Au trecut doisprezece ani de la evenimentele în care gravitează personajul acestui roman care, firește, este în primul rând o ficțiune, cum ficțiune este viața însăși, viața care tocmai a trecut sau care stă să fie. Numai prezentul poate fi considerat, de cele mai multe ori, o realitate aproape sigură… Socotind așa, furia unor complexați va fi în limitele firești ale socializărilor de tot felul, iar comparațiile cu ei înșiși nu vor mai avea obiect, lor rămânându-le să descopere, voluptuos și indubitabil, cum se va putea scrie ceva ce nu s-a trăit, apreciind, în consecință, cu atât mai mult, talentul și închipuirea, aceleași care, din timp în timp, îi fac să creadă că există… Fraza de mai înainte a fost generată de reacția suferindă a unora, ocazionată de intenția de a tipări pentru prima dată un fragment din acest roman, dar astfel de momente posibil că vor mai exista. Rostul acestei precizări poate fi minor, chiar și în raport cu agresiunea care a generat-o, dar și nimicurile trebuie luate în considerare, să nu se piardă laolaltă cu oamenii cărora le aparțin. În acest mod, îmi dau acordul, în calitate de autor al cărții, ca ea să fie citită în registrul imaginarului și al ficțiunii, protejând astfel de frustrări și angoase.
De altfel, această miză, a realității, ci nu aceea a realizării literare, are importanță doar pentru superficiali, ea nu se circumscrie unei performanțe reale. Dar acest roman în trei părți, pe lângă motivul frivol de a fi luat în seamă ca autor, mai are un rost, cel puțin în proiecția mea, o rațiune de a fi...
Cel mai greu, însă, îmi va fi nu să îmi aduc aminte, să descriu și să înțeleg lucruri trecute, ci să intru în firea și în capacitățile mele de atunci, adică să mă întorc într-o ficțiune, posedând realitatea și conștiința de astăzi asupra acelor evenimente. Adevăratul efort va consta în a descrie și a înțelege lucrurile ca atunci. Protejat de un umor căutat, aș spune că, după ce ai reînțeles, e greu să înțelegi ca la început, fie și mimat, procedeu cu o potențialitate imediată în cazul unor literaturizări la îndemână. Însă, în ceea ce privește gândurile acelei perioade, cu erorile, insuficiențele și stupiditatea lor secvențială, am găsit că ar fi bine să fie salvate în lucrarea de față, cel puțin pentru motivul că ele contribuiseră la deciziile luate atunci. În fond, aceste decizii au devenit baza de existență a cărții. Iar, pe de altă parte, întâmplător, ele s-au dovedit a fi personalizarea unui eveniment.
În acest roman, sunt pasaje, cel puțin acea reproducere a lecturii din cenaclu, pe care oricare dintre cititorii educați, familiarizați cu literatura, le-ar putea considera dăunătoare construcției, intimității textului, discordante și chiar lipsite de vreo valoare estetică, însă acelea au fost ideile și gândurile de atunci ale unui personaj, venit dintr-o realitate într-o ficțiune. Dacă aș ciunti din acele aspecte ale realității de atunci, ar însemna să ciuntesc din însăși ficțiunea de acum… Nu ar fi drept nici față de mine, nici față de posibilul meu cititor. Din alt punct de vedere, chiar dacă poporul din care fac parte nu mai este decât o idee, lucrurile pe care i le las sunt ideile mele, indiferent de stadiul și de forma lor de atunci. Atât pot să-i las...
De la acele momente și până acum, am observat că realitatea aceasta se poate întinde până la împărțirea ei în mici bucăți prin care omul să-și manifeste vanitatea, cum că le-ar cunoaște și le-ar putea chiar stăpâni. Deși cred că împărțirea, despre care am spus, se face de la sine, poate numai datorită tensiunii (din întindere), ea trebuie asistată, supervizată cu instrumentele rațiunii și, de ce nu, cu cele ale unui cotidian imediat, intim, confortabil.
Așadar, pentru a favoriza cititorul să consume câteva zeci de ore de realitate „în plus”, în schimbul celei de care îl deposedez, închei aici orice pretenție de prezentare sau de justificare a acestui roman, scris în urma sugestiei și a invitației de a-l publica, făcute la un târg de carte din București, în 2004, de către un îndepărtat amic dintr-un oraș frumos, important și neasemuit de prietenos mie.
Prin această întoarcere într-un timp asumat, cel mai mult îmi este frică de personajul meu, cu toate că știu că frica, în toate formele ei instinctive, te îndepărtează de Dumnezeu. Este adevărat, nu ireversibil.
Și nici nu știu, pe mai departe, cum se va purta acest personaj față de mine, un comportament al său față de tiparul și de obiectul umbrei sale, ce prejudicii va putea să îmi aducă în realitatea noastră, de această dată, comună…
Totuși, dacă potențialul prejudiciu nu va fi mai mare decât dragostea, atunci despre acest roman se va spune că este preferabil că fost scris. Iar dacă nu, scrierea lui este o altă greșeală, pierdută în mulțimea greșelilor care făcură mai înainte această istorie a lumii, o jertfă. Ar putea să fie de ajuns, măcar ca etapă. Nimic din ceea ce este important, adică etern, nu se fundamentează decât pe jertfire. Dumnezeu trebuie să existe, cel puțin datorită faptului că omul este atât de mic în comparație cu ceea ce visează.
Aproape tuturor celor care au vorbit sau au cântat adevărul despre Basarabia le-a decis cineva un final, dar această realitate probabilă este îndulcită de certitudinea că toți ne vom retrage cândva în spatele realității, indiferent de motiv, de ce facem, spunem, sau cântăm. Diferă numai felul, motivul, timpul și prețul, dar toate sunt prea neînsemnate în comparație cu întregul sufletului, cu acest evident argument al Vieții.
Pe de altă parte, această carte are un semn, care se mută din loc în loc, al unor alte aduceri aminte: în mulți ochi ce se vor deschide și vă vor privi dinăuntrul ei, Dumnezeu era trist. Și chiar în unele dintre supărările mele, dacă vă veți uita mai atent, vă veți putea privi ca într-o oglindă.
Pentru provincii românești și chiar pentru România întreagă, Rusia a fost o identitate aproape fatală, un blestem istoric, strâns împletit cu vocația românilor de amanți perfecți ai prezentului și ai evenimentelor de tot felul, o pedeapsă, până la urmă, corectă. Deși românii își comercializează mereu comunicarea, ei rămân tot singuri. Nu au învățat nici până astăzi cu cine să se dezînsingureze, iar nenumăratele opțiuni fără criteriu le-au debilizat luciditatea. Și, oricât ar părea de implicați, ei se simt, din cauza propriilor defecte, mereu stingheriți în mijlocul istoriilor, ca un adaos de care nimeni nu are nevoie pentru prietenie. Pentru că nu au o libertate interioară, caută continuu una în afară.
Ar fi potrivit să fiu înțeles și această înțelegere să nu deranjeze pe nimeni, nici măcar pe români: După Dumnezeu, nu am nimic mai sfânt în această lume decât țara mea și poporul meu. Eu nu mă consider un cetățean al planetei mai mult decât mă consider român. Þară nu mai am, mi-a rămas doar poporul, iar pe acesta trebuie să îl caut. Mărturisirea de față poate fi un acord în gamă minoră, specific rusească.
Pentru noi, Rusia a fost un Răsărit al întunericului. Însă, dacă m-ar întreba cineva ce bucurie mai mare aș vrea să am de la această carte, i-aș răspunde că traducerea ei în limba rusă, din admirație pentru un popor cu adevărat fascinant și pentru această mare literatură, venită dintr-o sensibilitate deosebită, a unui suflet colectiv rusesc, cu disponibilități mai degrabă pentru revelația mistică decât pentru cea de natură fenomenologică, de expresie socială, probabil cea mai complexă dintre literaturile lumii. Ar fi o împăcare... Dar, pentru împăcare, este obligatorie rostirea adevărului. Al meu, al altora, al nostru...
În plus, eu cred că bătrânețea vine din inimă și măcar atât aș vrea să spun: bucovinenilor și basarabenilor noștri ar trebui să le fie rușine pentru că nu mai visează, iar pe noi, cei din dreapta Prutului, cei care suntem mai jos decât ei, ar trebui să ne înspăimânte faptul de a nu le mai înțelege ori de a nu le mai ști visul. Părem cu toții că nu ne mai reamintim, ca popor, idealurile propriei istorii. Aceasta este cea mai importantă dinamică a imbecilizării noastre și nu este deloc onest să o considerăm culturală. Cred că numai niște suferințe uriașe, corespondente unor mari calamități naturale, epidemii, războaie, mai pot să aducă românilor conștiința de sine, ca existență colectivă. Altfel, acest popor osteoporotic își va putea recăpăta numai prin cruce demnitatea.


autorul, posesor al dragostei și al greșelii,


14 septembrie 2004



Romanul va avea trei părți, asumate, înțelese, trăite și aproape scrise: partea întâi sau introducere, în care se vorbește despre viața simplă, înainte de a o părăsi; partea a doua, ruina unei Românii lăsate peste Prut; partea a treia sau teatrul războiului din Transnistria, acorduri trilaterale ruso-moldo-române.