agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-03 | [This text should be read in romana] |
Stau liniștit în huruitul cu care gândurile se întretaie, revenind ca un ecou în mișcările ritmice. Lumina galbenă din metrou încălzește privirea și aruncă asupra tuturor o liniștită așteptare. Zumzetul și tonurile unduitoare răzbat cu pauze, întrerupte parcă de mișcările vagonului, și de propria tresărire a privirii. Urme de uimire și voci întrebătoare, râsete abia ghicite și îngânări slabe, amintind afecțiune îmi răzbat în auz și dispar ușor din vedere. Prea multe haine și expresii, culori și atitudini, și chiar unele gânduri răsărite din tăceri și înclinări de cap îmi atrag și îmi golesc îndată orice putință de a ghici. Ca să găsesc ce se află în spatele fiecărei perechi demne de ochi nu am vreme și nici dorință anume, dar puțină urmă de mister rămîne. Și mă văd uitându-mă-n stânga și-n dreapta, descoperind fiecare sclipire de nasture și greutate închipuită a unui cercel.
Se înghesuie câțiva în dreapta mea, È™i cu vociferarea lor sparg unda discretă de zgomote, reuÈ™ind să înlăture limpede orice presimÈ›ire de somnolență. Cum foiala creÈ™te, mă uit în faÈ›a mea la cei câțiva călători rămaÈ™i pe scaune, privind absenÈ›i agitaÈ›ia. O femeie tânără, cu o prezență atât de elegantă în geaca ei viÈ™inie de piele, un domn mai în vârstă, cu pălărie demodată È™i pardesiu gri, privind fix undeva. Trenul stă. Dintre trecători remarc foiala nervoasă a ziarului pe care un bărbat destul de tânăr È™i-l tot aÈ™ează È™i dă la o parte din față, parcă nereuÈ™ind să citească până ce nu se risipeÈ™te mulÈ›imea. Ar părea că din cauza asta e atât de roÈ™u la față, uÈ™or iritat de prezenÈ›a altora. Există ceva ritmic în gesturile lui, în care însăși nervozitatea se insinuează ca un tic. Mai dă câte-o iuÈ›ită ocheadă primprejur, către uÈ™ile de lângă scaunul lui, închise È™i aÈ™teptându-È™i inerte rândul - mai ales. Și însăși figura care apare È™i dispare de după paginile de ziar se vădeÈ™te extrem de animată, neîncetând o clipă să arate că ziarul e doar un pretext, nereuÈ™it. După ce trenul porneÈ™te, plimbatul È™i tremurul paginilor se liniÈ™tesc oarecum, È™i pot chiar de nu vreau să mă uit mai atent. NiÈ™te pantaloni verzui, niÈ™te pantofi maro, È™i niÈ™te mâneci gri-verde care ascund bustul sub file. Geanta de umăr, grăbit aÈ™ezată lângă el, stă să-i cadă de pe scaun împărtășindu-i aparent neliniÈ™tea. ÃŽÈ™i aÈ™ează cureaua pe umăr È™i-mi dă impresia nelămurită că degetele îi tremură uÈ™or – È™i o privire adâncă, privind parcă prin foi. ÃŽi e ascunsă din nou, È™i la fiecare ecou al roÈ›ilor paginile tremură mai tare, sau doar părerea mea mi-l ilustrează astfel, căci miÈ™carea garniturii, deÈ™i slabă, există. Mâinile destul de fine continuă să È›ină filele, È™i-mi întorc mereu privirea asupra lui. Nici chiar ideile pe care poate le percepe din cotidianul acela nu-i înlesnesc vreo schimbare. Ducându-È™i mâna la păr È™i aÈ™ezându-l, cu un aer atât de sporit inconÈ™tient, scărpinându-se vag pe obraz dar atat de grăbit în timp ce își retrage mâna, ca È™i cum gestul ar fi indispensabil pentru a-È™i lămuri propriile gânduri. Și doar câte-o privire aproape confuză È™i-o ridică în asemenea clipe undeva spre geamul din faÈ›a sa. O privire precară, ca È™i când ar trebui să poarte ochelari È™i nu poartă. Un guler înalt al gecii se armonizează discret cu hârtia înălÈ›ată înaintea sa – È™i fără să dea vreo È™ansă impresiei că ar mai fi È™i alte pagini rămâne îndelung la acestea. Este ceva ce nu-i place, în aer È™i mai puÈ›in în ziar, își mută privirea în jos pe lângă el, spre călătorul vecin dar cu siguranță fără să-l vadă, apoi ridică din nou filele. Mâinile totuÈ™i nu au stare È™i poate că nici nu citeÈ™te. PuÈ›ine ecouri ale trenului îl ajung aproape nemiÈ™cat. Căci dintr-odată împătureÈ™te ziarul È™i rămâne cu el în mână, uitându-se când insistent când fugitiv în aceleaÈ™i două-trei direcÈ›ii. Are un păr care începe să încărunÈ›ească. Dar trăsăturile sunt tinereÈ™ti, statura emană energie È™i toată foiala asta nu lasă nicidecum impresia bătrâneÈ›ii, nici fizice È™i nici spirituale. Sprâncenele puternic conturate se miÈ™că des, È™i întreaga-i mimică pare, măcar pe moment, excesiv de inervată. Iese în evidență prin această agitaÈ›ie dar uitându-mă atent, nimic altceva nu apare ciudat, ca È™i cum un stres foarte puternic l-ar stăpâni; privirea nu e tâmpă, nu are aparenÈ›a unui om dement ci mai degrabă concentrat. ÃŽnsă într-un mod atât de evident. Și răsar atât de uÈ™or la iveală lucrurile care îl deranjează. Zgomotul, chiar È™i slabele zgâlțâituri îi provoacă o stângaci camuflată suferință. Propriile gânduri par să-l deruteze È™i să îl irite. Și nu găseÈ™te nicăieri o imagine reconfortantă, își freacă uÈ™or fruntea cu vârful degetelor ca să revină la suferinÈ›ele dinainte. Și la uităturile iscoditoare ce urmează acelaÈ™i tipar în miÈ™carea lor. Doar o uÈ™oară stinghereală trădează propriile gesturi, fiindcă își observă zbuciumul exteriorizat, dar asta îl neliniÈ™teÈ™te È™i mai tare, făcându-l să treacă de la o expresie la alta în mare grabă. Interesul disimulat È™i liniÈ™tea ostentativă, prin care ceilalÈ›i îi interpun propria lor barieră, neîncrezătoare È™i curioasă, îi măresc oroarea de a trece prin toate astea. Nu prea vrea să vadă cum își alimentează fiecare părere cu fiecare gest amintit, È™i chiar sesizat È™i repetat în miÈ™cările lui. Fără un interes real de a se opune. Pentru că de aici, de la dezamăgirea palpabilă ce nu se armonizează deloc cu lucrurile din jur, îi zvâcnesc toate fibrele È™i caută o eliberare. Iar lăsând în urmă gândurile È™i limpezindu-È™i simÈ›urile nu face decât să-È™i întărească percepÈ›ia agitaÈ›iei. ÃŽl enervează miÈ™cările È™i È™ovăielile care își păstrează nervozitatea lor surdă, È™i mai grăbită decât imaginile din minte. La fiecare înÈ›eles ar putea să dea o replică sau să-È™i impună sentimentul, o senzaÈ›ie grea însă, de sfârÈ™eală îl obligă să renunÈ›e. Și vorbele cu care bătrâna femeie i se adresează, ca într-o veÈ™nică tânguire, nu i se pot desluÈ™i lămurit din starea lui. Nici nu se află aici rădăcina tristeÈ›ii È™i oboselii, s-ar zice. Dar de la ea pleacă mustrări, È™i uneori i se deschid aceleasi temeri pe care i le întrezăreÈ™te în glas. Chiar dacă gestul lui e de potolire, aruncându-È™i mâna cu un zâmbet puÈ›in amar, È™tie că n-a convins-o, că-È™i va mărturisi din nou neputinÈ›a, È™i pe a lui o dată cu ea. Nu-i poate cere să nu-È™i închipuie sau să nu rabde, de altfel nu se mai È™tie ce e închipuit aici. E prea multă vreme de când îl tot apucă de braÈ›, îl strigă din ochi, cu o mirare aproape deznădăjduită în ei (pe care o simte fără să se întoarcă), È™i neînÈ›elegând. Câteodată i se pare că vrea doar să înÈ›eleagă de ce, însă arată pierdută. Iar el își aÈ™ează din nou palmele pe umerii ei, se încurcă în propriile atitudini pe care le-ar putea arbora, dar pe urmă fără să vrea se îndepărtează, cu aceeaÈ™i încetineală È™ovăitoare. - Tu nu È™tii, tu nu È™tii! El își opreÈ™te paÈ™ii. - Mamă! De ce să nu te-ncrezi? - Tuu!... Să-l fi văzut cum trăia, cum mă făcea È™i pe mine să trăiesc. Și de-atunci nu mai am liniÈ™te. Femeia se tânguie, È™i cu ochii ei negri, de sub baticul negru, cu întreaga ei înfățiÈ™are în negru priveÈ™te uimită. ÃŽl È›ine ferindu-se ca de o spaimă cu braÈ›ele, chiar dacă nu-l atinge, are mâinile întinse mereu spre el. Ca o teamă înrădăcinată în gândurile lui îi simte rugămintea, dar ea nu-È™i opreÈ™te mirarea, se îndreaptă spre el întrebătoare È™i nesigură, clătinând braÈ›ele, cu o respiraÈ›ie la fel de speriată parcă. - Nu, nu am să mă liniÈ™tesc... Nu pot să uit! Știi, È™i-È™i măreÈ™te È™i mai mult albul ochilor, el trăia cu ea dar mă onora pe mine. Și nu, nu i-am È™tiut până-n ultima clipă gândurile, iar ea rămâne cu arătătorul uÈ™or legănându-se, spre el, privindu-i pieptul. Din urma de negare i se ambalează iarăși glasul, È™i crede sincer c-o va apuca plânsul. - Ca să mă apropie pe mine de ea, să fim prietene, da da, să fim prietene, să-i arate că totuÈ™i eu sunt nevasta lui... pentru că aÈ™a-i spunea, mă vorbea frumos. Și nu m-a distrus cu încetul, nu, nu cu băutură. AÈ™a dintr-odată! Dintr-odată vinde tot È™i mă părăseÈ™te, tot era al lui! Eu eram cea bună, mă preÈ›uia, dar nu, nu pe mine mă vroia. ÃŽl È›in minte cum umbla, contÃnuă după o pauză, nu mai era întreg, nu mai vroia să mă cunoască. El m-a adus aÈ™a. ÃŽncearcă, dar femeia nu se poate opri. - L-am rugat în genunchi, m-am agățat de el, să-mi spună ce e, de ce... Ce face cu mine? Dar nu... Ea tace, se uită la picioarele lui. - Tu nu È™tii. Nu È™tii cum mi-a vorbit È™i cum am înÈ›eles tot ce mi-a spus vreodată, de când a întâlnit-o pe ea. Nimic nu mai credeam că sunt în stare să fac, decât să-l rog. Și bunătatea asta o preÈ›uia, dar pentru asta, mă displăcea. Ea era – È™i femeia rămâne transfigurată – mândră. Se mândrea cu ea, se mândrea È™i cu el, care, ar fi trebuit să fie al meu. Și deÈ™i bătrâna-È™i duce mâna la piept, stă privind în gol. - Dar mamă, toate astea sunt... - Nu! El m-a adus aÈ™a. Cum să mai rabd să fiu tot eu, eu eram bună, eu nu mai È™tiu nimic de mine, acum. Și pare că izbucneÈ™te curând, istovită. Aproape că îi doreÈ™te plânsul, ea contÃnuă. - Și mă vezi, umblu pe-aici, dar eu... Tu nu È™tii, el m-a adus aÈ™a. Mergea prin casă È™i mă privea cu ură, È™tiam că mă ura că exist. Dar eu nu È™tiam ce o să fac cu mine, eu nu l-am urât. Și nici pe ea. Se È›ine după el, se îndreaptă încotro pășeÈ™te el, ca È™i cum È™i-ar căuta salvarea în aceste mărturisiri. - Nu cred, mamă, că ar trebui să te gândeÈ™ti atât numai la asta. - Dar ce mai sunt eu? Se întinde spre el, se miÈ™că cu mare greutate È™i cu o dureroasă întrebare pe figură. Tu È™tii că nu mai pot nimic! Eu nu trăiesc aicea, eu sunt tot cu el, È™i cu groaza de-atunci. Și cu ea; iar ei sunt fericiÈ›i. - Probabil că s-au despărÈ›it, mamă, È™tii că aÈ™a s-a auzit atunci, mai demult. - Nuu, nu È™tiu... ce s-a făcut de ei. Dar ce s-a ales cu mine! Stă o clipă. L-am întrebat atunci, ce nu-i place la mine, È™i la noi. Și, mă aprecia dar, prietenia noastră, a mea È™i a ei mi-a zis, i-a arătat ce doreÈ™te lângă o femeie. De atunci. Iar glasul îi sună surd È™i înecat. Pe faÈ›a lui apare un tremur, își pierde privirea o secundă, undeva, È™i nu È™tie de unde să apuce vreun gând. ÃŽÈ™i contractă buzele nervos È™i pare că râde, rânjeÈ™te spre femeie. Dar până la urmă dă din umeri, vag, È™i îi aruncă o undă de duioÈ™ie. Pe care ea n-o vede. Atitudinea ei rămâne calmă, uÈ™or meditativă, dar cu aceleaÈ™i întrebări È™i mirări de neînÈ›eles, îndreptându-È™i toată ruga spre el. ÃŽncearcă s-o îmbrățiÈ™eze, chinuit de impresie, dar deja s-a îndepărtat de el, de propriile ei dureri. Și pare că se alină singură, în tăcere. Mai târziu bărbatul însoÈ›eÈ™te o tânără, urcând uÈ™or poteca umbrită de arbori. El rămâne puÈ›in în urmă, privind împrejur, creând un răgaz între ei. ÃŽn mersul ei se simte aÈ™teptarea, ca È™i când își va întoarce capul spre el sau se va opri. Tensiunea se risipeÈ™te în lumina ce merge spre înserare, învăluind frunziÈ™ul galben. ÃŽi aruncă unele priviri, È™i îi lasă imaginea siluetei în urmă, căutând înspre zidul din stânga, de dincolo de arbori sau vag înspre coroanele sclipitoare. O ajunge apoi È™i începe să-i vorbească, oarecum insistent, uitându-se la ea mai mult în pauzele dintre cuvinte. O dată cu părul ei lung, drept, chipul îi coboară înspre treptele ce încep să brăzdeze cărarea. ÃŽÈ™i răreÈ™te paÈ™ii, ridicându-È™i încet, tot mai atentă, capul. - Și asta era problema mea cu mine însumi, dacă vrei s-o înÈ›elegi aÈ™a. Și își trece degetele pe la tâmplă, gânditor, zărind pe lângă ea vreun licăr din trecut, căci rămâne concentrat. Iar paÈ™ii îl poartă către alte cuvinte, vecine cu o expansivitate suferindă, în care gesturile È™i vorbele se întretaie. - Numai că îmi dau seama nu doar că nu realizez nimic lamentându-mă, dar că te pun È™i pe tine în poziÈ›ii imposibile uneori, asta am înÈ›eles, într-adevăr. Pare un zâmbet vag care-i animă figura fetei, însă ea își È›ine în continuare braÈ›ele drepte, pe lângă corp, înaintând liniÈ™tit. El își coboară tonul vocii È™i întreabă, precipitându-È™i mersul - Ce-aÈ™ putea să fac? Ce vrei să zic până la urmă! Eu cred că astea sunt doar, în definitiv, niÈ™te momente care trebuie depășite. - Nu prea le depășim, revine ea încet, abia auzit È™i fără să-l privească. - Da, nu prea le depășim dar... nici tu nu mă ajuÈ›i prea mult, È™i își înalță ochii, nicăieri anume. - Ce ai vrea omule să fac!? Se întoarce ea deodată. ÃŽn liniile fine ale obrajilor se cunoaÈ™te o hotărâre fermă, un soi de umbră a nemulÈ›umirii care părăseÈ™te privirea. Dar departe de a se împurpura, figura ei păstrează un palid dureros, È™i chipul care pare făcut pentru a zâmbi e mult prea rigid. Cât crezi că mai pot să înÈ›eleg ceva ce sincer, nu pot să înÈ›eleg! Adică tu până la urmă nu pricepi că, te-nchizi într-o lume a ta, într-o stagnare care... nu te-ajută È™i nu ne-ajută deloc? Eu am mai înÈ›eles, È™i se opreÈ™te îndreptată spre el, că pe lângă problemele pe care le ai cu serviciul, e È™i această, teamă cum vrei să-i spui, care te apasă. Dar deja mă apasă prea mult È™i pe mine. Adică de ce niciodată nu poÈ›i să fii rezonabil È™i trebuie să interpretezi totul, È™i să critici, mă pui într-o situaÈ›ie tâmpită față de prietenii mei. Vocea se opreÈ™te înaltă È™i ochii totuÈ™i calzi – nu au nici o urmă de tresărire nervoasă, se uită aproape blând È™i dezamăgit. El îi ocoleÈ™te chipul un moment, È™i pare că nu È™tie cum să-i dea din nou dreptate. Se opinteÈ™te puÈ›in în a reîncepe: - Dar asta nu înseamnă... Eu înÈ›eleg asta. Dar de ce nu mă-nÈ›elegi È™i tu? - Ce-aÈ™ putea să înÈ›eleg?! ÃŽÈ™i continuă mersul, unul lângă altul, risipindu-È™i sub sclipirile dintre frunze propriile tresăriri nervoase. - Eu nu aÈ™ avea de unde să È™tiu, își înalță el un braÈ›, înainte, când voi reuÈ™i complet să depășesc asta. Adică înÈ›eleg că te-ai săturat, È™i zâmbeÈ™te amărât, dar nu mă obliga să-È›i promit... Pur È™i simplu dăm dintr-una-ntr-alta noi. - Poate că tu faci asta. Ea încetează să mai fie atentă la el, È™i bărbatul pare că-ncepe să-È™i ducă cu greu haina gri, È™i să rabde cu greu frunzele galben-maronii care sunt căzute peste tot, un fel de tristeÈ›e a copacilor È™i a lui după anotimpul luminos care se sfârÈ™eÈ™te. Nu are vădit stare È™i tot farmecul din jur, inclusiv emoÈ›iile prezente, se îneacă în tristeÈ›ea ei. ÃŽntr-un târziu întreabă, cu o voce scăzută - Și cum vrei să procedăm? Dar e liniÈ™te È™i numai un fâlfâit vag È™i uscat se aude din toate părÈ›ile, orchestrând cu lumina tremurătoare. Tăcerea ei e plină de gânduri, pentru că se înghesuie toate în aÈ™teptarea din jur, iar paÈ™ii sunt surzi. - Trebuie să procedăm cumva? revine ea cu o notă înaltă È™i melancolică. La care răspunsul nu are cum să se lase aÈ™teptat, fiindcă deja agitaÈ›ia lui îi devine stânjenitoare. - Iulia, nu-mi spune aÈ™a, pur È™i simplu, te rog! că nu trebuie să facem nimic. Eu fac ceva, de-aia te È™i conduc acum È™i vreau să vorbim. - Bine, despre ce vrei să vorbim? se opreÈ™te ea. El începe cu gesturile, cu câteva priviri oarecum neliniÈ™tite - Despre necazul meu, dacă vrei, È™i își retează astfel toate celelalte idei lăturalnice, care îi vin în minte. ÃŽÈ™i bagă mâinile în buzunare È™i se uită grav. Poate că nu am fost înÈ›elegător uneori cu prieteni de-ai tăi, numai că vezi, ei, ca È™i destui alÈ›ii, nu au cum să vadă lucrurile aÈ™a cum le văd eu, de cele mai multe ori. Nu am trăit să zicem, liniÈ™tit È™i împăcat, aproape niciodată. Și-atunci sigur că sunt tentat să iau unele treburi, mai în serios. - Nu ai fost liniÈ™tit... Doamne, astea chiar nu le-nÈ›eleg uneori. - Da, pentru că vezi, întotdeauna a existat teama asta, că un lucru a mers de la-nceput, dintotdeauna prost, rău. AÈ™a a fost la mine-n casă! - Dar nu pricep pentru ce-È›i mai baÈ›i tu, acum, capul cu toate astea. Poate că ai tăi au contribuit, da, la stresul ăsta dar, cum de nu l-ai depășit până acum? E ceva nu? care nu te lasă-n pace, È™i pe care nici tu nu vrei să-l laÈ™i. - Nu e chiar atât de simplu. - Ce te tot îndeamnă la teama asta? - E atmosfera din casa... - Atmosfera din casă... Și mama ta scuză-mă, care nu e-n toate minÈ›ile! BineînÈ›eles. - A suferit mult. Nu îmi e deloc simplu dar, nu pot s-o las aÈ™a. - Nu prea vrei să laÈ™i nimic, nu? Ce anume poÈ›i să schimbi? Și se úită la el tăcută, îndelung. - Nu È™tiu dacă e vorba să mă schimb cu totul, Iulia. Până la urmă, nu e nimic uÈ™or în toate astea. - Nu-È›i cer asta, È™i se întoarce în direcÈ›ia de mers. Cu tonul unei dezamăgiri discrete rămas în auz, își urmează din nou paÈ™ii. Amândoi cutreieră cu privirile lumina neliniÈ™tită din jur È™i amândoi își caută unul altuia gândurile È™i temerile. ÃŽn ramurile care trec deasupra gândurile se încurcă, se agață în clipe È™i în priviri trecute, reîngăduind emoÈ›ii sumare. Pare că nu i-a reuÈ™it nimic iar ea continuă să pășească în deplină tăcere. - Nu mai spui nimic? Eu nu È™tiu ce vrei, sincer. - Poate că aici contează mai mult ce vrei tu, îi întoarce ea o expresie puÈ›in mirată. Se opreÈ™te brusc - Adică trebuie să aleg, Iulia? Chipul iritat È™i părul ciufulit îi rămân È›epene, mâinile atârnate. Cum îmi faci asta?! Gura ei se opreÈ™te întredeschisă, iar răspunsul care întârzie pare că urmăreÈ™te È™i el splendoarea sclipirilor dintre frunze. - Deci nu-È›i convine ceva È™i gata, nu mai contează, trebuie să aleg, închéie el. - Păi să È™tii că nu mai pot nici eu, trebuie s-o încheiem cumva! I se aprinde chipul È™i își mută privirea, undeva lângă el, aÈ™teptând. NemiÈ™carea le e învăluită în unduiri de nuanÈ›e, È™i slabul foÈ™net de pretutindeni rămâne ca un martor discret, în aÈ™teptare. - Și pentru ce toate astea, stau È™i mă gândesc, adaugă el încet într-un târziu. Ar trebui să înÈ›elegi, Iulia, È™i o priveÈ™te adânc, cu un alt glas, că nu totul aici depinde de mine. - Dar tu eÈ™ti cel care trebuie să ia o decizie, tu trebuie să faci ceva. La propriile mele probleme de ce nu te gândeÈ™ti? Și îi vede figura aprinsă, postura dezamăgită, în fapt gata să izbucnească. Dar numai eu trebuie să te-nÈ›eleg pe tine? Ce È›i se pare că-È›i cer atâta, ce È›i se pare că eu sunt cea cu pretenÈ›ii?! Jocul privirilor se schimbă o secundă, fluturându-i pe chip dezamăgirea, È™i ea se întoarce grăbită, pășeÈ™te înainte. Pe panta tot mai înclinată i se pare că trebuie să alerge după ea, È™i chiar miÈ™carea mâinilor ei îi apare potrivnică. - Iulia, stai te rog! N-am zis că nu sunt de acord cu nimic. O apucă de mână, cu multă nesiguranță, dar ea îi scapă. Nu înÈ›elegi? Iulia, vrei să te opreÈ™ti? - Pentru ce, poÈ›i să-mi spui? o aude încet, fără să-i poată vedea expresia. ÃŽnaintează grăbiÈ›i, cu tot mai multă nervozitate în miÈ™cări. - Dar chiar nu vrei să te opreÈ™ti È™i să-nÈ›elegi È™i tu?! îi strÃgă din nou. Și în ton cu bătăile inimii lumina È™i umbrele se succed rapid dintre coroane, îi joacă pe păr, peste tremurul care pare să o stăpânească. ÃŽncearcă să îi iasă înainte, în fugă, dar se împiedică într-o treaptă, È™i geanta îi zboară de pe umăr în praf. Ce naiba! M-am È™i împiedicat. Iulia! - Știi ceva, lasă-mă-n pace! M-am săturat! Te rog. O vede mergând zorită de aceeaÈ™i suferință, îndepărtându-se. Călcând peste frunze pe care parcă ea le-a făcut să cadă. Dar glasul ei l-a paralizat, l-a umplut de ură. - Iulia! rosteÈ™te mai mult pentru sine, apoi dă din mâini a neputință. PriveÈ™te în jur agitat, cu tâmplele umflate, respirând greu. O urmăreÈ™te încă o dată din ochi, sforțându-se să discearnă ceva, apoi își mută atenÈ›ia, clipind des, sub părul răvășit. Lumina pare să îl deranjeze, È™i ducându-È™i mâna la frunte aduce a oftat. ÃŽÈ™i răsfiră părul, se încruntă, iar agitaÈ›ia feÈ›ei compensează o clipă nemiÈ™carea corpului, într-un straniu contrast. Până È™i obrajii îi apar obosiÈ›i, o mască ce se lasă peste față, nimicind trepidaÈ›ia nervilor. Doar un uÈ™or tremur al unei pleoape se alătură zbuciumului privirii, făcându-l să pară viu. Dar tensiunea pulsează din nou, după acest moment de acalmie, cu alte priviri aruncate aiurea, cu degetele umblând prin păr. Un zvon de sunete distorsionate răsună din dreapta, È™i nu-mi mai pot menÈ›ine atenÈ›ia către bărbatul cu pricina. Mă uit într-acolo È™i dintre unduirile sonore ale trenului îmi răzbat strigăte È™i râsete, câțiva călători se dau într-o parte, înspre marginile garniturii. ÃŽntre vagoane se văd doi tineri prinzând È™i aruncându-È™i mingiuÈ›e de cauciuc È™i niÈ™te umbreluÈ›e. Făcând jonglerii. Unul dintre ei strigă È™i râde, îl îndeamnă pe celălalt, sare când prinde obiectele ilustrând dificultatea exerciÈ›iului. Se apropie de oameni È™i văd că are o tinichea, un castronel pentru mărunÈ›iÈ™. Se întoarce repede dinspre ei, de la o margine la alta, apoi îi strÃgă celuilalt È™i reîncepe figurile. Maestrul e acela, care merge pe mijloc, netulburat, privind numai în sus. Rar le scapă câte un obiect. Se apropie È™i creează miÈ™care în jur. Privirile îi aÈ›intesc curioase È™i alte râsete izbucnesc, îi acoperă, plutind peste comentariile unora din apropiere. TotuÈ™i între jongleriile È™i miÈ™carea neobosită a obiectelor impresia comicului se È™terge fulgerător, sub paÈ™ii pripiÈ›i È™i dezordonaÈ›i, provocaÈ›i parcă de încălțările lor scâlciate. Mizeria aduce cu o bună înscenare de circ, cu un rol care să le sporească atracÈ›ia. Numai că murdăria de pe figuri e apărută natural, puloverele le sunt scămoÈ™ate mai degrabă prin mărăcini È™i încăierări, decât în ateliere. Sunt chiar în faÈ›a mea È™i trec destul de repede, pentru că trenul e lung. ÃŽn urma lor remarc abia acum că se apropie un ins fără picioare, întorcând mereu capul în stânga È™i-n dreapta, È™i valul de relativă liniÈ™te se aÈ™terne din nou, o dată cu sosirea lui. Prefer să nu mă uit înspre figura irosită, cu o unică expresie, disperată fiind să nu scape nimic din ce-ar putea apărea în jur. Dar fireÈ™te că îl observ, È™i iată că o fetiță vine în urmă, pășind încet È™i nesigur, neÈ™tiind în ce direcÈ›ie se va îndrepta acum, dacă i se va face un semn. Þine o pungă È™i dacă există o legătură între ei, prin ocupaÈ›ie măcar, nu mi-aÈ™ putea da seama. Oamenii îi ignoră, È™i bărbatul aproape ghebos, cu bucățile lui de lemn pe care își sprijină mâinile, s-a cam îndepărtat. Fata se úită o clipă în urmă, să vadă ce altceva ar mai putea căpăta, după ce a primit de la o doamnă un măr. Figura murdară dar simpatică pare să se afle la graniÈ›a dintre inocență È™i o tristeÈ›e copilărească, È™i o teamă conÈ™tientă, izvorâtă prin unele priviri ce par aproape invidioase sau poate chiar supărate. Poate să fie felul în care îi e chipul luminat, dar acea graniță va veni. Ea trece într-un alt vagon. Sub impresia nelămurită pe care o lasă toată adunătura aceasta care s-a perindat, se aude un glas care pare să-mi îngâne tocmai gândurile. E glasul îndepărtat al unui acordeon. Fragmente clasice, care îi îndeamnă pe toÈ›i să viseze la ce-ar fi de dorit È™i la serile frumoase. Răsună ca un cânt estompat, în care mărturisirea se străduieÈ™te să facă față tuturor vicisitudinilor, huruiturilor, glasurilor È™i clipelor. Printre momente în care zgomotul È™i haosul domină, sunt reveniri ale vocii, ale emoÈ›iei, zorite mereu de goana roÈ›ilor. Ea își urmează încet cântarea, de departe, parcă opunând această liniÈ™tire melodică agitaÈ›iei È™i grabei din jur. Zâmbetele se ordonează È™i își urmează păreri de rău, scăderi ale tensiunii tăiate de câte-un È™uierat metalic cuprind apoi creÈ™teri ale vibraÈ›iei, ale mulÈ›umirii sau ale tristeÈ›ii. Și totuÈ™i mărturisirea se apropie, se întinde È™i se transformă într-o tânguire patetică. Ignorarea instrumentului È™i-a plânsetului său devine un aspect de fond, alături de zgomotele trenului È™i graba cu care ele înăbușă frânturi de suferință. Melodia s-a schimbat, È™i glasul își spune acum din plin povara, lovit, estompându-se, È›ipând sacadat sub vociferarea celorlalÈ›i, a goanei È™i-a întâmplării. Tocmai lucrurile È™i oamenii din jur, care nu-l lasă să-È™i spună suferinÈ›a până la capăt, îl fac să răsune È™i mai trist, ca un rănit care e lovit chiar în timp ce își exprimă durerea. E strigătul omului care își deplânge soarta È™i spune sus È™i tare că aÈ™a trebuie să fie, că altfel nu se poate. Și printre discordanÈ›ele sonore fulgerătoare, vocea acordeonului se întinde plânsă, falsând uÈ™or melodia originală, într-un bocet gâtuit È™i deznădăjduit. Cântecul se leagănă acum cel mai aproape, o dată cu instrumentistul È™i cu miÈ™carea vagonului, se urcă È™i coboară sincopat, în luptă cu vuietul È™i huruitul momentului, chinuindu-se să se facă ascultat. Și propriile păreri de rău pentru vocea tristă, pentru neînduplecarea clipei față de noi, ce se întinde precum o întreagă existență, cu suiÈ™uri È™i vaiete, cu speranÈ›e retezate în zgomote sacadate, zorite È™i ritmice. Cu reîntoarcerea speranÈ›ei È™i-a tristeÈ›ii, umbrite după o clipă de vuiet È™i haos; plânsul se iveÈ™te din nou, încet, apoi strident, aproape duÈ™mănos, È™i iarăși părerea de rău se îneacă în tresăririle momentului, crescând È™i stingându-se ca niÈ™te amintiri vagi. Precum timpul care s-a scurs, aducând cu el ce-a fost de adus, destrămând gândurile È™i întâmplările, întunecând oamenii È™i imaginile lor, È™uierând grăbit peste tristeÈ›ile de-o secundă, pentru a te face să te miri de prezentul în care vocea te îngână, se căieÈ™te È™i îți aprobă mărturisirea. Implorarea atenÈ›iei, dorinÈ›a de-a fi ascultat, conduce glasul tot mai departe pe drumul său, către un final aÈ™teptat dar nedorit, căci fraza se reia mereu, cu o sete de-a trăi suferinÈ›a, de-a se-mplini prin ea. Ecourile sunt permanent curmate È™i deturnate, ca È™i cum rezultatul dialogului zgomotos dintre om È™i destin e deja hotărât. Iar când tonalitatea începe să pălească, iar cântăreÈ›ul se îndepărtează, luând cu el unda de emoÈ›ie, toate tânguirile sunt împresurate de clipa prezentă. Vuietul grabei, dezordinea vocilor din jur cunosc o schimbare, o miÈ™care largă, È™i glasul acordeonului se stinge brusc. Trenul s-a oprit, hărmălaia È™i agitaÈ›ia È™terg aproape orice urmă de armonie sonoră. Printre trecătorii grăbiÈ›i, tonalitățile răsună È™i se întrec într-o îmbulzeală nervoasă, vagonul aproape că se goleÈ™te o clipă pentru a se umple din nou. Dar dincolo de bâzâitul mulÈ›imii, de vorbele È™i strigătele stridente care-l acoperă, se aud îngânări ale cântecului dinainte, È™i cu ecoul larg al spaÈ›iului de afară, instrumentul se tânguie iar, acolo undeva, È™opteÈ™te fără grabă. E aproape amuÈ›it de trenul care pleacă, însă vag printre huruiturile ritmice vocea cântă, își plânge din nou soarta, tot mai departe, răzbind într-un final doar în amintire. ÃŽncet, monotonia sonoră dinainte își reia locul, È™i gândurile par să treacă lin peste figurile din jur. Bărbatul cu pricina nu mai este, È™i de altfel feÈ›ele sunt altele È™i altele. Cu trăsăturile lor ilustrând graba, neastâmpărul sau liniÈ™tea aparentă, par un ecou slab al meditaÈ›iei armonioase dinainte. Sunetul sacadat al drumului răzbate în urechi È™i peste legănatul blând al capetelor se simte o lâncezeală paÈ™nică. ÃŽncă din ochii purtând priviri È™terse sau fugare, se vede continua aÈ™teptare. A doamnei care-È™i È›ine poÈ™eta strâns în braÈ›e, de pildă, aflată chiar în faÈ›a mea. Și care urmăreÈ™te atât de îndepărtat lucrurile din jurul ei. Ca È™i cum cântăreÈ›ul dinainte a transpus-o într-o lume a visării È™i-a căutării în trecut. Pe lângă toate imaginile prezentului. Prin oricare apăsare de gând, curmându-se brusc în zgomotul de-acum, zorind alte voci È™i întrebări, ajungând deodată la o destinaÈ›ie ciudată, pentru a o lua de la capăt. Parcă punând întrebări asupra vechilor hotărâri, nimicind pe rând fermitatea sau înduioÈ™area vreunei păreri, apropiind contrastele atâtor zgomote nehotărâte, pentru a lua în stăpânire ce-a mai rămas dintr-o ascunsă neliniÈ™te. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy