Capul îi vâjâie, gândurile i se învălmășesc, mii de ace îi înțeapă corpul.O stare de neliniște îl inundă pe măsură ce se apropie.
Neonul clipește, cufundând holul, când și când, în întuneric.Tocurile pantofilor lovesc ritmic dalele de gresie.Þiuitul se amplifică și își duce instinctiv mâna la ureche.Se răsucește brusc de parcă ar vrea să-și repudieze veștmintele, ele să-și continue înaintarea, învăluind aerul jilav iar el să rămână contemplând acea lentilă, ca un uriaș ochi de bufniță, din spatele căreia își ițește capul și umerii zdrențuiți, o siluetă ce-i seamănă.
Ajuns în fața ușii caută febril cheia.Nu o găsește în buzunarele pantalonilor.O caută în sacoul sport.Aici este? Ba nu, e o monedă.Nu cumva a lăsat ușa deschisă? Apasă pe clanță.Sau a uitat-o în yală când a plecat și i-a luat-o cineva? Face câțiva pași înapoi și aude zgomot de cioburi ce scrâșnesc.Unul i s-a înfipt în talpă.Se apleacă să-l scoată și cheia îi cade din cine știe ce unghere sau pliuri ale veștmintelor.
Înainte de a intra, lipește urechea de ușă.Încăperea parcă absoarbe zgomotele străzii, vânzoleala trecătorilor, șuieratul lichidelor prin arterele clădirii, precum o cutie de rezonanță sau o scoică.
Se tolănește în fotoliu.Își aprinde țigara exact când o mașină de pompieri pune în funcțiune sirena.Amuzat, privește rotocoalele de fum sidefat.Parcă ar fi duhul dintr-o lampă fermecată, își spune și cu un gest parcă studiat în oglindă își pregătește stiloul pentru o noapte albă...