agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2720 .



In umbra focului III - fragment
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [chelucupar ]

2008-03-22  | [This text should be read in romana]    | 




În căutarea după-amiezii

M-am dus în gară și am început să aștept. Așezat pe bancă, cu capul în jos, urmăream crăpăturile din asfaltul peronului. Ocazional, ridicam capul și priveam trecătorii grabiți. Toți se agitau. Fiecare mergea undeva, fiecare se temea să nu întârzie. Fiecare, cu grijile sale mărunte ; griji ce alcătuiesc o viață… Eu stăteam. Nu aveam nici o grijă. Viața mea era undeva în spate, privindu-mă sarcastic.
Trenul nu mai venea. Intârzia ? Nu. Doar că nu venea. Trenul meu nu ducea nicăieri. Doar până la gara. Și de acolo, cel mult la altă gară. Atât. Ce se afla dincolo de gară îmi era străin. Nu știam și nici nu-mi doream să știu. Îmi era indiferent. Exact ca Anei Karenina.
Oare dacă aș face-o ar durea?
Hî! Gânduri naïve… Sinuciderea nu este o scăpare. Sinuciderea este doar un capriciu naiv pe care ti-l permiți deoarece nu realizezi că la sfârșit tu ești cel care pierde. Să mori… Pentru ce? Pentru că nu mai ai nici o speranță ? Fie. Să zicem că asta ar fi o scuză. Însă de unde știi tu că nu mai ai nici o speranță ? Þi-a spus o putere superioară asta ? « Gata, până aici ți-a fost. Nu mai ai nici o șansă. Cel mai bine ar fi să te sinucizi. » Prostii. Nimeni, niciodată, nu poate ști ce-l mai așteaptă. Viitorul este ca o pânză groasă ce ne învăluie ochii. Mergem prin viată orbi, neștiind unde vom ajunge, nepăsându-ne cu adevărat unde vom ajunge. Mergem și noi înainte ca niște oi bete, sperând că prima oaie nu se îndreaptă direct spre prăpastie. Și atunci, pentru ce să mă omor ?
Am privit un tren mergând încet prin fața mea. I-am zâmbit sarcastic. Cred că ție ți-ar plăcea să mă vezi sub roțile tale. Ai ști și tu că ai făcut ceva pe ziua de azi. Ghinion bătrâne. N-o să ai norocul ăsta prea curând…
Am privit acel tren până s-a oprit. Pe plăcuța indicatoare scria: Cluj-Iași, AC.
Pe cine cunoșteam eu în Iași ?
Da, bineînțeles. Pe starețul Nicolae. Mult iubitul stareț Nicolae care bătrân în momentele sale de cumpănă! Oare ar avea vreun rost ? Oare ar avea vreun rost să stau aici de prost așteptând la nesfârșit ?
M-am dus și mi-am cumpărat bilet, după care m-am suit în tren.

M-am dat jos în Iași și am ieșit din gară. Pe primul om ieșit în cale l-am întrebat de mănăstirea Galata.
-O iei la dreapta, mergi tot înainte cam un kilometru după care mai întrebi acolo. E greu de explicat exact. Trebuie să ieși din oraș.
După alte chestionări, am reușit în cele din urmă să ajung la porțile mănăstirii. Erau mari și grele, bătrânești, așa cum se făceau cu câteva sute de ani în urmă. Mănăstirea, situată într-un vârf de deal era înconjurată de jur împrejur de pădure. Într-un turnuleț era o fereastră cu gratii la geam. Starețul Nicolae îl iubise foarte mult pe bătrânul meu. Era singura chilie cu vedere spre pădure.
Am bătut la poartă cu tărie. Din partea cealaltă m-a întâmpinat o voce caldă, dar hotărâtă :
-Cine e ?
-Vreau să vorbesc cu starețul mânăstirii.
-Cine îl caută ?
-Nu mă cunoaște. Dar eu am auzit de el.
-Mai, tu ești turc ? Zi cum te cheamă.
-Mircea.
-Și mai cum ?
-Georgescu.
-Bine. Stai aici. Mă duc să-l întreb. Deși nu ar trebui. Azi nu sunt permise vizite la mănăstire. Este zi de post negru.
-A zis că te primește. Hai, urmează-mă !
Portarul mă conduse până la o ușă înnegrită de fumul lumânărilor. Bătu încet, după care așteptă răspunsul. Dinnăuntru se auzi un « Intră ! » melodios. Starețul avea voce de tenor.
Puse mâna pe clanța ușii, după care se aplecă spre mine și-mi șopti la ureche.
-Este un om foarte bun. Spune-i tot ce te doare.
Apoi, apăsă și mă lăsă să intru.
Înăuntru mă aștepta un om de vreo 60 de ani. Fără burtă, cu barba încărunțită adiind parcă sub bătaia unei brize nevăzute, stătea la masă și scria. Ridică ochii din foaie. Erau vii și arzători, mijiti parcă într-o privire ce trebuia să scormonească în tot sufletul.
Un junghi îmi străbătu tot corpul. Era prea tânăr. Omul pe care îl căutam eu ar fi trebuit să aibă aproape 80 de ani.
-Părinte Nicolae ?
-Nu. Eu sunt părintele Vasile. Părintele Nicolae a murit acum 3 ani. Eu sunt urmașul său. De ce îl căutai ?
-A nu, nimic…
Venisem degeaba.
M-am întors ca să plec.
-Să știi că nu te dă nimeni afară. Dacă vrei, poți lua un loc și să vorbim.
-Nu țin neapărat. Trebuie să plec. Îl căutam pe părintele Nicolae. Dacă însă nu mai e…
-Asta nu explică dorința ta de a pleca. Stai jos un pic. Nu este nici o grabă. Slavă Domnului, timp avem destul pe lumea asta. Minte ne trebie ca să știm ce să facem cu el.
Am zâmbit. Umorul său îmi aducea aminte de bâtrân. M-am așezat.
-Þi-e foame, ți-e sete? Pot merge să aduc ceva.
-Nu mulțumesc. Nu este nevoie.
-Bine cum crezi. Spune-mi atunci. Pentru ce îl căutai pe părintele Nicolae ?
-Voiam să-i spun că un bun prieten al său a murit. Un pusnic, fost membru al acestei mănăstiri.
-Cum îl chema ?
-Marian.
-Săracul. Dumnezeu să-l ierte. Era om bun.
-Îl cunoșteați ?
-Eu da. Intrasem deja la mănăstire când el a plecat. Era destul de ciudat din câte îmi aduc eu aminte. Nu vorbea cu nimeni, rata uneori slujbele comune pentru a rămâne în chilie singur să se roage. Cred că a fost mai bine pentru el să plece. Nu reușea deloc să se adapteze vieții aici. Întrebare este însă, de unde îl cunoșteai tu ?
-Am stat cu el o perioadă. E mai complicat.
-Nu-i așa ? Lucruri simple, pe care și un copil de cinci ani le-ar înțelege, ne apar ca complicate. Doar pentru că nu vrem să recunoaștem că și noi putem greși. Nu contează. Dacă nu vrei să-mi spui nu vrei să-mi spui. Lămurește-mă însă. Pentru ce ai venit ? Nu cred că ai venit doar pentru a anunța o moarte. Doar nu ești curier rapid.
Într-un mod total nevinovat mă strângea cu ușa. Era șiret. Citise în mine ceva, poate chiar adevărul și acum încerca să ma facă să mărturisesc.
-Marian m-a rugat în mod spercial să vin. Nu puteam să-i nesocotesc dorința.
Mințeam. Cu nerușinare, calm, fără a ezita câtuși de puțin.
Mă privi câteva secunde fără să spună nimic.
-Minți de îngheață apele. Fără rușine, fără obraz, ca un om ce nu face nici două parale. Și totuși tu valorezi mai mult de atât. Nu contează. Îți voi pregăti o cameră și vei rămâne aici. Cel puțin câteva nopți, dacă nu cumva vei dori să te călugărești definitiv.
-Stați puțin. Cum adică ? Nu mă puteți ține aici împotriva dorinței mele !
Își apropie fața de a mea, privindu-mă în ochi.
-Ai cumva un loc mai bun în care să te duci ?
Stătu așa câteva secunde, doar privindu-mă, seducându-mă. Până la urmă, am plecat ochii.
-Foarte bine. Mă duc să spun să ți se pregătească o cameră.
Am încercat o ultimă eschivă.
-Nu știam că mănăstirile primesc în rândurile ei și atei.
-Stai liniștit. Dacă așa stătea treaba, ar fi trebuit să mă dea pe mine afară de mult.

M-am uitat la el întrebător. Oare auzisem bine?
Mi-a zâmbit clipind lung din ochi. Da, auzisem bine. Era ateu. Și atunci… cum? De unde ? De ce ajunsese starețul mănăstirii ? Nu l-am întrebat. Învățasem deja că fiecare lucru își are timpul său. Iar timpul nostru, al confesiunilor, nu venise încă.
A ieșit din cameră închizând ușa în spatele său. Puteam bineînțeles să plec. Nimic nu m-ar fi oprit. Însă până la urmă, pentru ce să o fac ? Nu aveam unde să mă duc. Din orgoliu atunci ? Din ura pe care o căpătăm când vedem că cineva intră pe portița din spate a sufletului nostru, înțelegând fără aprobarea noatră tot ce se află înăuntru? Da, ăsta ar fi fost un motiv posibil. Însa nu acum. Acum nu simțeam nici un fel de ură. Din contră. O simpatie profundă pentru acest om mă învâluia, distrugând orice barieră reală sau imaginară.
Curând fratele Dragomir sosi și mă conduse în cameră. Era un moșuleț gârbovit, cu fruntea plină de riduri, ce abia se mai mișca. Nu mai putea suporta viața de mănăstire. Probabil de aceea mă conducea pe mine în loc să participe la rugăciune…
M-a condus în cameră, după care mi-a urat bun venit. Știa că urma să rămân o perioadă mai îndelungată
Ieși, închizând ușa. Peste cinci minute se întoarse cu o farfurie de brânză cu pâine și o ulcică de lapte. Se gândise că mi-ar fi putut fi foame. Avea dreptate. Chiar îmi era.
I-am mulțumit și am început să mănânc. A stat cu mine până când am terminat, după care strâns resturile și a plecat. Nu l-am mai văzut după aceea niciodată. A treia zi, a murit. Era bătrân. Avea aproape 90 de ani…

Și așa, între patru pereți cu pietre bonte ieșind din ei, timpul începu din nou să treacă…
Câteodată galopa săptămâni de-a rândul, luându-mă pe sus și ducându-mă departe. Alte dăți, încremenea, găsindu-mă singur în camera cu ochii fixați asupra pereților și cu gândul aiurea. Îmi rememoram trecutul ? Nu, nicidecum. Doar că, o durere surdă mă invada, pironindu-mă în loc ; durere care într-adevăr venea din trecutul meu, însă care avea grijă să-și ascundă rădăcinile. Suferința este un lucru perfid ; te face să crezi că o meriți.
Viața la mănăstire însă îmi făcea bine. Era multă pace, multă liniște, multă bucurie. Lucruri de care aveam nevoie. Începusem încet să particip la slujbe. Nu la toate. Doar la unele. În special la miezonoptică. Mi se părea cea mai frumoasă, prin misterul orei la care se desfășura.
În oraș nu ieșeam. Avea voie să ies oricând din moment ce nu eram legat prin jurământ de lăcașul în care mă aflam. Însă nu doream. Nu eram curios să știu ce se afla dincolo. Pe când aici era atât de multă liniște… Începusem să învăț.
Așa că, exilat practic în acel lăcaș de cult, începeam din nou, încet încet, să-l redescopăr pe Dumnezeul de mult pierdut. Începea treptat să mă bată gândul călugăriei.
Și dacă totuși aș face-o ? Ce-aș pierde ?
Nu vedeam nici o problemă reală care să mă împiedice să fac acest pas. Toți cei din jurul meu se arătau dornici să mă primească în mijlocul lor. Singurul lucru care mă împiedica era teama de pierderea libertății.
-Dar este absurd dragul meu. Îmi spunea fratele Dumitru, fost inginer în cadrul armatei. A te călugări nu înseamnă a renunța la libertate. Din contră. Este chiar expresia ei. Expresia ei cea mai puternică. Căci a te călugări, a accepta rigorile impuse de acest stil de viață, înseamnă în realitate a fi liber. Tu alegi asta, tu ceri să ți se impună canoanele, tu vrei să respecți legile. Totul aici depinde de tine. Nimeni nu va veni niciodată să-ți caute în minte să vadă dacă cu adevărat te rogi din suflet sau doar mimezi. Înțelegi ? Ești liber să faci ce vrei. Și dacă nu-ți place poți să pleci oricând. Nimeni nu te ține legat. Însă a încerca să faci mai mult decât crezi că poți, a te dedica unui ideal, a voi cu toată puterea sufletului tău, este expresia supremă a libertății. Căci în acele momente nu depinzi decât de tine și de nimeni altcineva. Mă înțelegi ?
Da. Îl înțelegeam. Și avea dreptate.
Un singur lucru mă mai frământa. Starețul Vasile.
Ce era cu el ? Întrebări nerezolvate mă apăsau. Simteam dorința să înțeleg ce voise el de fapt să spună prin acel « Ar fi trebuit să mă dea de mult afară ». După care urma să mă călugăresc și să-mi dedic viața devoțiunii divine. Dar mai întâi, trebuia să știu…
Am mers la el și i-am vorbit. Þin minte exact data. 24 decembrie. În ajun de Crăciun. Până atunci nici un fel de relație între noi nu fusese stabilită. Ne cunoșteam, ne vorbeam, ba chiar îl alesesem ca duhovnic pentru a-i putea povesti viața mea. Însă, nimic mai mult. El rămânea în continuare distant, retras. Nu voia să discute despre el. Probabil că se păstra pentru un moment special. Acel moment special venise. Dacă nu urma să-mi spună atunci taina vieții sale, pe urmă ar fi fost prea târziu. Căci odata intrat călugăr la mănăstire, orice formă de viață lumească înceta și implicit curiozitatea mea nestăpânită.
Am ciocănit la ușă.
-Intră.
-Părinte, trebuie să-ți vorbesc.
-Ia loc te rog. Spune-mi, ce te apasă ?
-Nu am venit să mă destăinui. Am venit să-ți spun că vreau să mă călugăresc.
-A, da, mă gândeam eu că mai devreme sau mai târziu vei face acest pas. Bănuiesc că acum ai vrea să știi ceva despre mine...
-Da, chiar aș vrea.
Intuiția lui fantastică acționa miraculos. Din nou ghicise totul exact. L-am văzut așezându-se în scaun și relaxându-se. Nu mai era preot. Nu mai era duhovnic. Nu mai era călugăr sau slujitor al Domnului. Era doar un om ce vorbea cu un alt om. Era el, cel cu care mă întâlnisem în prima zi și care apoi dispăruse atât de miraculos sub straturi de neprefăcută evalvie.
-Spune-mi te rog, tu ce crezi că am vrut să spun ?
-Sicer să fiu, cred că m-ați mințit. Ați vrut să mă ademeniți cumva pentru a rămâne. V-ați gândit că curiozitatea este o armă teribilă și că cel mai bun mod de a mă face curios este să spuneți că sunteți ateu.
-Să știi dragul meu că nici un călugăr adevărat nu ar face așa ceva. A spune că ești ateu, chiar și pentru o cauză nobilă este pentru noi un păcat foarte mare. Mai mare decât îți poți închipui acum ca simplu mirean.
-Da, dar pe de altă parte nici dumneavoastră nu sunteți un călugăr adevărat.
-Știu că o spui ca o glumă, însă să știi că ai dreptate. Nu mă mai pot considera călugăr adevărat. Vezi tu, în realitate nu am glumit. Chiar nu mai cred în Dumnezeu.
-Îmi vine foarte greu să cred asta.
-Te cred, însă așa este.
-Deci sunteti un mincinos ? Toată evlavia este doar o prefăcătorie ?
-Da și nu. Căci, dacă Dumnezeu nu există, nici minciuna nu mai are valoare. Contează doar cum și la ce o folosesti. Restul…
-Da. Clasicul “scopul scuză mijloacele”.
-Exact.
-Și totuși, de ce?
-A fost o vreme când credeam. Cu tărie și determinare. Așa cum ar fi trebuit. Însă, pe urma, am ajuns stareț. Și, odata cu asta, am întâlnit puterea.
-Și asta v-a luat credința? Nu aș zice. Oamenii dependenți de ea sunt mult mai egocentriști.
-Lasă-mă să termin!
-Bine.
-Nu. Nu mi-a luat mințile. Nu am ajuns un maniac tiranic. Însa, puterea a însemnat ceva ce nu bănuisem. A însemnat ordine în afara lui Dumnezeu. Vezi tu, oricât am încercat , nu am reușit să conduc mănăstirea după percepte morale creștine. Nu am putut. Căci trebuia să hotărăsc ce să fac cu banii, trebuia să hotărăsc pe cine să primesc sau nu, pe cine să binecuvântez și pe cine să anatemizez. Lucruri care, cu timpul, am constatat ca nu țin de Dumnezeu, ci de mine. Înțelegi ?
-Nu prea.
-Vezi tu, e ca vechea problemă de sfințenie. Trei călugări se rugau. Brusc, se stinge lumina. Primii doi rămân posternați în rugăciune, cerându-i lui Dumnezeu ca becul să se reaprindă. Al treilea se ridică și se duce să umble la siguranțe. Eu, devenisem al treilea călugăr, care trebuia să renunțe mereu la contactul cu Dumnezeu pentru a avea grijă de ceilalți doi. Acum pricepi ?
-Da.
-Mă bucur. Și, în timp, tot renunțând la Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că în lumea exterioară, El nu există. Legile sale nu se vad. Lumea este condusă de alte legi, ce nu au nimic în comun cu credința. Însă nu sunt complet ateu ; înăuntrul meu, în lumea mea interioară, îl păstrez pe Hristos neatins și nealterat. Am nevoie de el și îl iubesc. Însă știu că obiectiv nu există.
Eram dezamăgit. Omul pe care îl admiram atât de mult gândea ca un copil.
-Nu pot să fiu de acord cu așa ceva. Este pur și simplu naiv să crezi că activitățile noastre de toată zilele sunt în contradicție cu credința. Din contră. Le facem tocmai pentru că credem. Altfel, am putea la fel de bine să ne așezăm jos și să așteptăm să murim.
-Uneori și eu gândesc așa. Numai că vezi tu, îmi este foarte greu să mai mă întorc din drumul pe care am pornit.
-Atunci poate că ar trebui să renunțați la postul de stareț și să vă concentrați exclusiv pe rugăciune.
-Da, poate că ar trebui. Însă, nu știu… Îmi vine foarte greu. Mă înțelegi.
-Da, vă înțeleg.
Mi-a mulțumit din ochi. Eram blând cu el și nu căutam să merg mai departe cu lucrurile. Avea dreptate: adevărul este accesibil oricui. Chiar și unui copil de cinci ani. Trebuie doar să fim suficient de tari să-l putem accepta.
-Și, când vrei să te călugărești ?
-Cât mai curând posibil.
-Foarte bine. Atunci, după anul nou. Până atunci mănăstirea este în forfotă. Să-ți alegi un nume.
-Mi-am ales deja. Marian dacă se poate…
-Fratele Marian ? Nu e chiar potrivit, dar cred că se poate. O să-i întreb pe ceilalți frați dacă sunt de acord.
-Chiar vă rog. Ar însemna mult pentru mine.
-Înțeleg…
-Atunci eu plec. Atât aveam de vorbit.
-Bine, du-te. Domnul fie cu tine. Și nu uita de post !
Reintrase în rolul de călugăr mult iubitor. Păcat că era doar o mască. I se potrivea foarte bine.
Am plecat bucuros. Făcusem un pas important. Renunțasem la lumea ce mă chinuise. Vorbele starețului Nicolae nu-mi schimbaseră cu nimic opiniile. Poate avea dreptate. Poate… Însă, pentru mine asta nu conta. Eu aveam propriul meu drum…



Din camera unei mănăstiri


Atât. Aici se termina povestea. Am ajuns cu povestirea până la data scrierii manuscrisului. 25 februarie 1997. Ce mai rămâne ? Nimic. Poate doar un scurt tabel cronologic. Când am rămas în pădure aveam 25 de ani. Cu bătrânul am petrecu 5. Înainte de a mă călugări am stat un an la mănăstire. După care, până la data scrierii manuscrisului încă 10.
Se vede treaba că nu a mai rămas nimic de spus. Am început să aberez scriind detalii neimportante.
Însa a mai rămas o problemă nerezolvată. Una pe care încă nu știu cum s-o abordez și ce să înțeleg din ea. Elena…
Căci încă o iubesc. Prostul de mine. Sunt călugăr ; mi-am dedicat viața lui Dumnezeu dar iată că încă mă încurc în probleme vremelnice. De ce? Nu știu. Dar știu că o iubesc.
Spuneam că m-am vindecat. Da. M-am vindecat. M-am maturizat. Nu aș mai sacrifica totul pentru ea. Însă de iubit tot o iubesc. Așa că noaptea încă mai suspin gândindu-mă ce ar fi putut fi dacă Dumnezeu ar fi permis…
Poate greșesc. Poate că în realitate nu am învățat nimic și mă hrănesc doar cu iluzii. Poate. Cine știe… Cine ar putea ști…
Un lucru este însa cert. Încă nu am murit. Sunt înca viu ; sunt înca tânăr. In fața mai am jumătate din viata. Și cine știe dacă pe undeva, cumva, nu se mai afla ceva care să capete pentru mine sensuri nebănuite.
Cine stie… Cine ar putea sti…

- Sfârșit –

-Frate Marian.
-Da.
-Te cheamă fratele Nicolae. Vrea să vorbească ceva cu tine.
-Imediat.
Coborî scările rapid și ciocăni la ușa.
-Intră.
-M-ați chemat ?
-Da. Ai un vizitator.
De lângă fereastra puternic luminată se desprinde umbra unei femei, ținând un copil de mână. Este îmbrăcată tot în negru, iar la mână poartă doliu.
-Elena !

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!