătească retragerea. Iar asta i se păru aÈ™a de puÈ›in elegant lui Toiras, încît puse tunurile pe ele. De necaz, spaniolii îi arestară pe toÈ›i francezii care se mai găseau încă în oraÈ™, È™i cum de mai erau unii acolo, mărturisesc că-mi scapă, însă aÈ™a relatează Roberto, iar de acum înainte de la asediul acela sînt gata să mă aÈ™tept la orice. Francezii erau aproape È™i se È™tia că Mazzarini făcea de toate ca să împiedice confruntarea, avînd mandatul papei. Se deplasa de la o armată la cealaltă, se întorcea să raporteze în mînăstirea părintelui Emanuele, pleca din nou călare ca să ducă propunerile de la unii la alÈ›ii. Roberto îl vedea mereu de departe, È™i singur, acoperit de praf, scoțîndu-È™i cu dărnicie pălăria în faÈ›a tuturor. Ambele părÈ›i stăteau în acest timp pe loc, pentru că prima care ar fi făcut vreo miÈ™care ar fi primit È™ah È™i mat. Roberto ajunse să se întrebe dacă întîmplător armata de sprijin nu era cumva o născocire a căpitanului aceluia tînăr, care-i făcea să viseze acelaÈ™i vis pe asediatori È™i pe asediaÈ›i. ÃŽn realitate încă din iunie se È›inuse o reuniune a electorilor imperiali la Ratisbona, iar FranÈ›a își trimisese acolo ambasadorii, printre care era È™i părintele Iosif. Și, în timp împărÈ›eau oraÈ™e È™i È›inuturi, ajunseseră la o înÈ›elegere asupra oraÈ™ului Casale încă de la 13 octombrie. Mazzarini o aflase din vreme, cum îi spuse părintele Emanuele lui Roberto, iar problema era numai să-i convingă fie pe cei care urmau să sosească, fie pe cei care-i aÈ™teptau, de lucrul ăsta. Spaniolii primiseră È™i ei È™tiri destule, însă fiecare spunea contrariul celeilalte; francezii È™tiau È™i ei cîte ceva, dar se temeau că Richelieu nu era de acord ― È™i de fapt nu era, dar încă din zilele acelea viitorul cardinal Mazarin își da de furcă să facă să meargă lucrurile cum le voia el È™i fără È™tirea celui ce avea mai apoi să-i devină protector. Astfel stăteau lucrurile cînd la 26 octombrie cele două armate se aflară față-n față. La răsărit, pe buza colinelor de către Frassinetto, se înÈ™iruise armata franceză; în faÈ›a ei, cu fluviul la stînga, pe cîmpul dintre ziduri È™i coline, armata spaniolă, în care Toiras trăgea cu tunurile din spatele ei. Un È™ir de care duÈ™mane tocmai ieÈ™ea din oraÈ™, Toiras își adunase puÈ›ina călărime care-i mai rămăsese È™i o aruncase afară din oraÈ™, ca să le oprească. Roberto implorase să ia parte la acÈ›iune, dar nu-i fusese îngăduit. Acum se simÈ›ea ca pe puntea de sus a unei corăbii, din care nu putea debarca, măsurînd cu ochii întinderea mării È™i vîrfurile unei Insule ce i se refuza. Se auziseră la un moment dat focuri de armă, poate că cele două avangărzi începeau să ia contact între ele: Toiras hotărîse ieÈ™irea, ca să-i angajeze pe două fronturi pe oamenii Maiestății Sale Catolice. Trupele stăteau gata să iasă în afara zidurilor, cînd Roberto, din bastioane, văzu un călăreÈ› negru care, fără să se sinchisească de primele gloanÈ›e, alerga acum prin mijlocul celor două armate, chiar pe linia de foc, fluturînd o hîrtie È™i strigînd, cum au relatat mai apoi cei ce erau de față, "Pace, Pace!" Era căpitanul Mazzarini. ÃŽn cursul ultimelor lui pelerinaje între un parapet È™i celălalt, îi convinsese pe spanioli să accepte acordurile de la Ratisbona. Războiul luase sfîrÈ™it. Casale îi rămînea lui Nevers, francezii È™i spaniolii se angajau să-l părăsească. ÃŽn timp ce rîndurile se împrășitau, Roberto sări în È™aua credinciosului său Pagnufli È™i alergă la locul confruntării oprite. Văzu gentilomi în armuri aurite ocupaÈ›i cu saluturi foarte complicate, cu complimente, cu paÈ™i de dans, în timp ce se pregăteau niÈ™te tăbliÈ›e găsite întîmplator ca să fie sigilate pactele. ÃŽn ziua următoare începeau plecările, mai întîi spaniolii, apoi francezii, dar cu unele confuzii, cu întîlniri întîmplătoare, cu schimburi de daruri, oferte de prietenie, pe cînd în oraÈ™ putrezeau la soare cadavrele ciumaÈ›ilor, văduvele plîngeau în hohote, unii dintre tîrgoveÈ›i se trezeau în cîștig È™i cu bani sunători È™i cu boala franÈ›uzească, fără însă să se fi culcat decît cu propriile neveste. Roberto încercă să dea de țăranii lui. Dar despre armata de la Griva nu mai È™tia nimeni nimic. Unii probabil muriseră de ciumă, iar ceilalÈ›i se împrăștiaÈ™eră. Roberto crezu că se întorseseră acasă, iar de la ei maică-sa poate că È™i aflase de moartea bărbatului ei. Se întrebă dacă nu era cazul să-i fie aproape în momentul acela, dar nu mai înÈ›elegea nici el care-i era datoria. E greu de spus ce anume îi zdruncinase mai mult credinÈ›a: lumile infinit de mici È™i infinit de mari, într-un gol fără Dumnezeu È™i fără regulă, pe care Saint-Savin îl făcuse să le întrevadă, lecÈ›iile de prudență ale lui Saletta È™i Salazar, sau arta Emblemelor EroiceÈ™ti pe care părintele Emanuele i-o lăsa ca pe unica È™tiință. Din felul în care evocă el toate astea pe Daphne, consider că la Casale, pe cînd își pierdea È™i părintele È™i pe sine într-un război făcut numai din tropi È™i fără nici o semnificaÈ›ie, Roberto învățase să vadă universul lumesc ca pe o nesigură urzeală de enigme, în spatele căreia nu mai stătea nici un Autor; sau dacă era vreunul, părea pierdut în a se recupera pe sine din perspective nenumărate. Dacă acolo intuise o lume ce nu mai avea centru, făcută numai È™i numai din perimetre, aici se simÈ›ea cu adevărat în cea mai de pe urmă È™i mai pierdută dintre periferii; pentru că, dacă exista vreun centru, se afla în față-i, iar el îi era acestuia satelitul nemiÈ™cat. 15. Ceasuri (unele oscilatorii) Cred că tocmai de aceea, de vreo sută È™i ceva de pagini eu vorbesc despre atîtea întîmplari care au precedat naufragiul pe Daphne, însă pe Daphne nu fac să se întîmple nimic. Faptul că zilele petrecute la bordul unei corăbii pustii sînt deÈ™arte, nu mi se poate imputa mie, căci încă nu se È™tie dacă povestea asta merită s-o transcriu, È™i nici lui Roberto. ÃŽn cel mai rău caz, lui putem să-i reproșăm doar că a irosit o zi întreagă (căci, una peste alta, n-au trecut decît vreo treizeci de ore de cînd își dăduse el seama că cineva i-a furat ouăle), ca să-È™i poată lua gîndul de la singura posibilitate care ar fi putut să dea ceva sare È™ederii lui acolo. AÈ™a cum avea să se lămurească foarte curînd, era inutil să creadă că Daphne era aÈ™a de nevinovată. Pe hîrbul ăla se învîrtea, sau stătea la pîndă cineva sau ceva care nu era numai el. Nici măcar pe corabia aceea nu puteai concepe un asediu în stare pură. DuÈ™manul era ascuns în casă. Ar fi trebuit s-o bănuiască încă din noaptea îmbrățișării aceleia cartografice a lui. După ce-È™i venise în fire, i se făcuse sete, carafa era goală È™i se dusese să caute un butoi cu apă. Cele pe care le pusese el ca să strîngă apă de ploaie erau grele, însă erau altele mai mici în cămară. Se duse într-acolo, îl luă pe primul care se afla la îndemînă ― reflectînd mai tîrziu, admise că era prea la îndemînă ― È™i, ajuns în cameră, îl pusese pe masă, scoțînd-i cepul. Nu era apă È™i tuÈ™ind își dădu seama că butoiaÈ™ul conÈ›inea rachiu. Nu putea spune de care, dar ca un bun țăran ce era, putea spune că nu era din vin. Găsise că băutura nu era rea È™i abuză de ea cu neaÈ™teptată veselie. Nu-i trecu prin minte că, dacă butoiaÈ™ele din cămară erau toate de felul ăsta, ar fi trebuit să se îngrijească de proviziile lui de apă curată. Nici nu se întrebă cum se făcea că în prima seară trăsese puÈ›in din primul butoi din rezerva aceea È™i îl găsise plin cu apă dulce. Numai pe urmă se convinse că Cineva pusese, după aceea, darul cel insidios în aÈ™a fel încît el să-l ia pe acela întîi. Cineva care îl voia în stare de ebrietate, ca să-l aibă în puterea-i. Dar dacă acesta era planul, Roberto i se conformă cu prea mult entuziasm. Nu cred că băuse cine È™tie cît, dar pentru un novice ca el, cîteva pahare erau prea destule. Din toată povestea care urmează rezultă că Roberto a trăit întîmplarile următoare în stare de beÈ›ie È™i că tot aÈ™a avea să facă È™i în celelalte zile. AÈ™a cum îi stă bine omului beat, adormi. ÃŽnsă chinuit de o sete È™i mai mare. ÃŽn somnul acela cleios îi tot revenea în minte o ultimă imagine din Casale. ÃŽnainte de plecare se dusese să-l salute pe părintele Emanuele È™i îl găsise demontîndu-È™i È™i împachetîndu-È™i maÈ™ina lui poetică, ca să se întoarcă la Torino. Dar, lăsîndu-l pe părintele Emanuele, se abătuse pe la carele pe care spaniolii È™i imperialii le vîrfuiau cu piesele maÈ™inăriilor lor de asediu. RoÈ›ile acelea dinÈ›ate erau cele care-i populau acum visul: auzea un scrîșnet de È™uruburi, un rîjgîit de țîțîni, È™i erau zgomote pe care de data asta nu putea să le producă vîntul, pentru că marea era netedă ca uleiul. Deranjat din somn, asemeni celora care la deÈ™teptare visează că visează, făcuse o sforÈ›are să redeschidă ochii, È™i auzise tot zgomotul acela, care venea fie de sub punte, fie din cambuză. Ridicîndu-se în picioare, simÈ›ea o mare durere de cap. Ca să-i treacă, nu-i veni altă idee mai bună decît să se lipească din nou de butoiaÈ™, iar cînd se dezlipi de el, se simÈ›ea È™i mai rău ca înainte. Se înarma, vîrîndu-È™i de mai multe ori greÈ™it cuÈ›itul la brîu, își făcu o mulÈ›ime de cruci, È™i coborî clătinîndu-se pe picioare. Sub el, acum È™tia asta, se afla bara de la timonă. Coborî mai jos, pînă la capătul scăriÈ›ei: dacă o lua spre proră ar fi intrat în despărÈ›itura cu plante. Către pupă era o ușă închisă pe care nu o violase încă. Din locul acela venea acum, foarte tare, un tic-tăcăit multiplu È™i inegal, ca o suprapunere de ritmuri numeroase, printre care putea distinge cînd un tic-tic, cînd un toc-toc È™i un tac-tac, dar impresia luată la un loc era aceea a unui ti-ti-chete-toc-tacata-chete-tic. Era ca È™i cum în spatele acelei uÈ™i ar fi fost un roi de viespi È™i de bondari, È™i toÈ›i ar fi zburat furioÈ™i pe diferite traiectorii, izbindu-se de pereÈ›i È™i repezindu-se din nou unii împotriva altora. AÈ™a încît îi era frică să deschidă, temîndu-se să nu fie năpădit de atomii înnebuniÈ›i din stupul acela. După ce stătu multe clipe uluit, se hotărî. Folosi patul puÈ™tii, făcu să sară lacătul È™i intră. ÃŽncăperea primea lumină de la un alt sabord È™i adăpostea ceasuri. Ceasuri. Ceasuri cu apă, cu nisip, ceasuri părăsite pe lîngă pereÈ›i dar mai ales ceasuri mecanice aÈ™ezate pe diferite suporturi È™i lăzi, ceasuri puse în miÈ™care de înceată coborîre a unor greutăți È™i contragreutăți, de roÈ›i care piÈ™cau alte roÈ›i, iar acestea, la rîndul lor, altele, pînă ce ultima dintre ele ciupea cele două palete inegale ale unei baghete verticale, făcîndu-le să îndeplinească două jumătăți de învîrtitura în direcÈ›ii opuse, aÈ™a încît aceasta, prin indecenta-i hîțînare punea în miÈ™care de balanță o bară orizontală legată la extremitatea superioară; ceasuri cu arc în care un fel de con cu È™enÈ›uleÈ›e desfășura un lănÈ›ug, tras de miÈ™carea circulară a unui butoiaÈ™ care-l lua în stăpînire ochi cu ochi, za cu za. Unele dintre ceasurile acestea își ascundeau mecanismele sub aparenÈ›ele unor ornamente ruginite È™i făurituri de daltă roase, arătînd numai miÈ™carea înceată a acelor lor; dar cea mai mare parte din ele își arătau fierăriile scrîșnitoare, È™i aminteau de dansurile acelea ale MorÈ›ii în care singurul lucru miÈ™cător sînt scheletele rînjite care agită coasa Timpului. Toate aceste maÈ™inării erau active, clepsidrele mai mari care încă mai molfăiau nisip, cele. ai mici aproape pline în jumătatea de jos, iar restul era o scrîșnire de dinÈ›i, o mestecătură astmatică. Cuiva care intra pentru prima oară aici putea să i se pară că priveliÈ™tea aceea cu ceasuri se întindea pînă la infinit: fundul cămăruÈ›ei era acoperit cu o pînză ce reprezenta o anfiladă de încăperi în perspectivă, locuite tot de ceasuri, mereu altele. Dar chiar È™i sustrăgîndu-te magiei aceleia, È™i privind, ca să zicem aÈ™a, numai ceasurile în carne È™i oase, aveai de ce să te simÈ›i tulburat. Poate părea greu de crezut ― pentru dumneavoastră care citiÈ›i cu detaÈ™are aceste lucruri ― dar un naufragiat, în prada aburilor rachiului È™i pe o corabie nelocuită, care dă peste o sută de ceasuri ce povestesc aproape la unison istoria timpului său interminabil, se gîndeÈ™te mai întîi la istoria respectivă, nu la autorul ei. Și exact asta făcea È™i Roberto, examinînd unul cîte unul nimicurile acelea de nimicit timpul, giumbuÈ™lucuri pentru adolescenÈ›a-i senilă de condamnat la o foarte îndelungată moarte. Trăznetul din senin veni după aceea, cum scrie Roberto, cînd ieÈ™ind din visul acela urît se opri la nevoia de a-i găsi o cauză: dacă ceasurile erau în funcÈ›ie, cineva trebuia să le fi activat: chiar dacă mecanismele lor ar fi fost concepute ca să dureze îndelung, dacă ar fi fost întoarse înainte de sosirea lui, le-ar fi auzit el vreodată trecînd pe lîngă uÈ™a aceea. Dacă ar fi fost vorba de un singur mecanism, ar fi putut crede că acesta era pregătit să funcÈ›ioneze È™i era de ajuns ca cineva să-i dea un impuls ca să pornească; acest impuls fusese gîndit pentru vreo miÈ™care a corăbiei, sau poate pentru vreo pasăre de mare care intrase prin sabord È™i se aÈ™ezase pe vreo pîrghie, pe vreo manivelă, dînd naÈ™tere vreunui È™ir de acÈ›iuni mecanice. Nu miÈ™că cîteodată un vînt mai puternic clopotele È™i nu s-a întîmplat oare ca să sară din loc zăvoarele care nu fuseseră împinse bine pînă la capăt? ÃŽnsă o pasăre nu poate întoarce dintr-o singură atingere zeci de ceasuri. Că exista sau nu acel Ferrante, asta era una, dar un Intrus pe corabie exista. Acesta intrase în despărÈ›itura aceea È™i își pornise mecanismele. Din ce motiv o făcuse era prima întrebare, dar È™i cea mai puÈ›in urgentă. A doua era unde se refugiase după aceea. Trebuia aÈ™adar să coboare în cală: Roberto își zicea că acum nu mai putea ocoli lucrul ăsta dar tot repetîndu-È™i intenÈ›ia hotărîtă, întîrzia să o pună în aplicare. Văzu că nu-È™i venise de tot în fire, urcă pe punte È™i-È™i turnă niÈ™te apă de ploaie pe cap, È™i cu mintea mai limpede prinse a reflecta la identitatea Intrusului. Nu putea fi un sălbatic provenit de pe insulă, È™i nici vreun marinar supravieÈ›uitor, care ar fi putut face orice (să-l atace în plină zi, să încerce să-l ucidă noaptea, să ceară iertare), dar nu să hrănească găinile È™i să întoarcă mecanisme. Se ascundea deci pe Daphne un om paÈ™nic È™i È™tiutor, poate chiar cel ce locuia în odaia hărÈ›ilor. Atunci ― dacă era acolo, È™i dat fiind că fusese înaintea lui ― era un Intrus Legitim. ÃŽnsă frumoasa antiteză nu făcea să-i scadă deloc neliniÈ™tea È™i ciuda. Dacă Intrusul era Legitim, de ce se ascundea? De teama lui Roberto cel nelegitim? Iar dacă se ascundea, de ce-È™i făcea evidentă prezenÈ›a punînd la cale concertul acela ceasornicaresc? Poate că era un om cu mintea perversă care, temîndu-se de el È™i incapabil să-l înfrunte, voia să-l piardă ducîndu-l pînă la nebunie? Dar ce cîștigă făcînd astfel, mai ales că, tot naufragiat fiind È™i el pe insula aceea artificială, n-ar fi avut decît de cîștigat din alianÈ›a cu un tovarăș de nenorocire? Poate că, își mai spuse Roberto, Daphne ascundea alte secrete pe care Acela nu voia să le dezvăluie nimănui. Prin urmare, aur È™i diamante, È™i toate bogățiile Terrei Incognita, sau ale Insulelor lui Solomon, despre care-i vorbise Colbert... Exact pe cînd evoca Insulele lui Solomon, Roberto avu ca o revelaÈ›ie. Sigur că da, ceasurile! Ce nevoie era de atîtea ceasuri pe o corabie aflată pe mări în care dimineaÈ›a È™i seara sînt însemnate de drumul soarelui pe cer, iar altceva nici nu trebuie să È™tii? Intrusul ajunsese pînă la paralela aceea îndepărtată ca să caute È™i el, ca È™i doctorul Byrd, el Punto Fijo! Cu siguranță că aÈ™a era. Printr-o nemaipomenită potrivire de lucruri, Roberto, plecat din Olanda ca să urmărească, ca spion al Cardinalului, manevrele secrete ale unui englez, aproape clandestin pe o corabie olandeză, în căutarea acelui punto fijo, se găsea acum pe o corabie (olandeză) a Altcuiva, din cine È™tie ce È›ară, care-È™i propunea să descopere acelaÈ™i secret. 16. Discurs despre Pulberea de Simpatie Cum ajunsese el în încurcătura aceea? Roberto lasă să se întrevadă destul de puÈ›ine în ceea ce priveÈ™te anii care au trecut între întoarcerea lui la Griva È™i intrarea lui în societatea pariziană. Din menÈ›iuni făcute ici-colo, se deduce că a rămas pe lîngă maică-sa, cam pînă ce a împlinit douăzeci de ani, înÈ›elegîndu-se de bine de rău cu cei ce aveau grijă de semănături È™i de recolte. ÃŽndată ce maică-sa È™i-a urmat soÈ›ul în mormînt, Roberto se descoperi deodată străin de lumea aceea. Pesemne că atunci È™i-a încredinÈ›at feuda vreunei rubedenii asigurîndu-È™i o rentă solidă È™i a pornit să cutreiere lumea. Rămăsese în corespondență cu cîțiva cunoscuÈ›i de la Casale, rămînînd astfel È™i solicitat să-È™i lărgească prin ei, cunoÈ™tinÈ›ele. Nu È™tiu cum ajunsese la Aix-en-Provence, dar cu siguranță că a fost acolo, fiindcă pomeneÈ™te cu recunoÈ™tință de cei doi ani petrecuÈ›i la un gentilom de acolo, dedat cu orice È™tiință, cu o bibliotecă bogată nu numai în cărÈ›i, ci È™i în obiecte de artă, monumente vechi È™i animale împăiate. La gazda lui din Aix trebuie să-l fi cunoscut pe maestrul acela, pe care-l citează permanent cu respect plin de devoÈ›iune, numindu-l Canonicul de Digne, iar alteori doux pretre. Chiar cu scrisorile lui de recomandare înfruntase în sfîrÈ™it Parisul, la o dată pe care nu o precizează. Aici intrase repede în contact cu prietenii Canonicului, È™i i se permisese să frecventeze unul dintre locurile cele mai distinse ale oraÈ™ului. Citează des un cabinet al fraÈ›ilor Dupuy È™i È™i-l aminteÈ™te ca pe un loc în care mintea sa în fiece după amiază se deschidea tot mai mult, în contact cu oameni de carte. Dar găsesc È™i menÈ›ionarea altor cabinete pe care le vizita în anii aceia, bogate în colecÈ›ii de medalii, cuÈ›ite din Turcia, pietre de agată, rarități matematice, scoici din Indii... Pe la ce răspîntii se va fi învîrtit în fericitul april (sau poate mai) al vieÈ›ii lui, ne-o spune citarea frecventă a unor învățături de la Canonic despre cum s-ar putea concepe o lume făcută din atomi, potrivit învățăturii lui Epicur È™i, cu toate acestea, voită È™i condusă de provenienÈ›a divină; însă, atras de aceeaÈ™i dragoste pentru Epicur, își petrecea serile cu prieteni care își spuneau chiar epicurei, È™i care È™tiau să alterneze disputele despre eternitatea lumii cu frecventarea unor doamne frumoase È™i de puÈ›ină virtute. Citează adesea o ceată de prieteni uÈ™uratici care totuÈ™i nu erau lipsiÈ›i la douăzeci de ani de cunoÈ™tinÈ›e pe care alÈ›ii s-ar mîndri să le aibă la cincizeci: pe Liniers, Chapelle, pe Dassoucy, un Cugetător È™i poet care umbla cu lăuta atîrnată de gît, pe Poquelin care-l traducea pe LucreÈ›iu dar visa să devină autor de comedii bufe, pe Ercole Saviniano, care se bătuse cu vitejie în asediul de la Arras, compunea declaraÈ›ii de dragoste pentru iubiÈ›i închipuiÈ›i È™i arăta în lume o intimitate afectuoasă cu gentilomi tineri, de la care se lăuda că s-a ales cu boala italienească; dar în acelaÈ™i timp își bătea joc de un tovarăș de desfrîu "qui se plaisoit â l'amour des masles", È™i zicea făcînd haz că acesta trebuia scuzat, din cauza firii lui sfioase, care-l făcea să se pitească totdeauna pe la spatele prietenilor. SimÈ›indu-se primit într-o societate de oameni de duh, devenea dacă nu atotÈ™tiutor ― măcar dispreÈ›uitor față de ignoranță È™i prostie, pe care o recunoÈ™tea fie la gentilomii de curte, fie la anumiÈ›i burghezi înstăriÈ›i care È›ineau la vedere cutii goale legate în marochin din Orient, cu numele celor mai buni autori tipărite pe ele. Pînă la urmă Roberto intrase în cercul acelor honnetes gens care, chiar dacă nu proveneu din nobilimea de sînge, ci din noblesse de robe, constituiau sarea acelei lumi. Dar era tînăr, lacom de experienÈ›e noi È™i, cu toată frecventarea cercurilor erudite È™i a zvînturărilor libertine, nu rămăsese insensibil la farmecul nobilimii. Mult timp admirase pe dinafară, plimbîndu-se seara pe strada Saint-Thomas-du-Louvre, palatul Rambouillet, cu frumoasa-i faÈ›adă împodobită cu corniÈ™e, medalii, arhitrave È™i pilaÈ™tri într-o îmbinare de cărămizi roÈ™ii, piatră albă È™i ardezie închisă la culoare. Privea ferestrele luminate, vedea oaspeÈ›ii intrînd, își imagina frumuseÈ›ea demult vestită a grădinii interioare, își zugrăvea interioarele acelei mici curÈ›i pe care tot Parisul o lăuda, întemeiată de o femeie de gust care apreciase că-i mai puÈ›in rafinată cealaltă curte, supusă capriciului unui rege incapabil să aprecieze fineÈ›ele spiritului. ÃŽn fine, Roberto intuise că fiind el om din Alpi, ar fi putut să se bucure de un oarecare credit în casa unei doamne născută din mamă romană, dintr-o strămoașă mai veche decît Roma însăși, care se trăgea dintr-o familie din Albă Longa. Nu întîmplător, cu vreo cincisprezece ani mai înainte, oaspete de onoare în casa aceea, cavalerul Marino arătase francezilor căile noii poezii, menită să facă să pălească arta anticilor. ReuÈ™ise să se facă primit în templul acela al eleganÈ›ei È™i al intelectului, de gentilomi È™i de précieuses (cum începuse să se spună pe atunci), de învățaÈ›i fără pedanterie, de galanÈ›i fără libertinaj, petrecăreÈ›i fără vulgaritate, puriÈ™ti fără ridicol. Roberto se simÈ›ea la largul său în mediul acela: i se părea că i se permite să respire aerul marelui oraÈ™ È™i al curÈ›ii fără să trebuiască să se plece acelor reguli de prudență ce îi fuseseră inculcate la Casale de către domnul de Salazar. Nu i se cerea să se supună voinÈ›ei vreunui potentat, ci să-È™i arate modul său aparte de a fi. Nu să se prefacă, ci să se pună la probă ― chiar dacă respectînd niÈ™te reguli de bun gust ― cu oameni situaÈ›i mai sus decît el. Nu i se cerea să arate curtoazie, ci îndrăzneală, să-È™i arate în public priceperile sale în conversaÈ›ia limpede È™i educată, È™i să È™tie să spună în glumă gînduri adînci... Nu se simÈ›ea un serv, ci un luptător în duel, căruia i se cerea o cutezanță pur mintală. ÃŽncepea să se educe a fugi de afectare, să folosească în orice lucru abilitatea de a ascunde măiestria È™i truda, în aÈ™a fel încît ceea ce făcea sau spunea să apară ca un dar spontan, căutînd să devină maestru în ceea ce în Italia se numea dezinvoltură nepăsătoare, iar în Hispania despejo. ObiÈ™nuit cu încăperile de la Griva, ce miroseau a levănÈ›ică, È™i intrînd în hotelul lui Arthenice, Roberto trecea acum prin săli în care aerul era îmbunat mereu de parfumul din nenumărate coÈ™uleÈ›e de flori, ca È™i cum ar fi fost pururi primăvară. PuÈ›inele case mai nobile pe care le cunoscuse pînă atunci erau făcute din odăi dominate de o scară centrală; la Arthenice scările fuseseră puse într-un colÈ› din fundul curÈ›ii, pentru ca tot restul să fie o singură anfilada de săli È™i cabinete, cu uÈ™i È™i ferestre înalte, situate una în faÈ›a celeilalte; camerele nu erau toate plicticos de roÈ™ii, sau de culoarea pielii tăbăcite, ci de zugrăveli diferite, iar cea numită Chambre Bleue, a Stăpînei Casei, avea catifele de această culoare pe pereÈ›i, înflorite cu aur È™i argint. Arthenice își primea prietenii întinsă în camera ei, între paravane È™i tapiserii groase care-i protejau oaspeÈ›ii de frig: ea nu putea suferi nici lumina soarelui nici văpaia vaselor cu jeratic. Focul È™i lumina zilei îi înfierbîntau sîngele în vine È™i o făceau să leÈ™ine. O dată fusese uitat un vas cu jeratic sub patul ei È™i îi ieÈ™ise o spuzeală. Avea ceva în comun cu unele flori care, ca să-È™i menÈ›ină prospeÈ›imea, nu vor să fie mereu la lumină nici mereu la umbră, È™i au nevoie ca grădinarii să le facă rost de o climă aparte. Iubitoare de umbră, Arthenice primea stînd în pat, cu picioarele într-un sac din piele de urs, È™i-È™i punea atîtea scufii de noapte încît spunea glumind că surzeÈ™te pe la Sfîntul Martin È™i-È™i recapătă auzul la PaÈ™te. Și cu toate astea, chiar dacă nu mai era tînără, respectiva Gazdă era portretul însuÈ™i al graÈ›iei, trupeșă È™i bine făcută, cu trăsăturile chipului admirabile. Nu se putea descrie lumina ochilor ei, care nu sugera gînduri neconvenabile, ci inspira o iubire amestecată cu teama, purificînd inimile pe care le aprindea. ÃŽn sălile acelea, Gazda conducea fără să se impună, discuÈ›ii despre prietenie sau despre iubire, dar se abordau cu aceeaÈ™i uÈ™urință probleme de morală, de politică, de filosofie. Roberto descoperea virtuÈ›ile celuilalt sex în expresiile lor cele mai suave, adorînd de la distanță prinÈ›ese inaccesibile, pe frumoasa Mademoiselle Paulet, poreclită "la lionne" din cauza coafurii ei semeÈ›e, È™i doamne care È™tiau să unească frumuseÈ›ea cu acel duh pe care Academiile vetuste îl recunoÈ™teau doar bărbaÈ›ilor. După cîțiva ani la È™coala aceea era pregătit să-È™i întîlnească Doamna. Prima dată cînd a văzut-o a fost într-o seară în care ea îi apăru în veÈ™minte închise la culoare, învăluită ca o Lună pudică ce se ascundea în atlazul norilor. Le bruit, zvonul, această unică formă care, în societatea pariziană, È›inea loc de adevăr, îi spuse despre ea lucruri contradictorii, că suferea o văduvie crudă, dar nu după un soÈ›, ci după un amant, È™i se împăuna cu pierderea aceea ca să-È™i întărească suveranitatea asupra bunului pierdut. Cîțiva îi È™optiseră că ea își ascundea chipul pentru că era o prea frumoasă Egipteancă venită din Þara Maurilor. Oricare era adevărul, cu cea mai mică miÈ™care a rochiei ei, cu felul uÈ™or în care se întorcea pe călcîie, cu misterul chipului ei ascuns, robi definitiv inima lui Roberto. Se simÈ›ea iluminat de tenebrele acelea ce emanau raze È™i È™i-o închipuia ca pe o pasăre alburie a nopÈ›ii, fremăta la minunea aceea prin care lumina se făcea întuneric iar întunericul străfulgera, cerneala devenea lapte, abanosul fildeÈ™. Onixul îi scînteia în plete, vălul uÈ™or, ce da la iveală, ascunzîndu-le, contururile feÈ›ei ei È™i ale trupului, avea aceeÈ™i străvezime argintie ca a stelelor. Dar deodată ― È™i asta în seara în care o întîlnise prima oară ― vălul îi căzuse pentru o clipă de pe frunte È™i el putuse întrezări sub secera aceea de lună luminosul abis al ochilor ei. Două inimi iubitoare ce se privesc spun mai multe decît ar spune într-o zi întreagă toate limbile din lumea asta ― Roberto se simÈ›ise măgulit, sigur de faptul că ea îl privise, È™i că, privindu-l, îl văzuse. Și întors acasă, îi scrisese. Doamnă, Focul cu care m-aÈ›i aprins exhală un fum atît de neajutorat încît nu veÈ›i putea nega că aÈ›i fost orbită de el, inhalînd nourii lui înnegriÈ›i. Doar cu puterea domniei voastre m-aÈ›i făcut să scap din mînă armele orgoliului È™i m-aÈ›i adus în starea de a vă conjura să-mi cereÈ›i viaÈ›a. De ce oare v-am dat eu însumi ajutor ca să învingeÈ›i, eu care am început lupta ca unul care voieÈ™te să fie înfrînt, oferind atacului vostru partea cea mai lipsită de apărare din trupu-mi, o inimă care demult plîngea lacrimi de sînge, dovadă că de mult lipsit-aÈ›i casa mea de apă, ca să o lăsaÈ›i pradă acelui incendiu în care aÈ›i ademenit-o cu atenÈ›ia voastră, atît de scurtă, totuÈ™i! Găsise scrisoarea atît de strălucit inspirată din cele dictate de maÈ™inăria aristotelică a părintelui Emanuele, atît de potrivită ca să-i aducă la cunoÈ™tință Doamnei firea unicei persoane capabile de atîta tandreÈ›e, încît nu mai consideră că era neapărat nevoie să o semneze. ÃŽncă nu aflase că preÈ›ioasele colecÈ›ionau scrisori de dragoste ca pe niÈ™te dantele È™i bibiluri, fiind mai ahtiate după figurile de stil ale acestora decît să le cunoască autorul. ÃŽn săptămînile È™i în lunile ce urmară nu avu nici un semn de răspuns. Doamna, în acest timp renunÈ›ase mai întîi la veÈ™mintele-i închise, apoi la văl, È™i-i apăruse în sfîrÈ™it în albeaÈ›a tenului ei deloc arăbesc, cu pletele-i blonde, în toată luminozitatea privirilor ei, ce nu mai fugeau să se ascundă, adevărate ferestre ale Aurorei. Dar acum, cînd putea cu adevărat să-i întîlnească privirile, È™tia că le poate surprinde numai cînd se ocupau de alÈ›ii; se îmbăta de o muzică de cuvinte ce nu-i erau destinate. Nu putea trăi decît în lumina ei, dar era condamnat să rămînă în conul opac al unui alt corp care-i absorbea razele. ÃŽntr-o seară îi culese din zbor numele, auzind pe cineva care o chema Lilia; era, desigur, preÈ›iosul ei nume de preÈ›ioasă È™i È™tia bine că numele acelea erau date în joacă: marchiza însăși fusese numită Arthenice anagramîndu-se adevăratul ei nume, Catherine ― dar se spunea că maeÈ™trii acelei ars combinatoria, Racan È™i Malherbe, reuÈ™iseră să scoată din el È™i Eracinthe È™i Carinthee. Și totuÈ™i considerase că numai Lilia È™i nu alt nume putea fi dat Doamnei lui, cu adevărat lilială în înmiresmata-i albeață. Din momentul acela Doamna deveni pentru el Lilia, È™i acestei Lilii îi dedica versuri de iubire, pe care apoi le distrugea temîndu-se să nu fie un omagiu mai prejos de ea: O, tu, prea dulce Lilia, / abia o floare cules-am È™i te-am pierdut! / N-ai vrea să te revăd eu oare? / Eu te urmez, tu fugi de mine, / Eu îți vorbesc, tu taci mereu... ÃŽncă nu-i vorbea altfel decît cu privirea, plină de o iubire răzvrătită, fiindcă, cu cît iubim mai mult, cu atît sîntem mai mult înclinaÈ›i către ranchiună, simÈ›ind cum ne trec fiori de foc rece, ațîțaÈ›i de o stare bolnăvicioasă, cu inima uÈ™oară ca o pană de plumb, străpunÈ™i de acele ciudate efecte ale iubirii fără căldură; È™i continua să-i scrie scrisori pe care le trimitea fără semnătură Doamnei, È™i versuri pentru Lilia, pe care le păstra cu gelozie pentru sine È™i le recitea zilnic. Scriind el (È™i netrimițînd): Lilia, Lilia, unde eÈ™ti? unde te-ascunzi? / Lilia, trăznet din senin / Ca fulgerul venit-ai / să mă răneÈ™ti, dispărind, îi înmulÈ›ea prezenÈ›a. Urmărind-o noaptea pe cînd se întorcea acasă cu camerista ei (prin păduri adînci /pe ascunse căi, / bucuros i-aÈ™ lua, fie È™i-n zadar, / urma-n fugă, graÈ›iosu-i picioruÈ™...), descoperise unde locuia. Se aÈ™eza la pîndă nu departe de casa aceea la ora plimbării ei zilnice, È™i se lua după ea cînd ieÈ™ea. După cîteva luni putea să repete pe dinafară ziua È™i ora la care ea își schimbase pieptănătura pletelor (scriind versuri despre acele laÈ›uri dragi ale sufletului, ce rătăceau pe fruntea-i ca niÈ™te È™erpiÈ™ori molatici), È™i amintea de acel magic april în care dînsa arborase o manteluță din fibre de grozamă, ce-i făcea mersul uÈ™or, ca de pasăre a cerului, pe cînd pășea avîntat în prima adiere de primăvară. Uneori, după ce o urmărise ca o iscoadă, se întorcea pe propriile-i urme alergînd, înconjurînd zona, È™i încetinea pasul numai cînd dădea colÈ›ul acela unde, ca din întîmplare, trebuia s-o întîlnească venind; atunci trecea salutînd-o grăbit. Dînsa îi surîdea discret, surprinsă de coincidenÈ›a aceea, È™i îi făcea un semn fugitiv, cum cereau convenienÈ›ele. El rămînea în mijlocul străzii ca o statuie de sare, stropit de apa de la trăsurile care treceau, doborît de lupta aceea amoroasă. ÃŽn decursul cîtorva luni de zile Roberto reuÈ™ise să-È™i procure nu mai puÈ›in de cinci victorii dintr-astea: trăise chinul fiecăreia dintre ele ca È™i cum ar fi fost prima È™i ultima, È™i se convingea că, deoarece fuseseră aÈ™a de frecvente, nu putuseră fi efectul întîmplării, È™i că poate nu el, ci ea era aceea care punea la cale hazardul. Ca un Romeo al acestui pămînt binecuvîntat ce-i fugea de sub tălpi, îndrăgostit volubil, ar fi vrut să fie vîntul ce-i înfiora ei părul, apa de dimineață care-i săruta trupul, halatul care o alinta noaptea, cartea pe care ea o alinta ziua, mănuÈ™a care-i încălzea mîna, oglinda care-o putea admira din orice parte... O dată află că i se adusese în dar o veveriță, È™i se visă că era el micul animal curios care, sub mîngîierile ei, își vîra botu-i inocent între sînii feciorelnici, în timp ce cu coada îi gîdila obrazul. Se tulbura de îndrăzneala la care ardoarea îl împingea, traducea impudoarea È™i remuÈ™cafea în versuri pline de neastîmpăr, apoi își spunea că un om de condiÈ›ie bună poate fi îndrăgostit ca un nebun, însă nu ca un prost. Numai dînd dovadă de spirit în Chambre Bleue avea să se joace cartea destinului lui de îndrăgostit. Novice în riturile acelea afabile, înÈ›elese că o preÈ›ioasă se cucereÈ™te numai cu cuvîntul. AÈ™a că asculta discursurile de prin saloane, în care gentilomii se angajau ca într-un turnir, dar nu se simÈ›ea încă pregătit. ObiÈ™nuinÈ›a cu învățaÈ›ii din cabinetul lui Dupuy fu cea care-i sugeră cum anume principiile noii È™tiinÈ›e, încă necunoscute în societate, puteau lua întorsătura miÈ™cărilor inimii. Iar întîlnirea cu Domnul d'Igby fu cea care-i inspiră discursul ce avea să-l ducă la pierzanie. Domnul d'Igby, cau cel puÈ›in aÈ™a i se spunea la Paris, era un englez pe care-l cunoscuse mai întîi la fraÈ›ii Dupuy È™i apoi îl reîntîlnise într-o seară într-un salon. Nu se scurseseră trei luni de cînd ducele de Bouquinquant arătase că un englez putea să aibă le roman en teste È™i să fie capabil de nebunii nobile: i se spusese că exista în FranÈ›a o regină frumoasă È™i mîndră, È™i își închinase viaÈ›a acestui vis, gata să moară pentru el, vieÈ›uind timp îndelungat pe o corabie pe care ridicase un altar iubitei. Cînd se aflase că d'Igby, chiar din ordinul acestui Bouquinquant, cu vreo doisprezece ani mai înainte, făcuse războiul de corsari contra Spaniei, lumea preÈ›ioaselor îl găsise fermecător. Cît despre cercul fraÈ›ilor Dupuy, englezii nu erau acolo populari: erau identificaÈ›i cu personagii ca Robertus a Fluctibus, Medicinae Doctor, Eques Auratus È™i Armigero oxoniense, împotriva căruia se scriseseră felurite broÈ™uri, luîndu-i-se în dispreÈ› excesiva încredere în operaÈ›iile oculte ale naturii. ÃŽnsă în acelaÈ™i cerc era primit un ecleziastic muncit de diavol ca domnul Gaffarel, care, în ceea ce privea credinÈ›a în curiozități nemaiauzite, nu se lăsa mai prejos de nici un britanic, iar Igby, pe de altă parte, se arătase È™i el capabil să discute în chip foarte doct despre necesitatea Vidului ― într-un grup de filosofi naturaliÈ™ti care arătau mare oroare pentru cei ce aveau oroare de Vid. Crezarea ce i se dădea suferise o oarecare lovitură doar printre unele doamne din înalta societate, cărora le recomandase o cremă de frumuseÈ›e inventată de el, care unei doamne îi bășicase faÈ›a, iar cineva È™optise că, tot victimă a unui decoct de-al lui, de vipere, murise cu cîțiva ani mai înainte È™i iubita-i soÈ›ie, VeneÈ›ia. Dar erau cu siguranță clevetiri de oameni invidioÈ™i, È™ocaÈ›i de unele lucruri ce se spuneau despre alte leacuri de-ale lui pentru calculi renali, făcute din zeamă de balegă de vacă È™i din iepuri sugrumaÈ›i de cîini. Lucruri ce nu se puteau bucura de laude prea entuziaste în cercurile acelea în care se alegeau cu grijă, pentru vorbirile destinate doamnelor, cuvinte care să nu conÈ›ină silabe cu sunet fie el È™i numai vag obscen. D'Igby, într-o seară, într-un salon, citase cîteva versuri dintr-un poet din È›ara lui: Chiar dacă sufletele noastre-s două ca gemene picioare de compas sînt; ci tău ― cel fix, ce pare nemiÈ™cat, dar se clinteÈ™te cînd pe-al meu îl miÈ™că È™i chiar de stă în centrul său proptit, cînd celălalt se duce prea departe, se-nclină È™i-l urmează negreÈ™it, È™i iar se-ndreaptă cînd cel'lalt se-ntoarce la locul lui. AÈ™a-mi vei fi tu mie, celui care mi-i dat să-mi fie mersul îndoit: statura ta îmi È›ine-aproape ocolul È™i mă recheamă unde sînt menit. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy