Motto: ...Haemus și Carpații!


– Arhon, cum vă numiți? Am ordin să vă trec în catastiful cetății!
Necunoscutul își ridică privirea. În contrast cu fața, încordată aidoma unei sculpturi de marmură, aceasta îi era oarecum blândă. O strălucire ștrengărească îi trecu prin ochi când spuse:

– Ieremia Deleanu, din neamul Delenilor, discipol al Academiei Imperiale din Serdica.
Vocea îi era fermă, dar frigul dimineții și, probabil, oboseala drumului estompaseră în mare parte tonul ceremonios cu care ar fi trebuit să sune prezentarea. Auzindu-i cuvintele, portarul facu o temenea adâncă și spuse:
– Fiți binevenit la Albota, arhon, și iertați-mi îndrăzneala de mai înainte!
Porțile cetății se deschiseră cu zgomot, iar necunoscutul dispăru în nici două minute. Portarul privi câteva clipe în urma lui. Nu prea cunoaște eticheta, deși aparține unei familii nobile! Nici n-a catadicsit măcar să se caute prin buzunare. În plus, mai e și singur... la ora asta. Și unde s-a mai văzut nobil să călătorească pe jos și fără escortă? Oare de unde ține calea și ce să caute un tânăr curtean din Capitală aici, la margine de țară, în cetatea asta pedepsită de Dumnezeu?... Portarul își dorea sa afle raspunsuri la aceste întrebări. Dar, cu privirile lunecându-i pe zidurile masive, își dădu seama că nu avea să le afle vreodată. Cine știe, poate că necunoscutul discută deja cu pârcălabul? Sunetul strident al goarnei îl trezi la realitate. Se apropia schimbarea de strajă. Portarul oftă și se îndreptă și el spre cetate.



– Înălțate împărate, dați-ne un oștean! – strigă din toate puterile cel mai înalt dintre băieții adunați pe poiana de la marginea pădurii.
– Pe cine? – sosi răspunsul, sub forma unui țipăt gâtuit, din cealaltă “tabără”.
– Pe… Barbu!
Auzindu-și numele. acesta își eliberă mâinile, privi înainte preț de câteva clipe, își luă avânt, și o porni la fugă. În câteva zeci de secunde, parcurse distanța până la zidul uman format din copii ținându-se de mâini Cu pieptul înainte, se aruncă țintind brațele a doi dintre inamici. Deschizând ochii, se trezi de cealaltă parte a “zidului”. Zâmbi. Reușise să spargă veriga. Acum cei doi îi aparțineau. Se ridică de la pământ, își luă “oștenii” bosumflați și o rupseră la fugă toți trei spre ai lui.
Acum era rândul celorlalți să aleagă.
– …Pe cine? urlă “șeful”, ajuns împărat pentru câteva clipe.
Urmară câteva clipe de rumoare. Apoi, niște zâmbete ironice… care nu prevesteau nimic bun.
– Pe… Ieremia! răsună în sfârșit.
Chematul făcu un pas înainte. Se pregăti… și-și începu cursa. Fugea cu privirile ațintite spre pământ, pentru că îi plăcea să privească firele de iarbă care rămâneau în urma lui cu repeziciune. Când mai rămâneau doar câțiva metri până la țintă, își ridică ochii... ca să vadă un loc gol în față… un hău care-l absorbea… o negreață care i se depuse pe ochi când simți coliziunea cu pământul.
Peste o eternitate petrecută în neștire, care de fapt dură câteva clipe, se ridică de jos clătinându-se. Nimeni nu-i sări în ajutor, nimeni nu-i făcu măcar un pas în întâmpinare. Ieremia își dădu seama, în ciuda stării în care se afla, cine era vinovatul.
– Marius, scit împuțit ce ești! Vedea-te-aș în patru labe în mlaștinile de pe Nipru!
Cel căruia i se adresase își trecu degetele prin pletele blonde, și zise:
– Copiii mâncătorilor de caș să facă ciocu’ mic, și să ne scutească de duhoarea de oaie care se simte de la o verstă!
Lui Ieremia i se zburli părul, și-și simți spatele străfulgerat de fiori reci. Amețeala îi pierise cu desăvârșire când sări cu pumnii înainte să-și pună la respect dușmanul. Iată cum prima lovitură îi atinge tâmpla, producând un sunet sec. Marius duce instinctiv mâna spre cap.
– De ce-ai făcut asta? mai apucă să zică, înainte să primească un cap în burtă.
Peste mai puțin de un minut, stăteau amândoi pe iarbă, trăgându-și sufletul. Marius își pipăia imensa umflătură de la tâmplă și vânătaia de sub ochi, în timp ce Ieremia își ținea batista peste buza zdrelită.
– Știi ce-o să-ți facem, Blană de Berbec? – aproape că șopti Marius printre lacrimi, ținându-se cu mâinile de burtă. – Nu știi, nu? Ei lasă, că vezi tu! Azi nu mai ajungi viu acasă!
Ieremia se ridică în picioare și începu să se îndepărteze de ceată. Îi ajunsese pe ziua de azi. Iar amenințările “scitului” nu-i trezeau frica, de fapt îl lăsau rece. Era preocupat de altceva… de explicațiile pe care va trebui să le dea acasă.
Peste aproape o oră , intră pe o stradă de la marginea orașului. Nu mai avea mult de mers… Zgomotul unei pietricele care ateriză pe caldarâm chiar în fața lui îl determină să-și întoarcă privirea…
Marius era însoțit de doi dintre prietenii săi, și de un câine negru, mare ca un vițel. Acesta mârâi amenințător, înainte să se audă vocea stăpânului:
– Ia-ți adio de la viață, Deleanu! Haemus și Carpații!
Vădit încântat, acesta asmuță câinele, scoțându-i zgarda.
Fără să mai aștepte continuarea, Ieremia o rupse la fugă. Știa că n-are nicio șansă să scape de urmărirea diavolului negru, căruia ajunse, la capătul străzii, să-i simtă respirația în spate. Știa că Marius și ortacii lui vor avea grijă să afle toată școala, și mai știa că dacă nu găsește o soluție rapid, aceasta avea să fie și ultima faptă de arme a gloriosului cavaler Ieremia Deleanu.
…Coșul pieptului și gâtul îi deveniră o rană deschisă, uscată și biciuită de aerul fierbinte al după-amiezei. Câinele nu-l slăbea nici pentru o clipă, nedând niciun semn de oboseală. În schimb, Ieremia simți, după câteva minute, că se apropie de limita puterilor. Mai parcurse, cu un ultim efort, câteva zeci de metri, până în fața porții…
Își amintea cercul de cretă, fața străbunicii sale aplecată asupra sa, fumul înecăcios al smocului de blană care îi ardea la picioare… Buzele străbunicii se mișcau într-un ritm alert, pronunțând cu repeziciune cuvintele descântecului, iar mâinile ei tremurânde îl învârteau în neștire. Ieremia nu înțelegea ce i se întâmplă, era încă prea mic ca să înțeleagă cuvintele limbii ciudate… Când amețeala îl învinse, își lăsă capul să alunece de sub strânsoarea ei. Era liber…


Era liber să pășească înainte, porțile cetății deschizându-se pentru el. Pașii săi fermi, rapizi, îl duseră în câteva minute la fierărie. Aceasta, adăpostită de o cămară de piatră prevăzută cu un hogeag imens, îl izbi aproape violent cu un iz combinat de metal încins și minim șase tipuri diferite de transpirație umană.
Îi ieși în cale un puști de vreo paisprezece ani, gol de la brâu în sus, care afișă o mină de mirare profundă la vederea vestimentației sale.
– Cheamă-l pe stăpânul tău, băiete.
– Da, arhon!
O figură înaltă, robustă apăru în cadrul ușii.
– Nu mai e nevoie, Tiberiu. – tună bărbatul. – Lasă-ne singuri acum.
Băiatul se închină de două ori și o luă la fugă în direcția opusă, lăsând în urmă un nor de praf. Cei doi priviră pentru câteva clipe în direcția lui, apoi fierarul spuse:
– E o modă mai nouă asta, printre cei de la Academie, să viziteze cetățile de graniță? S-au închis cumva bordelurile din Serdica și acum căutați senzații tari la muierile sciților?
– Și eu mă bucur să te văd, Darie! – veni răspunsul.
Fierarul se îndreptă din șale și începu să hohotească zgomotos.
– Ieremia, copile, ce cauți în gaura asta de șerpi? Ia vino-ncoace!
Îl strânse în brațele-i păroase, acoperindu-l cu totul, și continuă să-l strângă până când acesta își simți coastele trosnind. Apoi îl luă de mână și începură să coboare treptele de piatră, coborând spre piața principală.
– O să mergem să-ți găsim ceva de mâncare, și să-ți pregătim o cameră, pentru că…
– Darie… s-ar putea să nu rămân peste noapte.
Uriașul îi aruncă o privire piezișă. Încetini pasul, apoi spuse:
– Înțeleg că, poate, ai motivele tale să procedezi astfel. Oricum, e clar că ai nevoie de ajutorul meu, altfel nu m-ai fi căutat. Vei fi fiind flămând, și-mi dau seama că și mie mi-ar prinde bine o gustărică. O să mergem să mâncăm și vom discuta ceea ce avem de discutat cu burțile pline, că-i mai bine așa. Ai avut, probabil, grijă de escortă?
– Sunt singur.
Darie se poticni, fiind pe cale să se prăbușească de pe treapta pe care tocmai pășise. Când își recăpătă echilibrul, se sprijini pentru câteva clipe de zid, barându-i calea lui Ieremia.
– Încă n-au trecut destule ierni peste mine ca să-mi slăbească auzul. Deci, am auzit bine că ai făcut cea mai negândită faptă pe care un om de rangul tău o poate gândi în momentul ăsta. E război, copile! Tu ai gândit cu creierul sau cu altceva când ai pornit la drum?
Ieremia își simți obrajii arzând. Darie ăsta nu se dezminte niciodată…
După o oră în care cei doi se puseră la cale cu caș și șuncă stropite din abundență cu must de struguri, Darie îl conduse pe Ieremia în mica sa chilie, situată în turnul vestic al cetății.
– O să te rog să mă asculți mai întâi. Întrebările poți să le lași pentru mai târziu. – spuse Ieremia.
– Ba eu o să te rog să mă ierți! În casa mea eu decid când pun întrebările!
– Și cu legea găzduirii cum rămâne? În plus, crezi că sunt un oaspete chiar atât de obișnuit în casa ta?
Darie mormăi ceva neinteligibil, iar Ieremia continuă:
– În primul rând, vreau să-ți spun că nu am venit singur de la Serdica până aici, am însoțit un convoi militar până la Vozia, și de acolo am luat un cal, care m-a purtat câteva zile bune până într-un sat din apropiere… Se pare că l-am gonit cam tare, pentru că nu mai era bun de nimic. Așa că am mers o noapte pe jos, până când am zărit crenelurile cetății. Și iată-mă-s în fața ta. Știam de la tata că ești aici…
– Ce mai face tatăl tău, Ieremia?
– E bine… acum e la Constantinopol, participă la tratativele cu frigienii. Dacă reușim să-i convingem să ni se alieze, câștigăm războiul, deși s-ar spune că…
– Scutește-mă de politică, mi-a fost de ajuns să știu că e bine. Văd că încerci să eviți un răspuns direct. Eu, însă, nu sunt receptiv la vrăjelile tale. Așadar, Ieremia, ce scop mai are vizita ta, în afară de a lua masa cu un vechi prieten și de a întreține discuții cordiale la un pahar de must?
Ieremia, care până atunci privise într-un punct fix de pe podea, își ridică privirile până la nivelul ochilor albaștri ai lui Darie. Inspiră adânc și începu:
– Îmi va fi greu să-ți explic pe scurt, de aceea trebuie să începem cu începutul…


În acea zi de martie, sala de conferințe a Academiei Imperiale din Serdica găzduia un mare eveniment, la care fuseseră aduși să asiste toți discipolii și profesorii, toate locurile, dispuse în semicerc, ocupându-se în câteva minute.
– Haemus și Carpații, băieți! răsună salutul obișnuit al elevilor Academiei,
pronunțat de sute de voci.
– Haemus și Carpații, Ieremia!
Se trezi din amorțeală și privi în jur. Prietenul său, Toma, își făcea loc spre jilțul liber din stânga sa. Mic de statură și smolit, acesta încerca din răsputeri să răzbată împingându-și colegii cu coatele, cerându-și scuze de la cei mai înalți cu un cap decât el și înjurând sacadat din când în când. Într-un final, reuși să-și ocupe locul, cu prețul mantiei șifonate și a unei expresii iritate a feței, pe care și-o schimbă abia în momentul în care Ieremia spuse:
– Salut, Toma!
– Se pare că azi o să avem parte de ceva cu adevărat extraordinar, spuse acesta
entuziasmat. – Câți au mai avut ocazia să-l asculte pe consilierul pe probleme de politică externă al Maiestății sale Imperiale?
– Toate promoțiile anterioare ale Academiei? își dădu Ieremia cu părerea.
– Ah, nu fi cârcotaș! replică Toma râzând. – Ai să vezi că o să-ți placă și ție! Dar uite, el e deja la catedră.
Într-adevăr, catedra era ocupată de doi bărbați. Unul dintre ei, un individ chel și uscățiv, cu ochelari rotunzi, era Magistrul Cotiso Corneanu, rectorul Academiei. Celălalt, mai în vârstă, posesorul unor bogate plete albe, trebuia să fie nimeni altul decât consilierul imperial. Rectorul ținea deja o cuvântare pe care oricum n-o asculta nimeni în afara celor din primele rânduri.
– …am onoarea de a-l invita să ia cuvântul pe Octavian Văleanu,consilierul pe probleme de politică externă a Majestății sale imperiale.
spuse rectorul, cu vocea lui pițigăiată. În acel moment, în sală se așternu o liniște profundă.
– Vă mulțumesc. – pronunță bătrânul cu atenție. – Vă voi vorbi astăzi despre vecinii noștri, organizarea lor statală, relațiile pe care le avem cu ei și modul în care putem obține un beneficiu maxim din calitatea de membru al alianțelor noastre strategice. Nu vă voi obosi cu prea multe detalii din istorie, pentru că mi s-a spus că e o parte importantă a programei școlare…
– Crede că nu știm că tot pe-aici și-a făcut veacul. – zise Ieremia printre dinți.
– …aș prefera mai degrabă să vă ofer o scurtă perspectivă a ideii noastre de politică externă. Așadar, să începem cu vecinul nostru sudic, Elada, de care ne despart versanții sudici ai Munților Pind. Elada ne este, prin forța tradiției, prietenă și aliată, după ce cu ajutorul nostru a căpătat o guvernare stabilă, puternică și care a renunțat la ambițiile de mărire prin instaurarea controlului elen asupra Mării Mediterane. Acceptând limitarea activității comerciale la rutele mediteraneene comune și stabilind un plafon al veniturilor obținute din comerț, punându-și, în sfârșit, puternica flotă militară și comercială la dispoziția programelor de operațiuni comune, Atena a pășit pe calea cooperării, a prieteniei și a bunei înțelegeri reciproce…
– …câtă ipocrizie! – șopti Ieremia mai mult în gând decât cu vocea. Privi în direcția lui Toma, care, sprijinindu-și fruntea cu degetele, asculta foarte concentrat cuvintele consilierului. Acesta termină, se pare, cu Elada și trecu mai departe:
– Trecând Marea Egee, în Asia Mică, ajungem în Uniunea Frigiană, o federație multinațională de state libere, cu formă republicană de guvernare și o armată și diplomație unică, având reședința la Smirna. Relațiile noastre cu frigienii au fost marcate adesea de neînțelegere și conflicte, ultimul dintre războaie purtându-se cu douăzeci și trei de ani în urmă, atunci când la Smirna are loc revoluția și familia imperială frigiană, unită cu a noastră prin legături de sânge, este asasinată, după ce în prealabil guvernul revoluționar ne dăduse asigurări că va permite emigrarea ei la Serdica. În urma războiului, am obținut nu doar spălarea marii nedreptăți comise la adresa noastră, dar și recuperarea unei părți a tezaurului aflat în posesiunea frigienilor de pe vremurile Primului Război Dinastic…
– …cu prețul distrugerii totale a flotei și a optzeci la sută din efectivele armatei… - interveni iarăși Ieremia în șoaptă.
– …în ultimii ani, însă, relațiile noastre cu Uniunea Frigiană au intrat pe un traseu ascendent, încheindu-se câteva tratate comerciale valoroase, care vor permite din nou intrarea mărfurilor noastre pe piața Armeniei, a Parției și a Babiloniei, după o absență de câteva decenii. Sperăm că vom reuși să păstrăm prietenia acestei mari țări, cea mai mare forță politică, militară și economică din Asia Mică și Orientul Apropiat…
– …citește: dacă n-am avea nevoie de sălbaticii ăștia împotriva sciților, i-am șterge de pe fața Pământului…
– Ce tot mormăiești acolo, Ieremia? – zise Toma iritat. – Lasă-mă să ascult cuvântarea!
În următoarele zeci de minute, consilierul schimbă axa de orientare și începu să vorbescă despre vecinii de la nord, despre Panonia, și Lituania... lăsând “peștele cel mare” pentru final. În sfârșit, epuizatul consilier acceptă un pahar cu apă din partea rectorului, făcu o pauză de concentrare, apoi continuă cu voce scăzută:
– Ne-a fost, din nefericire, rezervată soarta vecinătății cu un stat profound dușmănos nouă din toate punctele de vedere. Cultural, economic, ideologic suntem mai diferiți decât orice alte două țări din Europa. Sciția, căci despre ea va fi vorba în continuare, este o țară orientată mereu spre cuceriri teritoriale, spre extinderea propriilor pământuri și înrobirea popoarelor băștinașe ale teritoriilor acaparate. După declararea ca religie de stat a ereziei arcadiene, cu peste un secol în urmă, Sciția începe să se întoarcă tot mai mult spre păgânism, vechilor zei ridicându-li-se temple lângă marile catedrale. Totodată, despoții sciți pornesc ofensiva pentru propagarea “dreptei” lor credințe în sudul Europei, cu sabia în mână. Cetatea Sfântă a Constantinopolelui este principala lor țintă, și nu și-ar putea-o atinge decât într-un singur mod: trecând peste noi. De aceea, în toți acești ani de confruntare directă cu sciții…
Enunțarea strategiei defensive comune cu Elada și preconizatei atrageri a Frigiei în alianță mai luă încă o jumătate de oră, timp în care Ieremia studie în detaliu imensele coloane dorice din cele șase colțuri ale sălii, și tavanul, cu ornamentele sale de marmură albă și verde.
În sfârșit, rectorul prinse glas, îi mulțumi lui Văleanu pentru cuvântare și sună din clopoțel, ceea ce însemna că avea un anunț de făcut.
– Prin nemărginita bunăvoință a Maiestății Sale, și la insistența umilului Dumneavoastră servitor, am obținut dreptul de a trimite zece dintre cei mai buni discipoli ai Academiei la recepția oferită în cinstea regelui Hiberniei, cu ocazia vizitei oficiale a Maiestății sale. Cei zece discipoli pe care i-am ales în cadrul ședinței de azi-dimineață a Senatului sunt: Alexandru Cârstea, Virgiliu Sorea, Hecate Stăncescu, Horațiu Partenie, Adonis Marcu, Marius și Barbu Văleanu, Stan și Ieremia Deleanu și… ah, da, Toma Cândroveanu.
– Ai auzit, Ieremia? Merg și eu! – se dezlănțui acesta, auzindu-și numele. – Mergem împreună, Stan, tu și cu mine! Ah, ce minunat o sa fie! Nu-i așa, Ieremia? Am auzit că fetele din Hibernia sunt foarte frumoase!
Ieremia zâmbi. Hibernienele roșcate… prea roșcate, cu gura mare, nu-l atrăgeau.

– Îmi amintesc că se vorbea de recepția aia… a fost cu o săptămână în urmă, dacă nu mă înșel... – zise Darie îngândurat. – Se mai zvonea că hibernienii or să ia o corabie pusă la dispoziție de ai noștri din portul Vozia, ca să ajungă în Colhida.
– N-au plecat în Colhida… ci altundeva, și nici nu aveau drum prin Vozia. Dar lasă-mă să continui, Darie. – răspunse Ieremia.

Faimoasa Sală a Oglinzilor, cea mai mare și mai fastuoasă încăpere din Palatul Imperial. se transformă într-o mare roșcată atunci când membrii delegației hiberniene își făcură apariția concomitent din cele douăsprezece intrări ale acesteia. Ieremia și Toma ocupaseră două fotolii din apropierea intrării nord-vestice, de unde se vedea ca în palmă tot ce se întâmpă în sală. Stan, fratele mai mare al lui Ieremia, nu veni la recepție, din motive știute numai de el și de Magistrul Corneanu, care îl înlocui pe dată cu încă unul dintre Văleni. Desigur, gestul putea să-i provoace orice în afară de bucurie lui Ieremia.
– Hai, scutește-mă de mutra asta acră, ce naiba! aproape că strigă Toma. –Ai venit aici să te distrezi! Ia, să-i găsim pe ai noștri!
Îl luă de braț și îl târî după el, încercând să evite ciocnirile cu cei care îi apăreau în față. Făcură câteva cercuri în jurul sălii, căutându-și cu ochii colegii, iar Toma îi strigă pe nume de câteva ori. Se lăsară păgubași atunci când începu să răsune Imnul, și toți se opriră în locurile în care se aflau. După o mică pauză, se interpretă și imnul Hiberniei, de către un cor ad-hoc de fete cu păr roșu ca focul, și o doamnă mai în vârstă care le acompania ciupind din strunele unei harpe neobișnuit de mari. Grupurile se destrămară, fiecare dintre roșcați căutându-și un loc cât mai bun pentru a urmări evoluția corului lor, și atunci…
– Să nu mă mișc din loc dacă nu-s dați dracului băieții ăștia cu fuste! Numai privește-i! tot încerca să se bage în seamă Toma.
…atunci o văzu pe ea. Era înconjurată de hiberniene, dar spre deosebire de ele, era brunetă. Avea niște trăsături ale feței mai degrabă latine, prin finețea lor. Ochi verzi, hotărî Ieremia, înjurându-l în gând pe uriașul în kilt care se postă înaintea grupului de fete peste doar câteva clipe. Pentru câteva fracțiuni de secundă, avu impresia că și ea îl remarcase. Dar când hibernianul cu păr roșcat pe picioare se îndreptă spre ai săi, n-o mai văzu. Dispăruse. Își roti privirile prin toată sala…
– Ieremia, Ieremia! – se auzi strigat din spate. Întoarse capul, ca să-l vadă pe Toma, cu o expresie îngrijorată pe chip. – Omule, ce se întâmplă? Te strig a treia oară! Arăți de parcă ai fi văzut o nălucă!
– O nălucă… hiberniană. – răspunse, cu voce scăzută.
Urmară discursurile celor doi suverani și ale câtorva oficiali, printre care și numitul consilier Octavian Văleanu, mult mai “șters” aici, în compania atâtor nobili, decât între pereții Academiei. Cei doi discipoli ai acesteia din urmă își abandonară fotoliile, care se dovediră a fi rezervate, și se alăturară profesorilor și celorlalți colegi, care abia acum își făcură apariția. După ce-și primiră porția de reproșuri pentru că nesocotiseră apelul Magistrului și veniră fără să-i aștepte și pe ceilalți, se auzi din nou muzica. Ieremia avu proasta inspirație să se angajeze într-o discuție care amenința din clipă în clipă să-i ocupe toată seara cu profesorul de strategie militară.
– Hibernienii sunt aici de ieri și vor mai rămâne încă două zile. Apoi, băiete, îi așteaptă drum lung, pentru că următoarea lor destinație e Veligradul. Da, da, ai auzit bine, se îndreaptă în capitala Sciției. Pe-aici sunt “în trecere”, înțelegi? Cei de acolo cochetează de ceva timp cu regele Seamus, mai ales după ce acesta a anexat Calledonia. Încă nu se știe ce se va întâmpla la Veligrad, dar la sigur nimic bun pentru noi. Da, poate că n-ar trebui să spun toate astea, sunt oaspeții noștri acum…
– Chiar, ce caută hibernienii aici în condițiile astea?
– E prima vizită la Serdica după ce Seamus și-a recăpătat tronul. Știi că am fost, tradițional, în relații foarte bune cu ei. Acum, și-a anunțat o vizită de reconfirmare a prieteniei… mai ales că pleacă la sciți după asta, și vor să ne demonstreze că nu au niciun gând ascuns…
– Arhon! Iertați-mă că vă întrerup discuția, dar Excelența sa Rohan
McNamarra m-a rugat să vă anunț că vă așteaptă în foișorul din
grădină,de lângă statuia lui Apollo.
– Ia să vedem ce are să-mi zică ambasadorul hibernian! – spuse
surâzând profesorul după ce îi mulțumi valetului în livrea. – Cu bine, tinere Deleanu!
Ieremia mulțumi cerului pentru această șansă, și făcu stânga împrejur.
Atunci, o zări pentru a doua oară. Era singură, își făcuse apariția, cel mai probabil, după finalul tuturor discursurilor. Ieremia făcu doi pași în întâmpinarea ei și se opri… până în momentul în care ea îi răspunse cu un zâmbet. Se apropiară, și el se închină:
– Ieremia Deleanu, la ordinele Dumneavoastră!
Fata ezită un pic, apoi făcu o reverență:
– Erin.
– Puteți să-mi faceți onoarea de a vă afla și numele de familie?
– Erin… și atât! – răspunse ea râzând. – Și să renunțăm la protocolul ăsta stupid. O să-mi permiți, desigur, să te tutuiesc, pentru că mă simt mai bine așa. La noi toată lumea se tutuiește!
Luat prin surprindere de tirada ei, Ieremia bolmoji câteva cuvinte de aprobare, și porniră de-a lungul sălii.
– Nu prea semeni cu fetele din țara voastră, Erin. Sper că nu te jignesc spunându-ți asta.
– Dac-ai fi primul care mi-o spune, aș lua-o ca pe un compliment. Dar mi s-a spus de atâtea ori, încât pentru mine sună banal. Tu, în schimb, ești un oriental tipic! Atât de… respectuos, corect! Mi s-a spus, însă, că deseori orientalii afișează tipul ăsta de comportament…
– …ca să atragă în plasă hibernienele inocente, nu? – interveni Ieremia,
iar Erin începu să râdă cu putere.
– Fie și așa... să admitem.
– Trebuie, însă, să te dezamăgesc, spunându-ți că dacă te atrag într-adevăr orientalii, mai ai de trecut o mare. Noi suntem europeni.
– Europeni orientali, mai precis. Dar mă irită faptul că mă gonești de aici, Ieremia! Dacă-ți spun că-mi place la nebunie orașul acesta, și oamenii de aici, deși am ajuns abia ieri dimineață?
– În cazul acesta, nu pot decât să mă declar măgulit de simpatia pe care o ai față de oraș și oamenii lui.
– O simpatie sporită de faptul că poimâine vom pleca de aici… și despre locul în care vom ajunge nu știu dacă voi putea vorbi la fel!
– Știi că în scită “Veligrad” înseamnă “oraș grandios”? Poate-ți va plăcea acolo! – se strădui să-i facă jocul Ieremia.
– Văd că ești bine informat. Faci onoare uniformei de cadet al Academiei Imperiale…
…Ieremia făcu ochii cât cepele…
– …dar nu. Știu că nu-mi va plăcea acolo. – spuse Erin cu un grad de răceală în glas.
– Cum spui. N-am vrut să te supăr. Oricum, te vei întoarce acasă în curând.
– Acasă… – aproape șopti ea.
Într-un final, au găsit o canapea liberă înspre cele trei intrări sudice ale sălii. N-au apucat să petreacă prea mult timp acolo, că Erin se auzi strigată de una dintre fostele ei însoțitoare.
– Ieremia, trebuie să plec! Mai vorbim, nu?
– Desigur! – răspunse acesta, privind-o pe măsură ce se îndepărta cu repeziciune.
În următoarea jumătate de oră, Ieremia admiră sculpturile și tablourile din toată sala, alături de Toma, care își făcuse apariția la fel de neașteptat precum dispăruse. În dreptul intrării nordice, acesta sări ca fript și zise repede:
– Ieremia, pregătește-te! Din clipă în clipă pe scenă trebuie să-și facă iar apariția hibernienii, și se zvonește că va…
– Toma, cum crezi, de ce merg ei la Veligrad?
– Cum adică “de ce”? Păi, domnul profesor ne-a explicat…
– Ne-a spus unde merg hibernienii, dar nu ne-a spus și de ce.
– Poate că nici el nu știe.
Căzură pe gânduri. Ieremia se simțea obosit, și stând pe canapea încercă să-și limpezească mintea. Dar gândurile îl duceau departe…
Fu trezit din amorțeală de acordurile harpei. Aruncă o privire spre scenă…
Și gândurile i se materializară într-o imagine reală care mângâia coardele strălucitoare, iar lângă ea se afla maestrul de concerte, care se adresă audienței:
– Veți avea onoarea să o ascultați pe Erin, prințesa Hiberniei, Caledoniei, Britaniei, și a Insulelor Nordice.

Darie îl privea cu atenție pe Ieremia, care făcu o pauză, dar nu spuse nimic, ci așteptă în liniște ca acesta să continue.
– A cântat foarte frumos, un cântec tradițional de-al lor. În ziua următoare, ne-am văzut în oraș… era absolut singură, nu știu cum și în ce fel a aranjat asta… și ne-am plimbat prin Parcul mare. În sfârșit, vineri, în ziua plecării lor din Serdica, m-a chemat în apropierea palatului și mi-a dat…
Scoase o fâșie micuță de pergament din buzunar și începu să citească:

Ieremia,

dușmanii țării tale și ai țării mele ne pregătesc pierzania. Tatăl meu, regele Seamus, este șantajat de către sciți, care mi-au sechestrat fratele mai mare, împreună cu întreaga lui familie. Prețul vieții lor este căsătoria mea cu prințul moștenitor al Sciției, Igor, și intrarea Hiberniei într-o alianță militară și comercială cu sciții. Acesta este scopul real al călătoriei noastre la Veligrad, cunoscut doar de câteva persoane. Eu, după cum îți și imaginezi, ar trebui să rămân acolo.
Vreau să știi că nu te-am ales întâmplător. Avem oamenii noștri de încredere la Serdica, dar și la Veligrad, care sunt gata să-și dea viețile ca să-mi elibereze familia.Trebuie să ni te alături, dacă vrei să-ți salvezi țara. Dincolo de rațiunile de stat, sentimentul meu de repulsie față de ideea căsătoriei cu prințul Igor este și mai puternic acum, după ce ți-am cunoscut țara și după ce te-am cunoscut pe tine.
Așadar, vom pleca spre nord, trecând hotarul Sciției pe la cetatea Albota peste două săptămâni. Întârzierea este legată de faptul că vom face opriri în orașele importante ale țării, la Târgoviște, Șcheile, Proilavia, Lăpușna, Hotin, și de acolo vom merge direct la Albota. Vom sta o zi în cetate, zi în care va trebui să organizezi răpirea mea, și în care prietenii noștri din Veligrad îmi vor salva fratele de la moarte. Pentru că vă aflați în stare de război cu sciții, gărzile imperiale ne vor însoți până la ieșirea din țară, când se pare că ar trebui să fim preluați de către unitățile militare scite.
Am aflat deja, din surse sigure, că la Albota se ascunde, sub protecția pârcălabului, marele conducător de oști și ruda ta îndepărtată Darie Deleanu, căzut în dizgrație la Serdica după eșecul campaniei panoniene, acum opt ani. Știu că împreună cu garnizoana cetății veți reuși să învingeți gărzile tatălui meu și pe cele imperiale. Nu trebuie să te temi de represalii din partea împăratului, el va fi pus în scurt timp la curent cu ceea ce se întâmplă. Speranța mea este să nu facem prea mult zgomot, ca să evităm o intervenție a sciților, care ne vor aștepta la câteva verste nord de cetate.
Vei fi condus până la Vozia de un convoi militar. Conducătorul lui te va găsi în cursul zilei de astăzi. De acolo, va trebui să găsești o cale de a ajunge în timp util la Albota. Succes, și Domnul să te aibă în pază!

– Rudă îndepărtată, i-auzi! – strigă Darie și râse zgomotos. – Alteța sa e bine informată!
– Altceva mă preocupă acum… – spuse Ieremia și îi aruncă “rudei” o cătătură sugestivă.
– Ai pornit chiar în ziua aia?
– În acea seară, da. Șapte zile până la Vozia, cinci până aici…
– Deci, mai rămân două zile.
– Da, Darie, două zile! Acum să-mi spui doar atât: ești cu mine sau nu?
– Nu e nevoie de tonul ăsta dramatic, copile. Îți sugerez să te calmezi și să reîncepi să gândești rațional. O să mă întrebi dacă e posibil să realizăm asta și o să-ți răspund că da, este posibil, chiar și în criza de timp în care ne aflăm. Eu la altceva mă gândesc acum… Dacă ți se întâmplă ceva? Cum mai apar în fața tatălui tău? Și ce-i spun? “Știi, Belisarie, bătrâne, mezinul tău a fost săgetat la la trei stânjeni de mine și l-am privit agonizând”.
– De acord, înțeleg unde bați, nu am experiența ta, dar o sabie tot pot mânui!
– Da? Și te-ai bătut vreodată pe viață și pe moarte? Nu mă refer la lecțiile de scrimă, vreau să spun: ai fost pus vreodată în situația să-ți aperi viața? Nu! Ai tăi te-au crescut ca într-o seră… Nu știu unde o să ajungem cu nivelul actual de educație militară! Problema ta nu e teoria, e practica! Mă înțelegi? Tocmai de asta te rog să nu te dedai la acte de eroism inutil poimâine și să nu-ți pui viața în pericol. O să mă ocup eu de toate! Tu ți-ai făcut datoria. Ah, da… și ține minte: dacă e într-adevăr atât de inteligentă precum mi-ai descris-o, te va înțelege! Nu merită să-ți riști viața pentru o muiere!
– Dar… Darie, cum rămâne cu pârcălabul?
– Macarie? Nu-ți fă griji în legătură cu el, îmi e dator-vândut de pe vremea răz… de mulți ani, în orice caz.
– Sper, în orice caz, că n-ai de gând să mă închizi în turn pe timpul luptei!
– Doar dacă n-o să te supui când îți voi cere să te retragi.
Cu aceste cuvinte, cei doi se despărțiră. Ieremia fu condus spre locul său de odihnă, iar Darie se grăbi să-și închidă “fierăria”.

…Trecerea nopții mai luă puțin din încordarea cu care apărătorii fortăreței scrutau împrejurimile. Ieremia, cu o arbaletă în mână, se postase în dreptul meterezelor turnulul de sud. Sufla un vânt rece, pătrunzător, care îi dădea fiori în ciuda cojocului mițos pe care și-l luase pe spate. Porțile cetății li se vor deschide. Apoi, peste câteva ore, după ce-și vor fi lăsat caii în grajduri și vor vrea să se odihnească… se va da semnalul. Luați prin surprindere, fără arme, nu vor putea face mare lucru.
– Sper doar să nu fiu nevoit să omor prea mulți de-ai noștri, – răsună vocea lui Darie din spate. Ieremia se întoarse ca să-l vadă. Își pusese platoșa și mantia purpurie, și arăta acum cu vreo zece ani mai tânăr.
– Generale, oștenii hibernieni sunt foarte pricepuți și viteji – zise Ieremia. – Eu unul sper să ne fie de ajuns.
– Da, și fetele hiberniene sunt cele mai frumoase din Europa – replică acesta ceremonios, stârnind o explozie de hohote printre cei din jur. – Aș prefera să dau nas în nas cu o ceată de sciți, decât cu una dintre ele.
Ieremia ar fi vrut să spună ceva în apărarea fetelor hiberniene, dar se sună cornul. Aruncându-și privirile în depărtare, el zări într-adevăr un mic punct negru, care se transformă într-un grup de care și călăreți peste câteva minute. Erau hibernienii, fără îndoială, însoțiți de gărzile imperiale. Strălucirea carelor și a vestimentației călăreților le luă ochii celor de pe metereze.
– Vreo două sute, cu tot cu ai noștri… mai mulțișori decât mă așteptam, dar ce să-i faci… starea de război. – mormăi Darie în barbă.
Era, în general, incredibil că sciții acceptaseră planul de acțiuni fără să se implice. De două zile, chiar se retrăseseră de pe vechile poziții. Părea că au renunțat la confruntare.
…– Dar mie nu-mi place asta, – bolmojea în continuare uriașul. – Ãștia ne coc ceva… ceva urât.

…Ieremia cobora în grabă scările turnului, ca să ajungă în piața principală a fortăreței, unde fuseseră întinse mesele pentru oaspeți, și unde de câteva minute începuse lupta. Privită de sus, aceasta amintea valurile unui ocean roșcat care încercau să scape din prinsoarea țărmurilor negre. Se țineau bine, ajutați fiind și de membrii gărzilor de elită din Serdica. Îi mulțumi în gând lui Darie pentru idea de a chema întăriri din satele apropiate. Fără ele n-ar prea fi avut șanse de victorie. Ajuns jos, își scoase sabia din teacă și pară lovitura unui tânăr hibernian, care lupta cu o sabie scurtă, încovoiată. Încă două lovituri, o eschivă, și apoi atacul decisiv. Nu mai așteptă să cadă, îl îmbrânci și-și făcu loc printre grupurile de combatanți. O căuta cu ochii pe Erin, despre care știa că era pe cale să fie scoasă din cetate. Îl zări pe Darie cocoțat pe un pietroi, mânuind metodic două săbii, cu care seceră doi inamici. Se grăbi să ajungă la el.
– Repede, trebuie să mă ajuți, vor să evadeze!
– Controlează porțile, din păcate. Încă n-am reușit să ajungem acolo. Dar hai să mergem, o să le ieșim înainte prin tunel! Petre, după mine! – strigă el către unui oștean, care mai făcu semn câtorva.
Drumul prin catacombele întunecoase dură peste un sfert de oră. La lumina pâlpâitoare a felinarelor, Ieremia întrezări inscripții în alfabetul vechi pe pereții săpați în pământ.
– Da, e un tunel foarte vechi. Se prea poate că aici or să-mi putrezească și mie osișoarele cândva. – vocifera Darie, umorul negru al căruia nu pierea în nicio situație.
Își făcură apariția printr-o trapă acoperită cu pământ, situată la vreo cincizeci de metri de porțile cetății. Acestea erau întredeschise, străjuite de un grup de hibernieni, care se mărea din clipă în clipă.
– Uite-o și pe Alteța Sa! – strigă Darie către Ieremia, arătându-i cu degetul către unica femeie din mijlocul lor, o brunetă. – Ea e?
– Da! – răspunse Ieremia.
– Pe ei, copii! – urlă comandantul. – Înainte!
Următoarele minute se dovediră dezastruoase pentru hibernieni, care începură să dea înapoi, spre porți, în fața oamenilor lui Darie. Erin îl îmbrânci la un moment dat pe însoțitorul ei, după care încălecă și se alătură lui Ieremia.
– Tata e în siguranță, departe de aici! Oprește-i pe cei din cetate, le-am transmis alor noștri să se predea! – strigă ea.
Darie făcu un semn, și peste câteva clipe se auzi sunetul cornului. Apoi se întoarse spre Ieremia:
– Bravo, copile! Bine lucrat! Acum, trebuie să-ți spun,
îmi pare rău că am pierdut atâția oameni, dar e bine că totul
a decurs în liniște... și nu le-am atras atenția sciților. Oricum,
peste câteva ore se vor prinde, așa că trebuie să vă luați repede
tălpășița de-aici.
– Arhon, vreau să vă mulțumesc pentru ajutorul oferit! – îi spuse Erin lui Darie. – Venind din partea unui mare om de arme ca dumneavoastră, el nu poate decât să ne onoreze și mai mult!
– Mă declar foarte flatat, dar trebuie să știi că el merită mai mult
decât mine mulțumirile tale! – răspunse acesta șăgalnic, făcându-i din ochi lui Ieremia, care începu să privească foarte atent în altă direcție...
– Darie, privește spre turnul vestic!
Privirile le zburară în sus, ca să vadă o siluetă pregătindu-se să tragă clopotele. Apucă funiile, și în secunda următoare, răsună dangătul puternic al clopotului mare... o lovitură... apoi alta...
– Petre, dă-mi arcul! Repede!
Ochi... și trase. Dar săgeata nu-și atinse ținta.
– Ei, drăcie!
Mai potrivi o săgeată, dar înainte să apuce să tragă, silueta se prăbuși.
Priviră cu toții în direcția prințesei, care lăsă jos arcul.
– Era un hibernian. Am considerat de datoria mea să mă ocup eu de el.
– Știi ce înseamnă asta? – întrebă Darie.
– Da. Sciții vor fi aici în câteva zeci de minute.
– Cel mult câteva zeci de minute. Petre! Doi cai odihniți!
– Ce vrei să faci, Darie? – zise Ieremia, ghicindu-i intenția. – Nu mai ai nevoie de ajutorul meu?
– Băiete, nu fi naiv! Nu e doar viața ta în joc. Ea o să aibă mai mare nevoie de tine decât mine.
– Nu! Rămân aici, să apărăm cetatea!
Darie îl apucă de umeri și îl scutură de câteva ori. Apoi îi șopti, apropiindu-și fața de a lui:
– Nu vor veni zeci, și nici sute. Cetatea va fi asediată, și nu va mai
rămâne nicio breșă prin care să poată cineva evada. Salvează-ți viața,
fugi și nu te uita înapoi. Transmite-le părinților tăi salutările mele, iar
pe tatăl și pe fratele tău să-i îmbrățișezi din partea mea... Dacă nu
faci cum îți spun, te ucid cu propria-mi mână. E mai bine decât să cazi
în mâna lor. Amintește-ți de mine, de zidurile astea, când vei fi
acasă. Ele sunt tot ce lăsăm în urma noastră. În fond, primesc ce vreau,
în curând, o să-mi vină ceata de sciți. Poate că ar fi trebuit să aleg fetele
hiberniene... ce zici?

...Zburau privind doar înainte, lăsând în urmă marile câmpii, urcând dealuri, coborând văi. Vântul le răsfira pletele, le invada ființele până când deveniră una cu el, până când se detașară și căpătară o nouă existență... Distanțele se scurtau cu fiecare clipă. Primele raze ale soarelui își făceau drum, timide, de după nori...