DESPRE ELIGIBILITATETuturor celor care au ocupat,ocupă și vor ocupa această funcție

De fapt, titlul complet ar fi Despre eligibilitatea funcției de cel mai bun prieten, dar ar fi un titlu prea lung. Așa că ideea o să fie explicitată ca atare.

Definind aparent precis o persoană, formula cel mai bun prieten își dovedește ambiguitatea și chiar slăbiciunile, la urma urmei umane, de îndată ce îi încerci rezistența cu acidul timpului. Nu că n-ar rezista. Rezistă. Dar, are, vorba marxistului, un caracter istoric, dacă nu cumva și unul de clasă. Cel mai bun prieten e o funcție eligibilă, prea puțin ereditară, destul de puțin transmisibilă. Nu are, neapărat, continuitate. Poți traversa perioade cu funcția asta neocupată, după cum pot exista, în ciuda logici aparent exclusive, perioade de suprapunere. De fapt, funcția se prevalează de un soi de nescrisă lege de protecție pentru foștii mari demnitari. Cu rarissime și bine definite excepții, cineva care a ocupat cel puțin odată funcția asta pe lângă tine, cititorule luat ca martor, rămâne s-o poarte toată viața, chiar dacă întrucâtva inactiv. Dar cum ar suna cel mai bun prieten în rezervă ? Sunt două posibilități. Ar suna fie rebarbativ, fie de-a dreptul ca drakku.

Fără îndoială, eligibilitatea, umană fiind, nu e, prin definiție, infailibilă. Coborât din Kakasvár "la bloc" îmi făcusem intrarea în gașca locală organizând, ca joc tematic, primul duel la care participase D'Artagnan, doborându-l pe Jussac, omul cardinalului. Și având, bineînțeles, grijă să-l distribui în rolul lui Jussac pe unul pe care de mult voiam să-l altoiesc și tare mă distra s-o fac "legal". Încă nu citisem nici Tom Sawyer, nici Robin Hood și nu bănuiam că nu-s defel original. Pe parcurs am asistat apoi la nașterea unei concurențe spontane pentru funcția eligibilă de cel mai bun prieten. Băiatul mai deștept ca mine și la care, în fundul sufletului, țineam mai mult, excedat de preferința, exterioară dar accentuată, pe care o acordam celui ce se va dovedi ulterior un mărunt ticălos, îl ironiza pe acesta: "Păi când îl strigă la catalog zice așa: Þucă-l în Curescu Marinică pe Nicușor". Numele celuilalt, viitorul ticălos, era Curescu Marin (sic), toată lumea îl știa de Þucu, cu excepția bunicii lui paterne, care se încăpățâna să-l strige, nimeni nu știa de ce, Nicușor. Pe țigănosul prieten mai deștept îl chema Puiu Plopșoreranu. După ce a plecat din oraș am pierdut legătura cu el. După ce a plecat și Þucă-l în Curescu, cel mai bun prieten a devenit Iancu Nicolae, zis Gică, pe care-l botezai Gică Marafet, în cinstea romanului Unsprezece, de Eugen Barbu. Cu Gică am corespondat mulți ani de zile, după plecarea mea și m-am lăsat găzdit în apartamentul lui de bloc ultima dată când mi-am vizitat orășelul natal, acoperind perioada eroilor acestei file de jurnal. La un moment dat n-a mai răspuns pur și simplu la scrisori. Peste alți ani, o cunoștință comună, care m-a vizitat în Drumul Taberei, mi-a spus cu fereală: Nu-l mai căuta, Liciniu. A dispărut după grevele din 77 ca și cum n-ar fi existat niciodată, cu familie cu tot". Fetița lui trebuie să fi avut sub 4 ani la vremea grevelor.

Sărind peste etape și peste interminabila dinastie neereditară a celor mai buni prieteni, chiar omițându-l, pentru moment, pe graficianul cu care cărțile mele înfruntă viața extragestantă, socotesc că nu mai e nevoie decât de marcarea unui moment de sincronism: în vara unui an olimpic și bisect, mă aflam, proaspăt însurat, la Costinești, în golful francezului, cu Eugen și prima lui consoartă. A terecut și Loara pe acolo, dar mai ales a trecut Raoul Þintaură, fostul camarad de armată, cel mai longeviv în eligibila funcție. S-a mirosit instantaneu cu Eugen și au decis pe loc să-și marcheze prietenia arestându-mă și aruncându-mă la apă adâncă. Nu mai mult de 2-3 secunde. Știind că e farsa lor, le-am lăsat bucuria de a și-o împlini și am reușit, nici eu nu știu cum, să nu intru în panică. Raoul s-a cărat imediat în treaba lui. Acum, după ce Eugen a plecat puțin, a rămas Raoul. Dar și dumul Clujului e lung.

În fine, ajung la cuplul de ocupanți simultani ai funcției eligibile de cel mai bun prieten, din perioada în care eram îndrăgostit de sora mai mică a unuia și-mi petreceam tot restul timpului cu celălalt.

Celălalt s-a stabilit, de zeci de ani, într-o fermecătoare capitală culturală. Decor al altor întâmplări mai esențiale și mult mai bine povestite, înaintea acestui jurnal. Unde-mi fac de treabă în medie odată pe an, de cel puțin 11. O singură dată i-am dat telefon ca să-i spun măgăria ca n-am timp să trec pe la el. Căci atunci când n-am timp, adică între 3 cazuri din 5 și 2 cazuri din 3, am delicatețea să nici nu-i dau telefon.

Pe nici unul din noi nu-l deranjează că practic nu comunicăm. Nu atât sistemele de valori sunt diferite, ci mai ales sistemele de priorități. Ceea ce, grație naturii poaradoxale a omului, nu mă împiedică să mă simt foarte bine la el acasă. Mai exact, casa lui să fie unul din primele 12.56 locuri unde mă simt bine. Nu-i mare brânză, e imposibil să nu te simți bine acasă la el. Mai întâi că e practic imposibil de ajuns. Până să fi învățat singur, constatam amuzat că nici un șofer de taxi nu știe drumul. După care, dom' profesor mă făcea prost, pe bună dreptate, dovedindu-mi că la comanda lui telefonică, în mai puțuin de 3.14 minute taxiul vine. Degeaba l-ai citit pe Asimov, bătrâne, tot nu ști să comanzi un taxi. Apoi, că nu e numai complicat de ajuns, dar e și pitoresc. Am reușit să-mi construiesc algoritmul de ajungere când mi-am amintit că din strada Spancioc dai în strada Stroici. Ceea ce mi-a declanșat sofisticatul meu reflex histrionic, căci m-am revăzut instantaneu în clișeul literar al foștilor colegi de liceu care se reîntâlnesc în viață pentru a-și aminti cum își suflau unul altuia la latină, pentru a se ajuta sau nu în epica implicată, după cum cere rațiunea de partid. Acuma n-o să-mi spuneți că ați uitat din ce bucată literară clasică vin numele astea. Nici eu nu-s prea sigur, dar nu contează, știu precis că vin de undeva. Nu în ultimul rând, într-un petec de grădină, dom' profesor posedă un grătar, la doi pași de o masă negeluită, înfiptă în pământ. Ansamblul e situat față de soare exact la fel ca cel omolog, de la casa de poveste a graficianului. Dar asta nu-i tot. Dacă stai cu spatele la gard, ai în față răzoarele de flori, dincolo de care e poarta. Dar dacă privești spre stânga, dincolo de gard e cimitirul Eternitatea, unde am fotografiat mormintele lui Creangă și Topârceanu. Ei, nu-i așa că e imposibil să nu te simți bine acolo?

Despre celălalt, omologul lui, nu pot spune nimic. De fapt, afară de faptul că el era unul dintre cei doi prieteni cu care eram în campingul de pe valea Uzului, în dimineața de 21 august 1968. Moment relatat în fila Despre aventurieri. Fratele, supirantul și partenerul de teatru, în Nota zero la purtare, al fetei cu bujorii. Și la lectura filei Despre trandafirii roșii va rezulta, colateral, și motivul confuziei. Trandafirii erau, fără s-o știu… rezervați. Greu de imaginat o așa eficientă împerechere de cumsecădenie și naivitate ca la băiatul ăla. Ceea ce l-a și distrus. Drept pentru care sora lui, acum, după înmormântarea tatălui lor, rămasă doar cu propria ei familie, mă socotește a fi "al doilea ei frate care trăiește".

19.03.2006

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor