Stau tolănită în pat si privesc fix tavanul întunecat al camerei, mă plictisesc îngrozitor. Gândul îmi zboară către clipele fericite, petrecute împreună, dar acum el e departe. Poate și el se gândește la mine… dar ce rost are să visez la un lucru demult pierdut? Amintirea lui încă mă chinuie, chiar dacă a trecut ceva timp tot îi mai simt prezența… Gata! Trebuie să mi-l scot din minte! Sar din pat și încep să mă plimb în mod nervos prin cameră.
Vreau să-l uit! De ce nu reușesc, Doamne? O poză îmi apare în față… noi doi… poza e de vara trecută, când am petrecut vacanța împreună… cât de frumos a fost! Nu trebuie să mă mai gândesc la el! Poza aceea începe să mi se pară un impediment în calea mea, o iau și o arunc cu putere, se lovește de zid, cioburile de la rama de sticlă se împrăștie în toată camera. Acum a dispărut, dar cu ce mă ajută asta? Mă simt oare mai bine? Nu, din contră… încep să mă simt din ce în ce mai pustie…
Mă prăbușesc pe podeaua rece, lacrimile îmi curg neîncetat, încețoșându-mi vederea… În mintea mea e doar el și nimic altceva… De pe birou se aude încet telefonul, mă ridic cu greu și-l iau în mână… un mesaj… de la el, poate e ceea ce așteptam. Oare visele chiar se împlinesc? Mâinile îmi tremură, cu greu reușesc să-mi calmez emoțiile, deschid mesajul: „Între noi a fost ceva frumos, dar s-a terminat. Îmi pare rău dar nu cred că mai are rost o altă încercare… Te-am iubit enorm dar știu că relația noastră nu mai are nicio șansă. Matei”.
S-a terminat?! De ce s-a terminat? Nu e vina mea pentru tot ceea ce s-a întâmplat… Cu ce am greșit? Telefonul îmi alunecă din mână și se izbește de podea, s-a spart… Nu mai pot suporta durerea! Mă distruge ideea că el nu mai e cu mine ci cu alta…
Nu pot trăi fără el! Mă apropii de birou, scotocesc în mare grabă toate sertarele, cărți, caiete, CD-uri, stilouri toate zboară prin cameră. Am găsit ce căutam, flaconul cu pastilele mele de inimă. Mă așez pe pat, le răstorn în palmă și le înghit în grabă. Gata! Acum pot sta liniștită, voi putea fi fericită! Încet, încet încep să văd negru în fața ochilor, mă simt amețită și începe să mă doară îngrozitor capul…
Ce muzică frumoasă! Și ce adiere plăcută! Deschid ochii, în juru-mi totul e alb, o lumină puternică mă înconjoară, plutesc! Se apropie cineva de mine… Mă atinge încet, tresar.
- Cine ești?
- Nu te speria, copilă! Ești în siguranță.
- Unde sunt?
- Te afli într-un loc unde ți se va hotărî soarta, adică în Infinitum, poarta dintre trup și suflet.
- Și ce caut aici?
- Tu ai vrut să te omori și ai reușit,oarecum… Trupul tău e acum într-o stare de veghe, dar având în vedere că ai ajuns aici ai o șansă să te întorci pe pământ dar trebuie să arăți că îți dorești asta, dacă nu vei fi judecată, se va hotărî dacă te vei duce în Rai sau în Iad.
- Dar eu nu vreau să mă întorc pentru că acolo am suferit prea mult…
- Sunt persoane care așteaptă să-ți revii și să te întorci, dar e alegerea ta…
- Totuși… Ce s-a întâmplat cu mine după ce am înghițit pastilele?
- La scurt timp ai intrat în comă… iar momentan trupul tău e într-un spital.
- Sărăcii mei părinți nu merită asta… Și totul numai din cauza lui!
- Nu plânge, te poți întoarce.
- Dar dacă mă întorc tot nu voi putea scăpa de durere.
- Dar nici dacă rămâi aici nu vei scăpa de ea. Durerea trebuie înfruntată cu curaj, trebuie să dai ochii cu el pentru a putea scăpa de durere.
- Dar…
- Crezi că ai putea să faci asta? Doar așa poți redobândi pacea sufletească.
- Cred că da…
„Marina! Fata mea, revino-ți…” E mama, îi recunosc vocea. Îi strâng mâna cu putere, o aud cum strigă „Un medic, repede! Și-a revenit!” Deschid ochii si îi privesc chipul blând, mi-era dor de ea… În jurul meu se adună medici și asistente, după ore întregi de consultații realizează că sunt sănătoasă și că mi-am revenit în mod miraculos…
După analize mă întorc istovită în salon… mama și tata mă așteptau răbdători, lângă ei era Matei… Când m-a văzut a tresărit iar ochii îi licăreau, eu îl priveam cu emoție și teamă. Se apropie încet de mine și îmi șoptește: „Iartă-mă, am fost un fraier, te iubesc!”. Degeaba… acum nu mai contează, nu îl mai pot iubi… din cauza lui puteam pierde totul în viață.
După externare i-am spus lui Matei că nu mai are rost să continuăm pentru că nu mai simt nimic pentru el, a mai încercat de câteva ori să mă convingă să ne împăcăm dar fără rezultat, până la urmă s-a lăsat păgubaș. La o lună de la externare am hotărât ce vreau să fac cu viața mea, vreau să i-o dedic lui Dumnezeu, vreau să mă călugăresc… Și asta am și făcut am oferit toată dragostea mea lui Dumnezeu și oamenilor sărmani. Acum mă simt cu adevărat împlinită. Adesea îmi amintesc frânturi din cele câteva zile petrecute departe omenire și atunci îmi dau seama că am fost binecuvântată!