Programul meu de primavară este pe cât de stereotip, pe atât de plăcut în fiecare dimineață. Il deschid matinal, între orele 3 și 4 cu un mic dejun copios, dar absolut dietetic, ca să nu zic, vorbă mare, „bio”; urmat de gimnastica adecvată vârstei și bolilor mele, mai ales respiratorie; și apoi o oră și jumatate de festin pe calculator și Internet, acompaniate de un litru de ceai verde(cardio-protector) in locul tradiționalei otrăvi numită cafea. Pe muzici diverse. La 5 și 45 urc pe bicicletă spre vie.
Am o grădină de 5 arii cu 3 de viță-de-vie, și o grădiniță cu pomi fructiferi, o căbănuță sub doi nuci umbroși. La 3 km distanță de casă. Un voiaj fantastic, cu căștile în urechi și muzică în surdină nu atât din cauza șoferilor, nu pe-atât de matinali, cât pentru a mai auzi și ciripitul păsărelelor în liniștea dimineții.
Ajuns la destinație sunt așteptat de adevăratele gazde, cei 4 căței aciuiați pe-acolo. Le servesc și lor dejunul pe care le-am încropit din seara precedentă. Mă întâmpină de fiecare dată cu același ritual al servitorilor sârguincioși și fideli. Aleargă în fața bicicletei mele, pătrund în grădină, fac un „tur de forță” și lătrat prin toată grădina și se prezintă să-și sevească masa, pe care o fac cu conștiința datoriei împlinite. Nu sunt obraznici, ci dimpotrivă, chiar disciplinați aș zice, cu excepția unui intrus pe care incearcă să-l elimine cu sprijinul meu, acesta fiindu-le superior ca statură și agresivitate. Așa că le dau tot concursul. Și eu am ciudă pe câini, de fapt pe oamenii-câini, mai ales dacă sunt intruși. Îmi iau hainele de lucru și mă apuc de treabă Intotdeauna sunt destule de făcut la vie. Nu se termina tunsul, că începe legatul. Apoi stropitul de câte ori e nevoie. Și e... Apoi din nou legatul, iar buruienile cresc întruna, mai ales în primăvara asta ploioasă, adică bună. Lucrez doar o oră și jumătate - două, în fiecare dimineață când vremea o permite. Dar această muncă ușoară îmi dă niște satisfacții nemaipomenite. Devin pur și simplu alt om. Pe lângă faptul c-am făcut ceva util, cu mâna mea, benefic mai ales pentru sănătatea-mi oarecum precară, devin beneficiarul exclusiv al unei oboseli plăcute și reconfortante.
Dar să ajung la problema fericirii. Acum vreo două săptămâni, când Mica a avut un oaspete, consătean stabilit de mult în Austria, care a venit s-o vadă și căruia i-am organizat o ieșire la iarbă verde, adică la gădina de la vie, mi-a rămas ceva vin acolo în beci. Așa că am prins obiceiul ca, după o oră de muncă să iau un biscuit mic, fără zahăr(din cauză de diabet) și un pahar mare de șpriț de vin roșu, pentru inimă. Îmi fixez înregistrările de pe mobil de așa manieră încât să ajungă la actuala mea melodie preferată, cam într-o oră. Și mă fixez pe ea. În timp ce-mi beau șprițul.
E ceva de comă ! Eu fac parte, probabil din cei cu idei puține, dar fixe. De aceea îmi place să ascult aceeași melodie și doar aceeași, zile, săptîmâni și chiar luni, până mă plictisesc, sau mai bine spus, până-mi apare alta în colimator. Și nici nu cred că poate să fie alta definiția fericirii. Să încerce cineva să mă contrazică !
Mă lăudam, mai deunăzi cum că n-aș fi un fan al muzicii populare, dar incep să cred că m-am înșelat și nu doar fiindcă ultimele mele fixații sunt din zona asta. În iarnă m-am fixat pe câteva minunate colizi(la noi ăsta-i pluralul) de ale lui Hrușcă, apoi am ascultat o melodie „Mărie, Mărie” de Tudor Gheorghe, ce-mi amintește de o bună prietenă pe care am pierdut-o…definitiv. Și, în sfârșit l-am redescoperit pe Leșe. Acum sunt în perioada unui cântec nostalgic al falnicei tinereți pierdute. Îi zice „Pușca și curaua lată”. Ce-mi pare foarte intersant la cântecul acesta este că ne induce în mod pervers-persuasiv sentimentul că am fost și noi cândva cineva, adică bărbați adevărați. Adică nu ne-am fi pierdut doar tinerețea, ci și o anumită măreție implicită, o bărbăție falnică și potentă, chiar dacă poate mulți nici nu prea o-m fi avut-o. Ne mângâie și oblojește orgoliul nostru masculin.
Să vă povestesc o întâmplare care mie mi s-a părut mai mult decît hazlie, aproape concludentă, ca să nu zic de-a-dreptul simtomatică: i-am adus melodia de care eram îndăgostit unui prieten ascultând-o și băiatul acetuia. Și iată ce comentariu a putut să facă, referitor la versurile de forță ale refrenului: „pușca și cureaua lată, ce bărbat eram odată, la vânat prin munți și văi, cu ortacii mei” : păi tata nici n-a trăit la munte și nici n-a fost vreodată la vânătoare. Așadar o înțelegere mai mult decât „populară” a muzicii populare, a cărei versuri sunt rodul unei gândiri filozofice profunde (când avem de a face cu muzica populară autentică). Trebuie să vă spun că băiatul prietenului meu nu are 4 ani, ci peste 40 și nu e la grădiniță, ci oarece preot. Adică adapă enoriașii din fântâna înțelepciunii sale.
Voiajul meu matinal are o structură avantajoasă pentru sănătate. La dus, drumul e în pantă, deci necesită mai mult efort, iar la întoarcere - la vale – și… alta e viața ! Așa că mi-aș permite o parafrază: Mai dulce-mi pare calea acum la-ntors acasă... Și mi-a fost dat să verific cele spuse, cu prisosință. Întotdeauna drumul de întoarcere pe bicicletă, pe fondul unei oboseli izbăvitoare, dar cu satisfacția îndatoririi împlinite și cu muzica preferată în urechi, este partea cea mai frumoasă a aventurii mele matinale, dar, de când s-a interpus și șprițul euforizant, această întoarcere a devenit de-a-dreptul fabuloasă. I se adaugă ceva inefabil ce ține de optimismul incurabil, de cheful de viață(nu veșnică), de veșnicia pământeană, născută la sat, cum s-a zis, probabil cu destulă îndreptățire.
Oare asta să fie fericirea ? Satisfacția unor relizări personale, de aproape orice natură, inclusiv sexuală, (se zice și eu cred în ce se zice), muzică, și ceva euforic- halucinogen (gândindu-mă cu groază la droguri). Și ce naiba ar mai putea pentru ca să fie ? Dragoste, prietenie, muncă, optimism (înainte de toate) ? Probabil câte puțin din toate astea,(sau, mai mult), un amestec compozit, structurat calitativ și cantitativ pe profilul personalității fiecăruia. Dacă avem una predispusă la fericire, iar, dacă nu, fie ce-o da domnul! Adică, Dumnezeu cu mila ! Dar cum poți deveni un optimist incurabil, dintr-un abonat al suicidului? Ar fi o altă poveste pentru altădată, poate.. Fiindcă tentative suicidare ideatice am avut și eu destule. Mi-a lipsit însă curajul sau lașitatea-curajoasă, necesare unui asemenea demers definitiv. Și dacă tot am ajuns să mai trăiesc, s-o fac cât mai bine. Vorba înțeleptului de serviciu: să trăim bine ! Noroc că fiecare poate înțelege prin „bine” ce vrea...mușchii lui.