Prieteniile la bloc sunt înșelătoare, sunt forțate de nevoia de a trăi laolaltă.
Nici la înmormântări nu participă, deși se folosește șiretlicul să se dea mâncare gratis ca să îi încânte. Unii sunt chiar niște neghiobi, ciudați și hoțomani. Îmi furau beculețul pus deasupra ușii și alimentat de la o baterie, pentru a avea seara o luminiță, să nu mai bâjbâim pe hol în beznă când ne tăia Ceaușescu curentul.
Mi-au furat o sumedenie, iar și iar, sistematic ,,cu abnegație și elan muncitoresc...’’, că așa era atunci, toți umblau numai după furtișaguri mărunte...
Aveam destule. Mâncare nu însă erau destule prostioare în România în comerțul socialist.
Nu era o problemă de beculețe, ci mai mult de atitudinea oamenilor.
Înșurubam seara unul în mica dulie de deasupra ușii, și dimineața era dispărut.
Cred ca erau mai mulți infractori... că ce ar fi făcut un singur om cu atâtea beculețe de lanternă. Poate aveau și un grafic să le vină rândul la toți sau era de-a valma, cum apuca fiecare. Aș fi avut eu metode să-i prind.
Îi explicam nevestei soluțiile tehnice, că mă asculta cu interes.
Avea timp și chef cândva, că făceam prin casă tot felul de adaptări și ei îi ardea buza după confort... Nu mai contează că dacă n-am fi fost noi bărbații să șurubărim cu aplecarea noastră spre tehnică și în prezent am fi trăit tot prin peșteri.
Acum o bat la cap cam la fel, dar îmi zice:
-Barbatul nuu se schimbă ci dimpotrivă își ascute metehnele!...
Atunci demult ideile mele erau excelente, acum zice că sunt... stupide.
A învățat și ea de prin filme acum după revoluție, ’’stapid’’ sună frumos dar în limba lui Shakespeare se traduce destul de brutal, prin prost.
Aveam în cap un sistem ingenios.
Aș fi legat în serie două, unul afară și unul pus în interior.
Când cineva îl deșuruba pe cel de afară, circuitul se întrerupea și becul martor din casă se stingea și el. Mă uitam rapid pe vizor și vedeam hoțomanul.
Nu era cine știe ce inginerie dar orișicât.
Toate marile invenții au la bază idei tot atât de simple.
Ce să mă uit că doar se făcea întuneric și pe hol și în casă. Trebuia să crăp ușa și să luminez cu lanterna.
E mai bine cu lanterna că îți dă mai mult curaj că i-o pui și în ochi. Ești mai dinamic decât ca atunci când bâjbâi cu lumânarea în palmă de pare că te ții departe, și te mai frige și la degete ceara topită.
Trebuia să strig: ’’stai!’’ dar tare și hotărât ca în armată în gardă când mai ciuruiam vrun cal orb pe care-l apuca strechea de ziceai că e vrun predator prin prin întunericul pădurii. Consumam și un sector întreg, că aveam mână liberă.
Obiectivul pe care îl păzeam era de o importanță covârșitoare, un imens depozit subteran de muniție. ‚,-Soldat, țara își pune nădejdea în tine! Aici sub pământ ce păzești tu e un oraș!’’. Uneori pentru eficientizarea comunicării mai sacrificau nuanțele semantice.
’’-Inamicul poate apărea în orice clipă, chiar și mai devreme!’’
Mi-ar fi plăcut să retrăiesc acele momente când eram în post cu glonțul pe țeavă, cu piedica trasă și Avtomatul Kalașnikov Moderni-ziro-vanii făcut la Mârșa dat pe foc automat, și când mă simțeam tare ca Jack Nicolson în Lupul.
Strigam sălbatic: ’’stai, cine vine, caporal de schimb la mine ceilalți pe loc!’’. Uite că ar fi folosit și armata la ceva...
Dar de ce să strig și de ce să ies? Puteam să am o tigaie pregătită, s-o țin ca lumea de coadă, cum dai voleu cu racheta, și să izbesc ușa cu latul, prin interior, și de la bușitura neașteptată , să îl văd pe nenorocit cum îi stă inima chiar când dă să coboare de pe scaunul adus cu sine ca să ajungă să deșurubeze.
Aș fi dat o pălitură așa cu elan, nu cum doar împung fără convingere cu bastoanele în prima fază polițiștii pe manifestanți, ci când îi iau cu simț de răspundere la’ncins, adică cum a-i da cu bâta în baltă ca să admiri apoi inelele lui Huigens.
Știa el și Gheorghe când i-a tras-o amantului nevesti-si, adică lu’ Ion al lui Glanetașu’.
L-a izbit cu sapa, tot așa, să prindă viteză.
L-ar fi putut înțepa cu furca dar după pânda încordată când nemaipăsându-i de nici o consecință de i-ar fi smuls și ficații, nu ar mai fi avut acea dumnezeiască satisfacție de a-l păli cu sete să-i vadă clar țeasta despicându-i-se.
Femeia ne face să facem ce facem, și bunele dar și relele.
L-a momit curviștina!: ’’ne omoară pe amândoi Ioane!’’
I-a ațâțat orgoliul.
Fata născută săracă își canalizează tot sistemul de așteptări în jurul forței de atracție sexuală pe care își închipuie că o exercită, chiar și compexele de inferioritate li se diminuează acestora, și sunt animate uneori de o mândrie lipsită de orice noimă.
M-ar fi băgat la premeditat ca pe Gheorghe.
El, că și-a adus sapa cu sine, strong împănată să nu-i iasă din coadă, și eu, că eram pregătit de cratiță spălată gata.
Un anchetator abil știe că în general lăsăm în ele totdeauna untdelemn ars în care mai prăjim și-a enșpea oară deși nu e recomandat.
Noroc că nu m-a lăsat Ea. -Ce mă să te cerți cu toți vecinii, să omori oameni nevinovați pentru niște beculețe?
-De ce zici dragă toți, păi ce toți vecinii fură? Chiar suntem o țară de hoți?...
-E, asta e acum, vrei să-i iei după listă!
–Dragă, măcar să-i văd și io fața!
-Și, dacă ia domnu’ Dumitru, î?... Ce față faci tu atunci? Doar știi că își mai ajută soția când îți vede ție moca de copii?!...
Avea cam dreptate, deaceea am tăcut. Ce știe o femeie ce înseamnă să simți în tine forța.
Nu doar că nu știe ci așa cu dreptatea asta ne deposedează de toate...
Ajungem să tăcem noi și așa, când este și între.
Mai lăsăm și de la noi.
Au trecut vremurile când bărbatul nici nu purta ceas, el decidea ce oră este.
Decidea când și cum să facă dragoste, și... o întreba de formă dacă a venit... și ea nici nu înțelegea la ce se referă...
S-au dus și acele vremuri când el stabilea între ce ore să o doară capul.
Nu am aplicat acea înspăimântătoare idee cu tigaia și nici cu becul martor...
Ușor ușor nu mai pune nici dracu beculețe să lumineze casa scărilor.
Acum avem automate cu senzori de mișcare. Avem interfon cu display să vezi moaca celui care îți vine ca oaspete, avem cameră de luat vederi chiar în fața ușii, care captează imagini și pe întuneric, și le și stocheză în calculator.
S-au dus și vremurile acelor beculețe.
S-a dus și iubira ei când mi-ar fi ținut și ușa să nu ies.
Ar fi pus piciorul, că atunci mă iubea... adică tradus, avea nevoie de mine să-i car butelie cu căruțul, să stau la cozi, să scot familia din foame, să aduc de la Nazarcea gogoșari a’ntâia, piersici și struguri când mă duceam la munci cu elevii.
Uite că le-am petrecut pe toate și, una peste alta, nevestele chiar au dreptate, căci ele se implică mai mult,
și gândesc mai în perspectivă.