Noaptea, după ora unu, a fost trezită brusc de telefon. Doamne, s-o fi întâmplat ceva?
- Bună seara! îi spuse o voce plăcută de bariton, voce pe care nu o cunoștea.
- Ce s-a întâmplat? strigă ea în receptor.
- Nimic, cel puțin în ce mă privește, nu s-a întâmplat nimic, răspunse ușor amuzat baritonul. Pur și simplu, nu pot să dorm.
- Păcat! Replică ea furioasă. Noaptea e făcută ca să dormi!
După care, trânti receptorul.
Noaptea următoare, telefonul sună din nou, la aceeași oră.
- Alo! zise ea nervoasă.
- Bună seara! o salută politicos vocea de ieri. Nu reușesc să adorm, așa că m-am gândit să te sun...
- Știi cât e ceasul?
- Nu, răspunse baritonul, dar dacă dorești, pot să aflu. Mă duc să-l întreb pe vecinul meu...
- Nu cred că e momentul potrivit să-ți trezești vecinul, îți spun eu: unu și un sfert! Unu noaptea! Nu ți-e rușine să deranjezi o persoană necunoscută în plină noapte?
- Dar îl cunosc, suntem vecini de aproape 4 ani...
- Nu pe vecin, pe mine! strigă ea disperată.
- Aaaa, chiar așa, să facem cunoștință! propuse vocea cu o malițioasă solicitudine. Eu mă numesc Dorian, tu?
- Ești infernal, șopti ea cu lașitate.
- Sunt inginer, preciză el. Necăsătorit, 29 de ani, foarte apreciat la serviciu...
- Apreciat? Mă miră! spuse ea și închise.
A treia noapte se trezi cu cinci minute înainte ca soneria telefonului să se facă auzită. Aprinse lumina și pândi aparatul așteptând. La primul apel ridică receptorul.
- Nici tu nu ai somn? se miră vesel baritonul. Foarte bine, în sfârșit putem sta de vorbă... Civilizat, mai adăugă el.
- Ascultă, zise ea, cu vocea tremurând de enervare. Aș dori să-mi explici, ce vrei de fapt?
- Nu știu nici eu... Mai mult ca sigur, nimic, doar puțină conversație. Pur și simplu am chef să stau de vorbă cu cineva și n-am cu cine. Þie nu ți s-a întâmplat niciodată?
- Ba da, mi se întâmplă și mie. Tot timpul, răspunse ea și-i zâmbi cu amărăciune receptorului.
Brusc, își aminti că dimineața trebuie să se scoale devreme ca să-și termine raportul statistic semestrial. Nu era momentul să zâmbească, în nici un fel.
- Oricum te rog să nu-mi mai telefonezi noaptea, zise ea sec. Și așa dorm puțin și prost nopțile...
- Pot să te ajut cu ceva? Ziua nu am când să te sun, sunt la birou – exclamă el. Și-atunci, când vrei să te sun?
- Niciodată! i-o tăie scurt și închise.
A patra noapte așteptă mai mult de o jumătate de oră până să audă țârâitul telefonului.
- Te rog să mă ierți, se scuză vocea de la celălalt capăt al firului. Tocmai m-am hotărât să-ți spun că ai perfectă dreptate. Înțeleg că aceste dialoguri nocturne te deranjează, dar...
- Ascultă! îl întrerupse aproape strigând – m-am săturat de discuțiile astea fără nici un rost, noapte de noapte! Dacă nu încetezi, eu... eu nu știu ce voi face, dar îți garantez că vei avea neplăceri!
- Bine, răspunse baritonul, după care se auzi un oftat. Văd că nu ești în toane bune, am să te sun altădată...
- Nu, să nu mă mai suni niciodată!
Noaptea următoare, nu dormi deloc. Făcu sute de pași prin cameră, gândindu-se la ce-i va spune, ceva umilitor în orice caz, dacă va suna.
Dar el, n-o sună.
Petrecu opt nopți albe ca laptele, așteptând nervoasă lângă telefon apelul care nu mai sosea. Pregătise cel puțin trei variante de discurs nimicitor la adresa lui, gata să i le servească de îndată ce ar fi sunat. El n-o sună.
Își spuse atunci, că a fost prea aspră, că ripostase disproporționat față de un banal incident, că s-a purtat ca o isterică. In fond și la urma urmei, omul nu-i făcuse nici un rău, avea doar chef de vorbă. Dacă o va suna, își va face mea culpa, mai pe ocolite, cu o politețe rece, dar o va face.
Telefonul rămânea mut.
Se gândi că politețea rece nu e potrivită în situația dată. Poate că omul are necazuri pe care dorea să le împărtășească cuiva dispus să-l asculte. Ea n-a fost receptivă, niciodată nu e... Va trebui să învețe să fie atentă la cei din jur, la problemele lor. Dacă va suna, îi va vorbi cu duioșie, va arăta compasiune pentru necazurile lui, îi va povesti tot ce are pe suflet, sufletul ei...
Dar el nu telefonă.
Nu mai avea poftă de mâncare, nu mai dormea nopțile și simțea că așteptarea îi macină nervii. Ura telefonul, ura mașinăria infernală care o sfida cu muțenia ei. Tocmai când se hotărâse să-i mărturisească tot. Absolut tot. Că singurătatea ei este aproape palpabilă, că suferă din cauza ei, că îi lipsesc apeluri lui nocturne, că a așteptat cu nerăbdare să-i spună toate acestea, în momentul în care i-a auzit vocea, familiară deja...
Telefonul o trezi în miez de noapte, la fel ca altădată. Ridică imediat receptorul si ascultă glasul de bariton:
- Iartă-mă că te deranjez așa târziu! Ca de obicei, nu pot să dorm... Îți mai amintești de mine?
- Dacă îmi amintesc? Bineînțeles că-mi amintesc, exclamă ea cu o voce disperată. Crezi că mai există vreun nebun care telefonează noaptea unor necunoscuți pentru a-i plictisi cu inepțiile sale?
Și astea fiind zise, trânti receptorul în furcă.