agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [This text should be read in romana] | Submited by carmen nicoara
16 noiembrie
Trezindu-mă, aprind veioza È™i mă uit la ceas. E È™ase. AÈ™adar, noaptea cea mai dificilă a trecut. Am un sentiment de uÈ™urare È™i mă felicit că am reuÈ™it să dorm. Peste o oră, însă, în "marele salon", satisfacÈ›ia mea se dezumflă ca un balon înÈ›epat. Nici vorbă să fi fost valuri de È™apte metri. Spre miezul nopÈ›ii, tangajul s-a liniÈ™tit. Am navigat aproape ca pe o baltă. Și nimeni nu se mai plânge de "rău de mare". Cerul e tot închis. O clipă, își face apariÈ›ia un soare umed, neurastenizat, cu o lumină tulbure care se cerne greu prin aerul îmbâcsit de o ceață uÈ™oară. Ies pe punte Vântul e È™i el umed. Și rece. Mai rece decât aseară în Bosfor. Am ajuns la Odesa. Grănicerii ucraineni ne iau paÈ™apoartele, le reÈ›in È™i ne dau altele, pentru cât vom rămâne la Odesa (câteva ore): un soi de paÈ™apoarte cu coperÈ›i cărămizii, fără nume, cu numere. Occidentalii se amuză, dar pe mine, poate fiindcă am în urmă altă experiență decât a lor, mă încearcă o senzaÈ›ie stranie, neliniÈ™titoare. Că nu mai am identitate. Pun cu grijă documentul în buzunar. Dacă l-aÈ™ pierde, ar fi o problemă, probabil, să mă întorc pe vapor. După ce urcăm faimoasa È™i monumentala scară filmată de Eisenstein în "Crucișătorul Potemkin", ne suim în autobuze. Dar nu mergem prea departe. Ne oprim pe o stradă cu clădiri degradate, de un cenuÈ™iu murdar, unde suntem invitaÈ›i să coborâm. Auzisem că Odesa e un oraÈ™ interesant, cosmopolit, cu un farmec aparte. Ceea ce văd eu seamănă, însă, unei femei decăzute care a renunÈ›at la orice cochetărie. Nici nu se mai spală. Bea, înjură È™i se culcă îmbrăcată. Ziduri scorojite, lăsate parcă în paragină, neîngrijite. Magazine cu marfă dubioasă, de care nu-È›i vine să te atingi. Și, unde te învârÈ›i, diverse mărci de votcă. Am, brusc, impresia că Odesa e un oraÈ™ locuit de stafii care se îmbată pentru a-È™i pierde memoria, că aici trebuie să alegi dacă devii È™i tu alcoolic sau te sinucizi. Fără să vreau, fac comparaÈ›ii cu situaÈ›ia de la noi. Comunismul a produs peste tot cam acelaÈ™i tip de mizerie, dar aici mizeria pare intrată mai adânc în ziduri, ca o igrasie istorică. "Timpul sovietic" È™i-a pus mai vizibil amprenta pe clădiri, le-a îmbătrânit, a standardizat cenuÈ™iul. Pietonii sunt prost îmbrăcaÈ›i. Duc, ca la noi, sacoÈ™e de plastic în mâini È™i au un aer tern, la fel ca străzile pe care umblă. Cotim pe un bulevard cu platani uriaÈ™i. Aici, surpriză. PriveliÈ™tea se schimbă. Sub mohoreala zidurilor, amestecată cu patina vremii, se vede în arhitectură o eleganță cu parfum "de altădată". Femeia decăzută devine o doamnă. Melancolică, demodată, cu o graÈ›ie obosită, dar o doamnă. Plecasem spre autobuz când Ion Pop ne strigă, din urmă, că ni se deschide să vedem sala Operei din Odesa. MulÈ›i nu vor să se întoarcă. Preferă să mai caÈ™te gura pe străzi. Sala Operei e de-a dreptul fastuoasă. Doamna devine aici contesă. Din umbra lojilor ornate cu nervuri aurite se aude, parcă, foÈ™net greu de mătăsuri vechi. După ce ies, mă izbeÈ™te, însă, È™i mai tare amestecul de nobleÈ›e decrepită È™i de kitsch sovietic de pe străzile, pline de mâzgă, peste care coboară o seară pâcloasă. Inclusiv clădirile care au fost cândva frumoase au căpătat un aspect mohorât. Emană, parcă, din ele o disperare stătută, provincială. Și lipsesc reclamele luminoase. Oricât de bine a vrut să se păstreze, "doamna" a sfârÈ™it prin a se învăța cu cenuÈ™iul (culoare obsedantă), cu uniformitatea. BucureÈ™tiul s-a înviorat mai repede. ÃŽn rest, aceiaÈ™i biÈ™niÈ›ari ca la noi, aceeaÈ™i bursă neagră, aceeaÈ™i foame de dolari. InflaÈ›ia e ameÈ›itoare. Pentru un dolar se dau vreo 230 000 de "cordoave". Merg cu un grup care a schimbat câțiva dolari È™i vrea să cumpere băuturi alcoolice. După calculele pe care le aud, se pare că e un veritabil chilipir să cumperi bere È™i votcă aici. Sunt mai ieftine È™i ar fi chiar păcat ― zice unul din "cunoscători" ― să fie pierdută "ocazia". Basarabenii se dovedesc cei mai informaÈ›i. Ei vin des la Odesa È™i cunosc "piaÈ›a". Mă È›in după grup, pe străzile rău luminate, uÈ™or sâcâit de această alergătură, ceea ce face ca È™i întunericul să mi se pară sordid. ÃŽmi e teamă să pornesc singur spre port. Dacă nu nimeresc? RuseÈ™te nu È™tiu, risc să mă rătăcesc. ÃŽn fine, după ce plasele s-au umplut cu sticle de votcă È™i de bere, ne îndreptăm spre vapor. ÃŽmi recapăt, uÈ™urat, paÈ™aportul. Un poet turc cu voce groasă, cărând după el o enormă sticlă de votcă, ne zice: "Odesa e o puÈ™cărie în aer liber. Aici nu reziÈ™ti decât beat". 17 noiembrie La ConstanÈ›a am sosit în zori, probabil. Când am urcat pentru micul dejun, vasul era staÈ›ionat în port. Zi însorită È™i mare surprinzător de calmă. Mă aÈ™teptam ca autocarele care ne-au luat de pe chei să se oprească în PiaÈ›a Ovidiu, la muzeul de arheologie. Dar autobuzul în care m-am suit iese din oraÈ™ È™i merge pe o È™osea pe care n-o recunosc. După câtva timp, pe o bornă kilometrică, descopăr direcÈ›ia: ne îndreptăm spre CălăraÈ™i. AÈ™adar, programul a fost devansat. Se începe cu degustarea de la Murfatlar. Când coborâm din autobuz, ne întâmpină o formaÈ›ie de lăutari în costume naÈ›ionale. ÃŽntotdeauna mi-a displă-cut folclorul dubios utilizat pentru "distrarea" străinilor. Ne punem singuri într-o condiÈ›ie "exotică". ÃŽn cramă, o echipă de dansatori cu beÈ›e se dezlănÈ›uie chiuind. Mă simt de-a dreptul penibil. Urc la etaj È™i încerc să dau un telefon în BucureÈ™ti, apoi cobor, ies afară, la soare, lăsându-i pe ceilalÈ›i să se aÈ™eze la mesele unde se aduc mostre din vinurile podgoriei. Gălăgia veselă pe care o aud îmi confirmă că o vizită la Murfatlar e totdeauna un mijloc forte de a le dovedi străinilor că nu s-au ostenit degeaba venind la noi, dar cum, din punctul meu de vedere, se poate legifera, oricând, prohibiÈ›ie totală, prefer să scap de zgomotele pe care le fac dansatorii cu beÈ›ele. E o zi de toamnă frumoasă, frigul din zilele precedente s-a îmblânzit, temperatura a devenit acceptabilă È™i chiar mă simt bine plimbându-mă printre butucii de viță uscată. După ce se termină momentul bachico-folcloric, ne îndreptăm spre ConstanÈ›a. La intrarea în oraÈ™, constat că, deÈ™i a trecut ceva timp, ceasul meu arată tot 12 fără 5. ÃŽl întreb pe vecinul de scaun din autobuz. "Ce oră este?" "12,30" îmi răspunde. Prin urmare, bateria de la ceasul meu a sucombat. Și dacă nu e nici o ceasornicărie prin preajma muzeului de arheologie, unde va fi următorul popas, ca să schimb bateria înainte de a porni autobuzul spre port, sunt pierdut. Cum să rămân fără ceas în restul călătoriei? Imposibil. "Cât stăm aici?" îl întreb pe È™oferul autobuzului, când opreÈ™te. "Un sfert de oră, cred", aproximează omul. Mă întorc È™i pornesc în fugă, pe prima stradă, căutând cu disperare o firmă pe care să scrie "Ceasornicărie". Ghinion. ToÈ›i ceasornicarii din ConstanÈ›a au intrat parcă în pământ. Risc, totuÈ™i, să mă aven-turez mai departe. Fie ce-o fi! Dacă pierd autobuzul, mă voi duce pe jos ori, la nevoie, cu un taxi până în port. Dar nu vreau să plec de aici cu un ceas care nu mai merge. Ajung în bulevard. Un trecător binevoitor mă lămureÈ™te că, după primul stop (care se vede în zare), dacă o iau la dreapta, găsesc o ceasornicărie. Alerg pe strada indicată È™i, fericit, găsesc, într-adevăr, ceasornicăria. Dar ceasornicarul îmi spune sec: "Noi nu È›inem baterii. Dacă îmi aduceÈ›i baterie, v-o schimb". Plec să caut baterie È™i, spre norocul meu, găsesc. Mă întorc în PiaÈ›a Ovidiu exact când autobuzul se punea în miÈ™care. M-am speriat È™i am transpirat, însă, degeaba. Am uitat că, după prânz, revenim în oraÈ™, la muzeul de artă È™i la un recital de jazz. ÃŽncât puteam să schimb bateria la ceas fără să fug ca un disperat pe străzi. După-amiază am, chiar, timp să dau un telefon în Bu-cureÈ™ti, să caut ziare (nu găsesc, aflu că din lipsă de hârtie n-au apărut ziare azi), să-mi cumpăr câteva sticle cu apă minerală (căci pe vapor orice băutură, inclusiv apa minerală, costă) È™i să umblu, fără nici o È›intă, pe străzi. Victor Ivanovici e un român stabilit la Atena. Mama lui trăieÈ™te la Tulcea. Cum am coborât la ConstanÈ›a, Victor Ivanovici a luat cursa de Tulcea. Seara, la ora plecării nu se întorsese. Vreme de o oră È™i ceva, am auzit mereu, la difuzoare, acelaÈ™i anunÈ›: "D-l Victor Ivanovici e rugat să vină la recepÈ›ie". Bucata de carton cu numele său lipsea de la tablou. Când, în sfârÈ™it, Victor Ivanovici a apărut, toÈ›i au aplaudat. ElveÈ›ianul care m-a intrigat în prima seară È™i-a adus, la Pireu, bicicleta pe vas! Și la Odesa È™i la ConstanÈ›a È™i-a coborât bicicleta, a încălecat pe ea È™i dus a fost. La Odesa nu I-am mai văzut decât pe vapor. La ConstanÈ›a, a apărut când ne găseam la muzeul de artă. Și-a fixat bicicleta lângă autobuz, pe marginea trotuarului, È™i a intrat cu noi în muzeu. Dar marea senzaÈ›ie ne-a rezervat-o pentru seara aceasta. Fiind "seară de cabaret" în "marele salon", a apărut cu perucă de femeie È™i cu buzele rujate. Nu-mi venea să-mi cred ochilor când l-am văzut. Era îmbrăcat frac negru È™i pantaloni roÈ™ii. Ion Pop mi-a povestit că individul l-a oprit pe coridor sau la recepÈ›ie, i-a comunicat la ce cabină se află È™i a adăugat: J'ai un bon chocolat suisse. Și-a È™i găsit "omul" în sobrul profesor universitar la Cluj! Deci, avem È™i puÈ›ină Sodomă pe "Lume RenaÈ™terii". Voiajul începe să devină interesant. 15 noiembrie. Vama Mă duc la recepÈ›ie să-mi iau de pe panou dreptunghiul de carton cu numărul 100. Fiecare trebuie să-È™i ridice cartonaÈ™ul. Astfel se vede cine nu s-a întors. Când coborâm scara metalică pe chei (9,30), e soare. Aerul e mai rece totuÈ™i decât la ConstanÈ›a, deÈ™i ne aflăm mai la sud. Mergem (cu autocarele) mai întâi la un mausoleu. Trecut mumificat. Manie a mausoleelor. Trec grăbit prin faÈ›a sarcofagelor de marmură È™i a vitrinelor cu arme feudale. Am făcut o reverență pioasă dinaintea vestigiilor trecutului, pot să mă plimb pe aleile însorite ale parcului! Mă întorc, după câtva timp, în mausoleu să-mi satisfac o curiozitate răutăcioasă. Vreau să văd ce figuri au scriitorii turci când se uită la tablourile unde e glorificată lupta antiotomană. Dar nu observ nici un scriitor turc È™i mă las păgubaÈ™. "Obiectivul" următor e în afara oraÈ™ului. După ce trecem printr-o "Balta Albă" bulgărească ― unde recunosc balcoanele cu rufe puse la uscat ― autocarele se opresc în faÈ›a unui perete vertical de calcar, transformat de călugări, cu veacuri în urmă, în mănăstire. Mănăstirea Aladzha, ce a fiinÈ›at până în secolul al XlX-lea. O scară cu trepte de lemn urcă în spirală până la un paraclis în care nu se poate intra. Fiecare se uită, pe rând, printr-o ferestruică. Pe peretele exterior atârnă un clopot de bronz, fără limbă. Asta e tot? mă întreb, cumva, dezamăgit. Jos, o pădure de stejar cu frunzele înroÈ™ite de toamnă. Dacă te uiÈ›i la ea, ai "rău de înălÈ›ime". Probabil, călugării se încălzeau arzând butuci din această pădure. Revin È™i, pe la mijlocul peretelui, descopăr un mic tunel pe care nu-l remarcasem la urcare. Cobor prin el È™i abia acum mă lămuresc. ÃŽn perete sunt săpate caverne ― chiliile călugărilor. O cavernă mai mare e refectoriul. Alături, altă cavernă mai mică ― bucătăria. Nici o pată de culoare n-a rămas din frescele de care vorbesc ghizii. Doar piatră. Dumnezeu e mai acce-sibil, oare, în caverne? C'est magnifique exclamă o doamnă în vârstă pe care am văzut-o mâncând cu o poftă ieÈ™ită din comun pe vapor. ÃŽÈ™i umple de fiecare dată tava. Iar aici, cavernele i se par magnifice. AÈ™ fi vrut s-o văd hrănindu-se cu mâncarea pregătită în bucătăria mănăstirii Aladzha! Eu, cel puÈ›in, recunosc că nu-mi impune o astfel de față a religiei. Nu pot crede că, pentru a obÈ›ine graÈ›ia divină, trebuie să trăim ca niÈ™te animale sălbatece în vizuini. La plecare, mulÈ›i cumpără "suveniruri". Cam cu asta ne alegem, cu suvenirurile! ElveÈ›ianul (dacă e elveÈ›ian; poate, are doar ciocolată elveÈ›iană) nu È™i-a făcut nici aici apariÈ›ia. După un plicticos concert de muzică populară bulgărească, renunțăm, Ion Pop, Gabriel Dimisianu È™i eu, să luăm parte la conferinÈ›a de presă cu ziariÈ™tii bulgari È™i nr plimbăm prin Varna. Facem o tură pe o stradă rezervată pietonilor, după care ne îndreptăm spre plajă. Marea e foarte liniÈ™tită, aÈ™a cum arată uneori vara, foÈ™nind pe nisip. Și noi care ne temeam de o Mare Neagră cu valuri de È™apte metri înălÈ›ime! Trebuie să recunoaÈ™tem că am avut noroc. ÃŽn fiecare zi, merg unde merge cârdul, disciplinat, fără să reuÈ™esc, totuÈ™i, să mă integrez în atmosfera croazierei. Blestemata mea singurătate, mai rea decât "răul de mare", mă împiedică È™i aici să mă distrez, să mă bucur. Și mai descopăr o dată că a fi singur "în societate" e mai greu de suportat decât a fi singur singur. Ulici de abia a venit, căci s-a îmbarcat la ConstanÈ›a, unde a organizat "escala", dar s-a È™i acomodat. ÃŽntre ConstanÈ›a È™i Varna a jucat poker toată noaptea cu Dan Cristea, Ion Mircea È™i Justin PanÈ›a. Mai precis, le-a luat banii. Dan Cristea a pierdut vreo sută cincizeci de mii de lei. Pe punte, azi la prânz, Ulici mi-a explicat că la Las Vegas ar fi făcut avere. Fiindcă are instinctul jocului. Un confrate mai tânăr se învârte cu graÈ›ie în jurul unei poete din Grecia, fără să-l supere câtuÈ™i de puÈ›in faptul că individa e urâtă foc, diformă, un fel de monstru feminin care râde tare, agresiv È™i neplăcut. E mulÈ›umit că monstrul i-a pus gând rău. Florin Iaru se amuză că e coleg de cabină cu poetul turc (dotat cu o mustață albă È™i o voce cavernoasă) care zicea, la Odesa, "aici nu reziÈ™ti decât beat". Eu întorc, crispat, capul când îl zăresc, la masă, sugându-È™i scârbos buzele È™i arătându-È™i limba în timpul "operaÈ›iunii". Azi noapte, a fost "noapte albă" pentru mulÈ›i "croazieriÈ™ti". Numai eu am dormit, ca un nesimÈ›it. N-am gustat până acum din farmecul taifasurilor nocturne la un pahar de "ceva". După ce se încheie "programul", mă retrag pe "Nereus", să mă odihnesc pentru următoarea escală. ÃŽn restaurantul unde se serveÈ™te cina, un supraveghetor, sclifosit, pus la patru ace, se uită cu ochi de Argus, inspectând cum își îndeplinesc datoria chelnerii. Fiecare masă are È™ase locuri. ÃŽntâmplarea face să fiu cu patru poeÈ›i. ToÈ›i români. Mai e un scaun liber. Se aÈ™ează un ucrainean. La un moment dat, ucraineanul n-are de lucru È™i întreabă: "Care sunt scriitorii români cei mai populari? Am vrea să-i traducem". Presimt că va urma o catastrofă. Imposibil să nu ne dăm noi în petic. Ucraineanul scoate o listă cu scriitori români care au fost, deja, traduÈ™i la Kiev. CiteÈ™te numele de pe ea. Majoritatea, scriitori oficiali. "Ce părere aveÈ›i?" ne chestionează, inocent. Nu vreau să am nici o părere. Mai ales că mulÈ›i de pe listă sunt morÈ›i. Or, de mortuis nil nisi bene. CeilalÈ›i se iau, însă, cu mâinile de cap. "Nenorocire, nenorocire", se vaită ei semnificativ. Povestea cu capra vecinului cunoaÈ™te în această noapte, pe Marea Neagră, unul din ceasurile ei de glorie. Ucraineanul le cere, serios, să dea note. De la 1 la 10. Și urmează o scenă comică È™i feroce. "Cutare", zice ucraineanul. "Zero", zic cei patrii poeÈ›i în cor. "Cutare", Tot "zero". La următorul nume, au loc consultări, după care verdictul e mai blând: "Unu". Ucraineanul notează conÈ™tiincios. La sfârÈ™it, întreabă cine ar trebui tradus. Se face o altă listă, mai mică, în care primii suntem, bineînÈ›eles, noi, cinci. PoeÈ›ii sunt amuzaÈ›i È™i fericiÈ›i. Mie îmi vine să mă arunc în mare. Adevărata viață a unui scriitor începe după moarte, zicea Pompiliu Constantinescu. Desigur, dacă e ceva viu în opera sa. Dar nu toÈ›i avem încredere în posteritate, se pare. Ne străduim să-i prevenim ingratitudinea. Trec, după cină, prin dreptul barului, iar acolo îl zăresc pe elveÈ›ian. Mai remarc un amănunt peste care trecusem până acum. Merge permanent cu un rucsac negru în spate. Nu-l lasă niciodată în cabină. Chiar È™i la masă vine cu el. Ce va fi purtând acolo? Dacă nu m-aÈ™ teme că-mi oferă È™i mie un bon chocolat suisse, l-aÈ™ întreba. Oricum, e singurul "european" interesant de pe vas, chiar dacă uneori îmi pare o progenitură degenerată a unei familii ilustre. Și nu sunt sigur că e zdravăn la minte. La Varna, când mă apropiasem de scara metalică pentru a urca pe vapor, l-am auzit invitând niÈ™te adolescente în ElveÈ›ia. Le promitea că va suporta el cheltuielile. 19 noiembrie (sâmbătă) Sosim la Istanbul, dimineaÈ›a, pe o ceață vâscoasă È™i pe o mare care nu mai are pacea de ieri. Ceru! e plumburiu È™i începe să plouă mărunt. Sunt unsprezece grade afară, ne anunță vocea feminină pe care m-am obiÈ™nuit s-o aud în difuzoare. Cobor È™i mă îndrept spre autobuzul nr. 10, repartizat scriitorilor români. Pentru prima oară, avem o traducătoare de limba română. De fapt, e o turcoaică venită din România acum cinci ani, care ne aÈ™teaptă la autobuz împreună cu soÈ›ul ei, un vlăjgan, mândru foarte în geaca sa de piele. ÃŽl zăresc pe Theo (am aflat că "elveÈ›ianul" e, într-adevăr, elveÈ›ian, că-l cheamă Theo È™i că mulÈ›i au îndoieli asupra psihicului său) coborând cu bicicleta È™i cu eternul rucsac negru în spate. Victor Ivanovici îmi È™opteÈ™te că Theo poartă în rucsac cărÈ›i de sonete, adnotate cu observaÈ›ii filologice. Azi e îmbrăcat cu pantaloni albi, cu un veston negru È™i poartă o cravată roÈ™ie cai muleta toreadorilor. ÃŽl întreb pe Victor Ivanovici cu ce s-a dus la Tulcea. "Cu autobuzul", îmi spune. La întoarcere a plătit de la Tulcea la ConstanÈ›a unui È™ofer 60 000 de lei. "Am întârziat — îmi explică el — deoarece omul care m-a adus cu maÈ™ina era din Tulcea È™i nu cunoÈ™tea, în ConstanÈ›a, drumul spre port. Unii au crezut că am făcut asta intenÈ›ionat, ca să devin «celebru» pe vas!" Cum ne dăm jos din autocare, câțiva dintre noi se reped la vitrine. Aud un glas dezolat: "Aici votca «Smirnov» e cu patru dolari mai ieftină". Chilipirul de la Odesa își pierde prestigiul. AlÈ›ii sunt supăraÈ›i că n-a fost prevăzut în program "timp pentru cumpărături". Sfânta Sofia? Moscheea albastră? Desigur, desigur. Dar se poate să nu mergem È™i la bazar? Trebuie neapărat să "vizităm" È™i bazarul. BineînÈ›eles, interesul nu e de natură strict exotică. La mijloc, mai sunt È™i niÈ™te banale intenÈ›ii comerciale. Ne aflăm în vechiul Constantinopol, unde se îngână Europa È™i Asia, unde moscheile au temelii de biserici creÈ™tine È™i s-ar cuveni, poate, să nu ne dea pace niscaiva melancolii legate de BizanÈ› ori să ne gândim numai la lungul nostru Ev Mediu, trăit cu angoasa ÃŽnaltei PorÈ›i. Căci nicăieri nu suntem mai aproape de rănile noastre ascunse, de complexele noastre. Dar un demon pragmatic ne ispiteÈ™te. Câte lire turceÈ™ti se obÈ›in cu un dolar? Cineva aruncă puÈ›ină apă rece peste febra comercială. "Nu vă supăraÈ›i, n-am venit aici pentru cumpărături". Urmează o tăcere stingherită. M-aÈ™ plimba prin Istanbul, uitându-mă la minaretele care străpung aerul îmbibat de umezeală, mi-ar plăcea ca, după Moscheea albastră È™i Sfânta Sofia, să merg la Cornul de aur, să văd vestitele sale grădini È™i chioÈ™curi, să mă duc, apoi, la palatul Paleologilor È™i prin Fanar, să aud cu urechile mele cum sună în turceÈ™te cuvântul "siktir", dar mă jenez să mărturisesc aceste dorinÈ›e. Mă tem să nu fiu socotit snob. Mă supun, deci, majorității È™i "programului" care ne rezervă câteva ceasuri de turism superficial, fără răgaz de meditaÈ›ie È™i lene visătoare. Până la urmă, toată lumea cade de acord că, înainte de orice, trebuie să vizităm "ce s-a prevăzut". După aceea, dacă ne rămâne timp, vom descinde È™i în bazar. Spiritele se liniÈ™tesc. Cumpărarea lănÈ›iÈ™oarelor de aur È™i a altor "fleacuri" după care umblă românul la Istanbul poate să întârzie din raÈ›iuni estetice. La Moscheea albastră trebuie, evident, să ne descălțăm. Se fac glume. "Dacă ne ia cineva ghetele?" Ne supunem, totuÈ™i, regulii. Altminteri, nu se poate intra în moschee. Simt prin ciorapi răceala pardoselii. Mă lămuresc că moscheea se numeÈ™te "albastră" din cauza vitraliilor care sunt foarte frumoase. La ieÈ™ire, iau de pe raft, din greÈ™eală, altă pereche de adidaÈ™i care seamănă cu ai mei. Mă mir că piciorul îmi intră greu, când vreau să încalÈ› primul pantof, È™i abia atunci remarc că perechea de adidaÈ™i pe care am luat-o are o dungă albastră, nu una neagră, ca ai mei. RuÈ™inat, îmi repar greÈ™eala repede. Plecăm de aici spre Sfânta Sofia. ÃŽntre timp, s-a pornit ploaia. Catedrala, ridicată de Constantin È™i finisată de Justinian, e simbolul Imperiului roman de Răsărit. Acum are minarete. A fost transformată de turci în moschee. PorÈ›ile monumentale, de lemn, cu întăriruri de metal, È™i lespezile de la intrare te lasă să bănuieÈ™ti măreÈ›ia procesiunilor care aveau loc aici înainte de venirea turcilor. ÃŽnlăuntru, o imensă schelă. Pe ziduri, în locul frescelor bizantine, fragmente din Coran. Doar cupola impunătoare îți sugerează grandoarea iniÈ›ială a catedralei. Pe unul din stâlpi, o gaură, Legenda pretinde că sultanul care a cucerit Constantinopolul a avut un vis. Alah l-a sfătuit să învârtă mâna într-o rotaÈ›ie de 180 de grade pentru a întoarce catedrala cu faÈ›a spre Mecca. Se zice că făcând acest gest, trebuie să-È›i pui o dorinÈ›a în gând. Dacă reuÈ™eÈ™ti să-È›i răsuceÈ™ti palma în cerc, È›i se va împlini dorinÈ›a respectivă. Nu rezist È™i încerc. Ratez de puÈ›in tentativa. Ies în curte, dar mă întorc. M-am înÈ™elat, oare, sau, printr-un coridor, se poate ajunge la etaj? Nu m-am înÈ™elat. Un coridor îngust, pavat cu bolovani, urcă în spirală. Ajung astfel la o galerie unde se păstrează o parte din vechile mozaicuri care-i reprezintă pe Constantin È™i pe Justinian alături de Christos È™i de Fecioara Maria. Aici, în vechiul Constantinopol, s-a prăbuÈ™it nu un oraÈ™, ci o civilizaÈ›ie. Sfânta Sofia e martora dispariÈ›iei unui imperiu. Și nu mă pot opri să nu devin melancolic, spunându-mi că, o dată cu prăbuÈ™irea Constantinopolului, s-a surpat ceva È™i în destinul nostru. Cum ar fi evoluat Europa È™i, îndeosebi, Europa de Est dacă turcii n-ar fi cucerit acest oraÈ™? IeÈ™ind de la Sfânta Sofia, trecem strada È™i coborâm în subteranele "palatului de apă". De fapt, o enormă sală, cu mai multe rânduri de coloane, care fusese construită pentru a fi un "depozit de apă", o "cisternă", pentru cazul că asediatorii cetății ar fi tăiat aprovizionarea cu preÈ›iosul lichid. Acum apa e de numai câțiva centimetri È™i în ea se văd nenumărate monede aruncate de turiÈ™ti. Ne îndreptăm spre "palatul sultanilor". Când pătrund în prima dintre cele trei curÈ›i, îmi năvălesc în minte frânturi din ce am citit prin cronici despre boieri ambiÈ›ioÈ™i sau domnitori speriaÈ›i care au bătut drumul "Stambulului" pentru a se înclina în faÈ›a "măritului sultan", ca să cumpere tronul ori ca să-È™i salveze capul. Cât aur va fi venit ca "haraci" din Principate? Câte uneltiri se vor fi È›esut în umbra acestor platani? Câte pungi cu galbeni au fost date ca argumente convingătoare? Câte trădări È™i speranÈ›e s-au consumat pe aleile pe care înaintăm? Am un sentiment neplăcut, că vin dintr-o provincie a istoriei, dintr-un colÈ› de lume pe care Dumnezeu l-a neglijat. Apusul înălÈ›a catedrale, universități. RenaÈ™terea italiană îi dădea pe Michelangelo, pe Leonardo. Anglia, pe Shakespeare. Magellan făcea prima călătorie în jurul globului. Noi n-am avut răgazul unei RenaÈ™teri. A trebuit să trăim între biserici cu ziduri afumate È™i presiunile înaltei PorÈ›i. Ce-am făcut o mie de ani? se întreba, iritat, Cioran. ÃŽntre altele, am făcut È™i asta. Am fost nevoiÈ›i să ne uităm mereu în zare, pentru a observa la timp norul de praf ridicat de ieniceri È™i spahii. Ne-am reconstruit casele arse È™i am supravieÈ›uit, în umbra unui imperiu steril È™i corupt. N-am avut, măcar, norocul de a ne măsura cu un inamic civilizat. Ne apăram de ieniceri È™i spahii, ca de stihiile naturii, fără să învățăm nimic de la ei. Căci turcii nu duceau cu ei nici o idee. Și nu lăsau în urmă decât fum È™i pustiu. Ne-am istovit, aÈ™adar, în bătălii care nu ne-au stimulat decât să răsuflăm uÈ™uraÈ›i când se terminau. Palatul e o imagine destul de sugestivă a Evului Mediu oriental. Lene È™i lux. Viciu È™i aur. Vase scumpe, aduse de peste mări È™i țări. VeÈ™mintele sultanilor È›esute cu aur È™i împodobite cu pietre scumpe. Arme. Manuscrise. Tronuri de abanos. Tronuri de fildeÈ™. Sala de audienÈ›e, mai degrabă modestă. CeauÈ™escu È™i apropiaÈ›ii lui aveau birouri; mai spaÈ›ioase decât sultanii de teama cărora tremura toată Europa. Singurul indiciu de megalomanie e divanul pe care sultanul stătea culcat, ascultând ce-i spunea cel căruia îi acordase audiență. Aur. Enorm de mult aur. Peste tot, aur. Pietre scumpe pe toate săbiile, pe veÈ™minte, pe obiecte, pe orice, bijuterii fabuloase, lux orbitor, obositor, dezgustător. Tresar când, în sala armelor, zăresc, într-o vitrină, sabia lui Ștefan cel Mare. Lamă lungă de aproape un metru. Războieni... Podul înalt... Cunosc numele acestor localități de la cinci ani, din "lecÈ›iile de istorie" ale tatei. Ele au aceeaÈ™i rezonanță, constat, ca în copilărie, când aflam, sufocat de mândrie, cum l-am bătut noi măr pe "slăvitul" Soliman la Podul ÃŽnalt È™i cum nici uriaÈ™a armată condusă de însuÈ™i Mahomed al II-lea nu l-a putut îngenunchea pe Domnul Moldovei. Nu-mi plac chiotele "patriotice". Patriotismul nu se răcneÈ™te. Cum nici rugăciunile nu se zbiară. Dar, uitându-mă la sabia lui Ștefan, uÈ™or pătată de timp, simt că nu mai am detaÈ™area dinainte È™i îmi spun, cu O satisfacÈ›ie orgolioasă, că turcii au putut să aducă la Istanbul această lamă de oÈ›el, care le-a întârziat înaintarea spre centrul Europei, abia după moartea voievodului. Nu mai avem timp să vedem "haremul". E coadă mare acolo. ToÈ›i turiÈ™tii vor să treacă prin dormitoarele în care cele patru soÈ›ii oficiale È™i concubinele sultanului aÈ™teptau să fie vizitate noaptea. Ar însemna să pierdem, cel puÈ›in, o oră la coadă È™i nu ne-ar mai rămâne timp pentru bazar. AÈ™a că renunțăm, chiar dacă se aud niÈ™te regrete bărbăteÈ™ti. Continuă să burniÈ›eze. E ora 12. Până la 14, vom bântui prin bazar. Toată lumea salută ideea. Ni se atrage, însă, atenÈ›ia că în bazar ne putem rătăci È™i că aceia dintre noi care nu vor ajunge la autobuz până la ora 14 vor trebui să se descurce singuri pentru a ajunge la Kara Kioi ― unde e acostat vasul nostru. Pătrundem pe o stradă acoperită. Un fel de coridor lung È™i feeric. Aproape o jumătate de kilometru, în dreapta È™i în stânga, magazine cu vitrinele pîine de lănÈ›iÈ™oare bijuterii de aur. Aur, prea mult aur, la un moment dat ve numai aur, nu te mai ispiteÈ™te. Aurul se banalizează È™i el Sunt sute, mii de mici magazine È™i toate vând obiecte de aur. 8,5 dolari gramul, aurul de 14 karate, 11 dolari gramul, cel de 18 karate. Treptat mă oboseÈ™te această risipă de aur, mă obosesc indivizii care stau în faÈ›a magazinelor È™i încearcă să te atragă, să te transforme în cumpărător. Aud, deseori, vorbe româneÈ™ti. Orice român care vine la Istanbul dă, probabil, o raită pe aici. MulÈ›i vânzători, auzindu-ne că vorbim româneÈ™te, ni se adresează într-o ro-mână aproximativă, dovadă că au o oarecare experiență în materie de "afaceri" cu compatrioÈ›ii mei. "Aici e iadul", zice Justin PanÈ›a. Nu È™tiu dacă iadul e pavat cu aur, dar, oricum, sunt de acord că desfrâul poate deveni plictisitor. Am văzut atâta aur azi la Istanbul, încât diavoleasca lui putere de corupÈ›ie nu mai are nici o seducÈ›ie pentru mine. Mă îndrept, aÈ™adar, spre autobuz. Ajung cu mai bine de o jumătate de oră înaintea termenului limită, încât mă văd nevoit să aÈ™tept. Pe rând, apar È™i alÈ›ii. La un moment dat, îl zăresc pe Ion Buduca întinzând piciorul spre scaunul de lemn al unui lustragiu. ÃŽÈ™i permite un asemenea lux? "Mi-i face gratis ― ne zice Buduca râzând. Mi-a cerut o È›igară È™i m-a declarat prietenul lui. Apoi, mi-a propus să-mi lustruiască pantofii pe gratis în semn de prietenie". Mă mir, dar nu spun nimic. Trec cinci minute, timp în care Buduca "bavardează" degajat, ca între prieteni, cu lustragiul, È™i, deodată, observ că prietenia s-a ruinat. Buduca dă din mâini, iar turcul se È›ine după el. "Ce se întâmplă?" întreb. "Acum, cere bani" zice, dezolat, Buduca. Florin Iaru îi dă lui Buduca vreo 300 de lire turceÈ™ti, acesta i le dă turcului È™i turcul se calmează. Nu trece un minut È™i-l văd pe Justin PanÈ›a întinzând piciorul pe scaunul altui lustragiu, Acesta ia o perie, o înmoaie în apă È™i-i curăță adidaÈ™ii. "Mi-a cerut o È›igară, È™i, în semn de mulÈ›umire, îmi face pantofii gratis", ne spune, liniÈ™tit, poetul sibian. Dar finalul e acelaÈ™i. Turcul cere să fie plătit. Poetul n-are bani È™i, ca să scape de turc, îi dă, în cele din urmă, cinci mii de lei. Turcul e neîncrezător. "Cât valorează asta?" Și agită hârtia de cinci mii de lei. "Aproape trei dolari" îl asigurăm noi. Turcul ne pune la încercare oferindu-ne hârtia pentru un singur dolar. Dar nimeni n-o ia. Asta îl face È™i mai bănuitor. ÃŽl trage de mânecă pe Justin PanÈ›a. "Vreau un dolar". "N-am", spune acesta È™i îi întoarce spatele. ÃŽntre timp, îl zăresc pe Ion Pop că întinde piciorul pe scăunelul celuilalt lustragiu. Vreau să-l salvez È™i-l trag de mână. Ion Pop nu înÈ›elege. N-a fost martor la pățania celorlalÈ›i doi È™i mă priveÈ™te descumpănit. Vrea să plece, dar ireparabilul s-a produs. Turcul i-a pus pe bombeul pantofului puÈ›ină cremă. Ion Pop se decide să se lase servit "gratis". Și scena se repetă. Numai că Ion Pop, încăpățânat, se È›ine tare. Timp de zece minute, până la venirea autobuzului, îi zice turcului: "Ai zis gratis, e gratis". Ne întoarcem pe ploaie în "Lumea RenaÈ™terii". De la Ion Pop am aflat că inclusiv Mihai Sin a fost păcălit de lustragii. Și exact cu acelaÈ™i truc. A trebuit să plătească doi dolari. "A plătit?", mă mir eu. Ion Pop râde: "Ce să facă? EducaÈ›ia chezaro-crăiască îl obliga să iasă din încurcătură, dând banii". Remarc că, din cei patru tras pe sfoară de lustragii turci, trei sunt ardeleni. Se pare că noi, ardelenii, cădem mai uÈ™or victime ale È™mecherilor din Orient. "Suntem mai serioÈ™i", zice Ion Pop. "Mă rog, dacă È›inem să ne flatăm. Dar poate există È™i alte explicaÈ›ii. Mai neplăcute." Mă gândesc că suntem mai puÈ›in iuÈ›i în reacÈ›ii, mai rigizi. Am observat È™i în bazar că ardelenii se tocmeau fără artă, cu stângăcie, ceea ce pentru un turc trebuie să fie destul de antipatic. Căci plăcerea lui de a se tocmi o concurează, vizibil, pe aceea de a vinde. Categoric, avem mai puÈ›ină experiență decât "regățenii" în relaÈ›iile româno-turce. De aceea nu prea suntem în siguranță pe aici, prin Turcia. Trebuie să deschidem bine ochii. E un talmeÈ™-balmeÈ™ în capul meu. Nu mai reuÈ™esc să pun ordine în impresii. Ce-am văzut, de fapt, în Istanbul? Un cer închis, de ploaie. Străzi, mai degrabă murdare. Amestec de modernitate occidentală È™i de mahala orientală. ÃŽnghesuiala istovitoare din bazar. Cocote, pe stradă, fardate strident, ochindu-È™i clienÈ›ii. Printre ele, sunt, pro-babil, È™i unele de la noi. (De altfel, "micul Paris", de altădată, BucureÈ™tiul, devine "micul Stambul". Ceea ce n-au reuÈ™it, cu sabia, turcii, reuÈ™esc cu "biÈ™niÈ›a".) Aici, în fostul Constantinopol, au murit două imperii. Imperiul roman de Răsărit È™i Imperiul otoman. Pe mormintele lor miÈ™ună o lume pestriță, nici europeană, nici asiatică. M-ar fi interesat să urmăresc cum se reflectă în viaÈ›a oraÈ™ului faptul că Istanbulul e aÈ™ezat pe două continente. Podurile construite peste strâmtoarea Bosfor (fără piloni, ca la San Francisco) fac legătura între două civilizaÈ›ii. Ar fi interesantă o paralelă între Imperiul roman È™i Imperiul otoman. Unul (cel roman) a cucerit pentru a civiliza. Celălalt (cel otoman) a cucerit pentru a înăbuÈ™i civilizaÈ›ia. Unul (cel roman) s-a dovedit foarte tolerant cu credinÈ›ele popoarelor cucerite. Celălalt (cel otoman) a vrut să-È™i impună religia. Unul (cel roman) a creat cultură sau, măcar, a acceptat-o pe a altora. Celălalt (cel otoman) n-a crezut decât în sabie. După unul (cel roman) au rămas ziduri, apeducte, È™osele È™i o legislaÈ›ie care se învață È™i azi în universități. După celălalt (cel otoman) n-a rămas nimic. Dar amândouă au dispărut în desfrâu È™i lux. Nu există nici o mare poveste de dragoste în limba română, ceea ce, zic unele voci, ar fi un semn că bărbaÈ›ii din România sunt misogini. Nu È™tiu cum stau lucrurile la nivel naÈ›ional, dar aici, pe vapor, teoria se dovedeÈ™te falsă. Căci avem câțiva "seducători" printre "croazieriÈ™tii" români. Cel mai activ se arată a fi "Bruno" care se învârte asiduu printre femei, fără să-l deranjeze vârsta. Nu È™tiu cu cât succes. ÃŽl văd, însă, mereu preocupat să nu rateze ocaziile de a-È™i lărgi orizonturile. B. e mai discret È™i unilateral. Se pare că, prin el, reuÈ™im să facem o bună impre-sie în nordul continentului. Nici la capitolul "figuri pitoreÈ™ti" nu stăm rău. Un "poet metafizic" improvizează continuu versuri picante. Un armean cârtitor È™i simpatic, Ștefan Agopian ("Agop", cum îi zic prietenii), pare mereu abia sculat din somn È™i mahmur. Adoră, se pare, lenea È™i comoditatea, cel puÈ›ini aÈ™a rezultă din felul cum declară că nu-i place să meargă în excursii, să coboare de pe vapor (de altfel, nici nu sunt sigur că a făcut-o ia Odesa È™i la Vama). Noaptea e în "marele salon", iar dimineaÈ›a doarme până târziu. Cuplul cel mai redutabil este, însă, cel format din "Monseniorul" (Adrian Popescu) È™i "Biju" (Ioan T. Morar). Preocupat de Sfântul Francisc, "Monseniorul" nu e, totuÈ™i, un "franciscan". Are un apetit apreciabil È™i resursei nebănuite de umor. "Biju" îi vorbeÈ™te pe un ton ceremo-nios, ironic: "Monseniore, pot să vă pun sacoÈ™a lângă a mea?" Intrând perfect în joc, "Monseniorul" îi răspunde cu o onctuoasă smerenie, prefăcută, bineînÈ›eles: "De acord, fiul meu". Am înÈ›eles demult, È™i din ce în ce mai bine, că problemele mele vin din faptul că "racii" n-au destulă imaginaÈ›ie pentru a trăi, total, într-o lume visată, cu mai puÈ›ine exigenÈ›e, dar au suficientă imaginaÈ›ie ca să nu poată fi practici. Mă miÈ™c, în genere, în zona tulbure È™i indecisă unde singurătatea È™i nevoia de alÈ›ii se amestecă la fel ca noaptea È™i ziua, pe mare, în clipa aceasta. Nu pot nici să fiu, cum aÈ™ vrea, deschis, sociabil, nici să mă izolez, cum am, câteodată, impulsul s-o fac, iar incapacitatea de a alerge un drum mă costă. Am sperat că o scurtă vacanță petrecută pe un vapor îmi va prinde bine. Chiar dacă noiembrie nu e luna ideală pentru o croazieră, nu e un fleac să traversezi trei mări È™i să vezi, fie È™i în fugă, oraÈ™e pe care nu le-ai văzut, mai ales în zona unde Europa, ca Pythia, pe vremuri, la Delfi, atrage prin ceea ce nu e clar. ÃŽnsă, într-un univers închis, cum este, fatalmente, viaÈ›a pe un vapor, contradicÈ›iile mele se accentuează, văd. Constat că m-am "sălbăticit" de tot. Și mă surprind, deseori, uitându-mă cu invidie la cei care au norocul să fie naturali în orice situaÈ›ie, fie că joacă poker, fie că stau la taclale. Eu sunt de ajuns de zgârcit ca să nu pot juca decât prost poker, aÈ™a că n-am chef să arunc banii în buzunarul lui Ulici, È™i îmi lipseÈ™te degajarea necesară pentru a fi un bun partener de È™uetă. N-am prejudecăți sumbre în ce priveÈ™te frivolitatea, din contră, nu-mi displace când e inteligentă, sunt gata chiar să accept că ea poate fi o soluÈ›ie pentru a evita disperarea sau lehamitea, dar arta după care poate fi însuÈ™ită mi-a rămas, din păcate, străină. AÈ™a ceva nu se învață, probabil. Þine de "codul genetic". N-am reuÈ™it să fiu în largul meu, cu nervii complet destinÈ™i, decât în dragoste, în rest, mă stresează, mă pune în alarmă È™i, în final, mă oboseÈ™te orice mă scoate din cochilia mea. Nu e deloc simplu. Nici plăcut. Inclusiv pentru cei cu care vin în contact, presupun. De fapt, habar n-am ce cred ceilalÈ›i despre mine. Probabil, mă socotesc, cum m-a caracterizat Piru odată, prea ombrageux. Și poate că sunt, Dumnezeu È™tie. Nu se mai vede nimic afară. Mai devreme, marea părea o imensă grădină devastată. Acum a devenit un zgomot surd, care va acompania "seara de poezie turcă". Lumea a È™i început să se strângă în "marele salon". ÃŽl redescopăr pe Theo în asistență. ÃŽntre timp am aflat că ar fi anarhist. E decis (ar fi mărturisit-o!) să dea foc Europei, s-o distrugă. A suportat-o, spune el, È™i aÈ™a, preaj mult. Deocamdată, își arată dispreÈ›ul pentru acest mizerabil continent străbătându-l cu bicicleta. Observ că, deÈ™i ne-am deprins cu originalitățile lui, Theo ne uimeÈ™te, de fiecare dată, cu ceva nou. "Libertățile" sale vestimentare mă trimit, cumva, spre extravaganÈ›ele lui Pierre Loti care adora să poarte pantofi cu tocur înalte, să se deghizeze în beduin, în turc, în indian ori s organizeze dineuri la care invitaÈ›ii purtau costume de timpul lui Ludovic al XI-lea È™i vorbeau franceza din secolul al XV-lea. Și e limpede că nu-i pasă de noi. Ne îngăduie să fim spectatori, dar n-are nevoie nici de aplauzele noastre, nici de obiecÈ›iile noastre. Pare prins cu totul într-o lume de fantasme la care noi, biete creaturi roase de complexe logice, nu avem acces. Noi vedem din ea doarj aparenÈ›ele. ÃŽmbrăcămintea excentrică. Bicicleta pe care o coboară la fiecare escală. Și nu È™tim cum să împăcăm cu ele aspectul studios al personajului. Se zice că tatăl său e milionar È™i că Theo a făcut studii strălucite înainte de a fi bântuit de reverii teroriste. Ar fi, după unele zvonuri, un foarte avizat filolog. Cam straniu, dar tobă de carte. Silueta lui fină, fragilă, vulnerabilă pare să facă legătura dintre bibliotecă È™i ospiciu. Pe vas, e mereu preocupat. Apare pe neaÈ™teptate, căutând, parcă, pe cineva sau ceva, după care se îndepărtează. Foarte rar stă, ca acum, pe scaun, nemiÈ™cat... N-are, însă, aerul că ascultă poemele poeÈ›ilor turci. E îmbrăcat într-o redingotă gri, cu brandenburguri închise la culoare, È™i cu nelipsitul rucsac negru în spate, din care se zăreÈ™te, de nu mă înÈ™el, o copertă de carte. Adevărul e că aÈ™ vrea să văd ceva scris de el, căci, oricâte zâmbete rău-tăcioase ar stârni povestea cu "buna ciocolată elveÈ›iană", Theo rămâne un maniac interesant. Unul din cei mai interesanÈ›i pe care i-am întâlnit È™i, măcar, din acest punct de vedere, nu regret că am venit pe "Lumea RenaÈ™terii". Poate, mintea sa e tulbure, dar, cu siguranță, nu e o ființă mediocră, chiar dacă uneori îmi inspiră compasiune. La urma urmei, unde e graniÈ›a dintre "normal" È™i "anormal"? Theo e, în sine, un spectacol. Un spectacol mai interesant, oricum, decât cel de pe scenă. Recită poetul turc cu glas cavernos, care-È™i suge zgomotos buzele (mari cât două lipitori), când tace, È™i lasă scrumul să-i cadă din È›igară unde se nimereÈ™te. N-a avut voie să coboare de pe vapor, la Istanbul, am auzit. Sau n-a vrut el să riÈ™te. Căci trăieÈ™te în exil. Fiindcă nu pricep nimic, mă mulÈ›umesc să ascult cum sună, în versuri, limba ienicerilor È™i spahiilor. La sfârÈ™it, ies pe punte. Uitându-mă la luminile care ard, insomniace, în depărtare, pe țărm, îmi amintesc ce zicea Cioran, că trebuie să distrugem, cu sistem, Orientul din noi. Poate că Orientul ne-a învățat să ne folosim inteligenÈ›a pentru a ne găsi consolări È™i când ele sunt dăunătoare pe termen lung. Poate că tot Orientul ne-a dat viziunea pasivă asupra vieÈ›ii. Și, fără îndoială, unele apucături n-ar strica să le pierdem, ori să ni le reprimăm. Am micÈ™ora distanÈ›a dintre bășcălie È™i ironie, între altele. Dar ce-ar rămâne din identitatea noastră după ce am termina de distrus Orientul din noi? Orice eroare provine dintr-o excludere, ne-a avertizat Pascal. Pe întuneric, valurile, chiar slabe, au ceva amenințător. Niciodată nu m-am gândit până acum că, pe uscat, ne rămâne să avem, cel puÈ›in, un mormânt. Pe când, dacă te prăbuÈ™eÈ™ti în mare, nu mai rămâne nici un semn în urma ta. Dispari de parcă n-ai existat. Gata! Devin macabre. Și nu e cazul Pe vasul nostru e ca în "Șeherezada". Adevărata viață e, se pare, viaÈ›a de noapte. Dan Cristea, Justin PanÈ›a ard de nerăbdare să-i dea lui Ulici posibilitatea de a le lua banii la poker. Perseverare diabolicum! N-au învățat nimic din noaptea precedentă. "Seducătorii! È™i-au împrospătat energiile o dată cu venirea serii. După cum se bârfeÈ™te, își dau toată silinÈ›a să-È™i consolideze cuceririle. CeilalÈ›i stau la taifas. Se schimbă impresii, se deapănă amintiri, se spun glume. De băut se bea puÈ›in, cred, fiindcă preÈ›urile sunt destul de piperate, dar "marele salon" e mereu o dovadă că românii sunt un popor sociabil. Numai eu mă retrag pe "Nereus". ÃŽncerc să mai suprim o noapte prin somn. Am ieÈ™it, cred, din strâmtoarea Dardanele. Sorin Preda încă n-a coborât. La vreo oră după miezul nopÈ›ii, sting lumina să mă culc. Aproape imediat, vasul începe să se clatine puternic È™i aud valurile bufnind în peretele cabinei. Probabil, Marea Egee e furioasă. Reaprind lumina. Ne va fi dat, oare, să nu scăpăm de furtuna pe care o aÈ™teptam pe Marea Neagră? ÃŽmi închipuiam că, odată ieÈ™iÈ›i din Marea Neagră, suntem în afara oricărui pericol. Se pare că m-am înÈ™elat. Valurile izbesc din ce în ce mai furioase în hublou. Ce naiba se întâmplă? Poate că ar trebui să mă îmbrac È™i să mă urc în "marele salon", unde sunt ceilalÈ›i. AÈ™ putea să mă lămuresc cât de mari sunt valurile È™i ce informaÈ›ii meteo există. Aici sunt tentat să exagerez orice zgomot, mai ales că de pe coridor nu se aude nici o miÈ™care, iar tăcerea face È™i mai sinistre scârțâiturile. ÃŽmi închipui că "valsăm" pe valuri. Nu chiar ca o coajă de nucă ("Lumea RenaÈ™terii" e, totuÈ™i, un vapor de mărime medie), dar aproape. Dintr-o "corabie Babei", am devenit, ca la Rimbaud, o "corabie beată". Și măcar de-ar fi ziuă! Mă încăpățânez, totuÈ™i, să nu mă ridic din pa aÈ™teptând să-È™i facă efectul somniferul. 20 noiembrie (dimineaÈ›a) A fost tangaj puternic până spre patru dimineaÈ›a. El dormeam, tun, însă. ÃŽn unele cabine, au căzut lucrurile pe masă. La noi, nu. Avantajul de a fi sub nivelul mării! Marea e agitată È™i acum. Cerul, închis. Nu e, însă frig. "Sunt 12 grade afară", ne anunță o voce feminini la difuzor. Iar a câștigat Ulici la poker. Theo are probleme cu bicicleta, se pare. Poetul turc cu voce cavernoasă zace bol-nav. ÃŽn rest, singura noutate e că nu vom merge toÈ›i la Efes. Cel puÈ›in, aÈ™a rezultă din "comunicatul" auzit mai devreme: "Cei ce nu doresc să meargă la Efes sunt rugaÈ›i să anunÈ›e asta până la ora 10, la recepÈ›ie". Eu merg. Vreau să văd oraÈ™ul lui Heraclit. Și, oricum, dacă n-am "viață de noapte", să am "viață de zi". Cuplul "Monseniorul" ― "Biju" nu È™i-a pierdut buna dispoziÈ›ie. "ÃŽmi permiteÈ›i, Monseniore, să vă aduc un suc?" îl întreabă "scutierul său pe "franciscanul" Adrian Popescu. Acesta încuviinÈ›ează: "Bine, fiule, de acord. Dar să fie de portocale". Nu È™tiu mare lucru despre Izmir, escala noastră de azi. Doar că aici a fost cândva Smirna, nume pe care eu îl asociez (deÈ™i n-are, poate, nici o legătură) cu binecunoscuta rășină exotică. (Probă clară de automatism verbal. Am zis "binecunoscuta", cu toate că n-am avut niciodată ocazia să mă lămuresc cum miroase, când e arsă, smirna.) Din port, autocarele ne vor duce direct la Efes, de unde ne vom întoarce la vapor, pentru a porni spre Salonic. AÈ™a că vom vedea Izmirul doar din autobuz. Profit de întârziere ca să schiÈ›ez un gând pe care am uitat să-l consemnez aseară. Ca fiu de țăran ce sunt, e firesc să mă simt mândru că la temeliile României se află o civilizaÈ›ie agrară. Dar nu È›in să bagatelizez "amănuntul" că BucureÈ™tiul a aÈ™teptat secolul al XlX-lea pentru a-È™i pune chestiunea ciÈ™melelor! Mai ales că suntem (totuÈ™i) urmaÈ™i ai unor vestiÈ›i constructori de apeducte. CivilizaÈ›ia romană a fost, prin excelență, o civilizaÈ›ie citadină. Istoria imperiului începe ab urbe condita È™i sfârÈ™eÈ™te sub tălpile barbarilor intraÈ›i în Roma. Noi n-am moÈ™tenit nici cultul "cetății", nici "tehnicitatea" primilor "făcători" de È™osele tim Europa. Parcă nemÈ›ii ar fi urmaÈ™i ai romanilor, nu noi! Noi am rămas păstori, țărani, târgoveÈ›i, într-o Europă a cărei istorie a fost decisă în "oraÈ™e". Orice recapitulare ar putea-o dovedi. CivilizaÈ›ia greacă era o civilizaÈ›ie a "cetăților". CreÈ™tinismul s-a impus în catacombele Romei. Goticul a înflorit în burguri. RenaÈ™terea e opera FlorenÈ›ei È™i a VeneÈ›iei. DemenÈ›a nazistă a început într-o berărie din München. Cea comunistă, în cel mai european oraÈ™ al Rusiei. Fitilul primului război mondial a fost aprins la Sarajevo. Al celui de-al doilea război mondial, la Berlin. LuaÈ›i de la plug, de la coasă, țăranii noÈ™tri s-au văzut vârâți cu forÈ›a într-o istorie pe care n-o înÈ›elegeau. Ce e destin È™i ce e întâmplare aici? Spaniolii au dat conchistadori. Olandezii È™i portughezii, popoare mici, au avut colonii. Grecilor le place, ca lui Ulise, să vânture lumea. Norvegienii au cucerit, prin Nansen È™i Amundsen, È™i Polul Nord È™i Polul Sud. Noi n-am produs nici aventurieri, nici cuceritori. Dinicu Golescu a putut uimi prin "însemnările" sale, care nu depășeau Austria, ElveÈ›ia È™i Italia, la trei secole după ce Magellan făcuse prima călătorie în jurul globului. Am trăit, până acum un secol È™i jumătate, pe aceleaÈ™i uliÈ›e, fugind în păduri când veneau tătarii È™i turcii. Oare timpul a trecut peste noi sau alături de noi, fiindcă nu istoria ne-a interesat în primul rând? AÈ™ putea găsi unele argumente. Felul cum am reuÈ™it să integrăm moartea È™i soarta în ordinea firească a lucrurilor. ÃŽn nici un oraÈ™, pe unde am umblat, n-am văzut un cimitir ca acela din Lisa, reprezentând nu o "anexă" funerară, ci partea cea mai apropiată de eternitate a vieÈ›ii satului. Mult înainte de deschiderea primei facultăți de filosofie, am avut o metafizică a noastră... Mă opresc aici. Văd că se coboară. PodiÈ™ul Anatoliei. MunÈ›i despăduriÈ›i, pământ sărac, localități rare. Măslini. Piatră. Ziduri care au, toate, pecingine. Efes. Filosoful Apolonius, vorbea într-o grădină din Efes, în faÈ›a celor veniÈ›i să-l asculte. Deodată, s-a oprit, a privit speriat în pământ, a făcut trei paÈ™i înainte È™i a strigat cu o voce sugrumată: "ÃŽmpăratul a fost lovit!" După care a continuat să se uite în acelaÈ™i loc, vrând parcă să vadă sfârÈ™itul unei întâmplări nelămurite. ÃŽn tăcerea care se lăsase, nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă. Au aÈ™teptat toÈ›i, îngroziÈ›i, cu ochii la Apolonius, până ce acesta a strigat, acum È™i mai tare: "Efesieni, împăratul a fost ucis chiar în clipa aceasta". Efesienii au crezut că filosoful delira È™i s-au temut să n-o pățească fiindcă ascultaseră asemenea vorbe, fără să se indigneze, dar È™tafetele le-au adus mai târziu vestea că, într-adevăr, DomiÈ›ian fusese omorât de liberÈ›ii săi, la Roma, chiar în ceasul de amiază când Apolonius își È›inuse discursul. ÃŽntâmplarea aceasta a avut loc pe la sfârÈ™itul primului secol după Christos, când Efesul era unul dintre oraÈ™ele importante ale Imperiului roman, cu o vechime de peste un mileniu, rivalizând în prestigiu cu Alexandria. Trecuseră pe aici Brutus È™i Cicero. Trecuse, dacă nu mă înÈ™el, È™i un împărat. Tiberiu. Efesienii duceau ofrande la templul zeiÈ›ei Artemis (sălbateca, însingurată Artemis, care umbla prin păduri cu o haită de câini, dăruiÈ›i de Pan, È™i vâna animale cu săgeÈ›ile făurite de Hefaistos), dar povesteau în È™oaptă cum părinÈ›ii lor îl ascultaseră pe apostolul Ioan, care venise la Efes, după răstignirea ÃŽnvățătorului său, împreună cu Fecioara Maria, care locuise acolo, într-o căsuță izolată, de la poalele muntelui. Moartea lui DomiÈ›ian trebuie că a produs mare tulburare în oraÈ™. Efesienii ridicaseră un templu în onoarea împăratului, ca să-l linguÈ™ească, È™tiind că, devreme ce se proclamase zeu, DomiÈ›ian va fi foarte mulÈ›umit de adoraÈ›ia supuÈ™ilor săi È™i le va răsplăti gestul cu preÈ›ioase privilegii (ceea ce s-a È™i petrecut). Ca să nu piardă ce obÈ›inuseră, bravii efesieni s-au decis, repede, să ridice alt sanctuar, de data aceasta în cinstea urmaÈ™ului. Ei aveau oarecare experiență în arta măgulirii. Memmius, ginerele lui Sylla, ordonase să fie distrus Efesul deoarece oraÈ™ul È›inuse partea lui Mitridate. După ce efesienii au început să-i ridice un monument impozant, Memmius a revocat, însă, ordinul. Ce a rămas din toate astea? Din templul zeiÈ›ei Artemis, considerat una din cele È™apte minuni ale lumii antice, au ajuns până Ia noi o coloană È™i câteva bucăți de piatră spartă. Nu avem cum să înÈ›elegem uimirea lui Alexandru cel Mare. A dispărut È™i altarul, lucrat de Praxitele. GoÈ›ii au jefuit templul de podoabe. Apoi, creÈ™tinii l-au trans-format în carieră de marmură pentru construirea bazilicii "Sfântul Ioan" È™i pentru catedrala "Sfânta Sofia". Restul au făcut ploile, bălăriile, piraÈ›ii È™i turcii. Stă să plouă È™i ne grăbim. Facem fotografii, sub cer vânăt, între coloanele albe, care nu mai sprijină nimic la bazilica "Sfântul Ioan", în agora, unde se È›ineau È™i târ-gurile de sclavi, la "Odeon", unde aveau loc reuniunile senatului (dar È™i reprezentaÈ›ii teatrale), lângă ruinele din sanctuarul închinat lui Cezar (deci, cu Cezar a început nebunia de a-i concura pe zei, nu cu Nero), la "Prytaneion" (un soi de primărie antică), pe strada principală din Efes, pavată cu mari bucăți de piatră lucie È™i, bineînÈ›eles, în faÈ›a Bibliotecii (doar suntem intelectuali). Aici, Marius Ghica mă îndeamnă să "pozez" în dreptul uneia din cele patru statui simbolice din niÈ™e. Și abia după aceea descopăr că nimerisem în dreptul statuii pe piedestalul căreia scrie "Sofia", ceea ce, dacă mă gândesc la părerile mele actuale despre "înÈ›elepciune", poate suna, doar, ca o ironie. BărbaÈ›ii se înviorează când ne oprim dinaintea unor pietre, năpădite de iarbă galbenă, iar ghidul ne spune: "Aici a fost lupanarul". Aflăm că efesienii aveau un bordel cu două etaje. La primul etaj, erau primiÈ›i clienÈ›ii. Femeile aÈ™teptau la etajul superior. Fresce, mozaicuri, coloane ciobite, capiteluri răsturnate (Efesul a avut parte È™i de incendii È™i de cutremure), sarcofage de piatră, vase de pământ ars, o splendidă sculptură reprezentând o Nike înaripată, un orologiu solar, trepte tocite de paÈ™i... Dar, pe alocuri, am o senzaÈ›ie de vechime trucată, de scenografie arheologică. Prea sunt frumos aranjate unele vestigii. Mâncăm, din pachete aduse de pe vapor, pe mesele înÈ™irate afară ale unui restaurant care are ceva de cârciumă. Suflă un vânt rece, umed, ploaia pare acum iminentă. Ne ducem apoi la muzeu. Avem, însă, puÈ›in timp la dispoziÈ›ie încât nu putem fi decât superficiali. Remarc o statuie a Artemisei, poate singura frumoasă, È™i o veselă înghesuială masculină la chioÈ™cul unde se cumpără statuete priapice sau căni pe care e desenat un Priap grosolan. Nu sunt pudibond, dar îmi displace bărbăția prea afiÈ™ată. ÃŽntotdeauna am bănuit că ea ascunde, fie o lipsă de consideraÈ›ie pentru dragostea fizică, fie complexe nu tocmai onorabile. Ne întoarcem la Izmir pe o ploaie măruntă care abureÈ™te geamurile autobuzului. Esplanada pe care o stră-batem până la vas e, într-adevăr, frumoasă, ultraeuropeană. Pe vas ne aÈ™teaptă o veste neplăcută. Nu vom pleca la Salonic. E furtună puternică pe mare. Vom rămâne până] mâine la orele 15 ancoraÈ›i în portul Izmir, după care ne vom îndrepta direct spre Pireu. Vom pierde, aÈ™adar, Salonicul. Prima mea reacÈ›ie e de uÈ™urare. Am scăpat de un pericol posibil. Următoarea reacÈ›ie e de regret. Nu voi vedea Salonicul. Și cine È™tie dacă voi ajunge vreodată în acest oraÈ™. Never say never, zic englezii. Să nu spui nicio-dată, "niciodată". Dar mă tem că această mică superstiÈ›ie nu mă va ajuta să înlătur părerea de rău. După masă, renunÈ› la o lungă "abstinență" È™i joc È™ah. Constat, însă, că nu mai am suficientă răbdare. Și nici nu mai cred că e o probă de inteligență să învingi într-o par-tidă de È™ah. Problema e cum să ne omorâm timpul. La difuzoare ni se explică de ce nu mai mergem la Salonic. Furtuna e prea mare pentru vasul nostru, Comandantul a fost nevoit să ia "pentru securitatea noastră" decizia de a rămâne "la ancoră", în port. Aceasta îmi dă mai mult decât tangajul din largul mării, senzaÈ›ia de nesiguranță. Dacă vasul nu rezistă la furtuna care agită acum marea, înseamnă că e vulnerabil. Până acum, îmi închipuiam că nimic rău nu se poate întâmpla, că "Lumea RenaÈ™terii" poate face față oricărei situaÈ›ii. Acum, iluzia aceasta a dispărut. Cred că între Izmir È™i Pireu, mă voi teme mai mult decât în zilele È™i nopÈ›ile precedente. De abia aÈ™tept să mă văd acasă. Și nu voi mai urca, probabil, pe altă corabie. Aventura mea în largul mării ― acum pot să-i spun, fără să exagerez, "aventură" ― se termină cu un eÈ™ec. ÃŽncerc să-mi aduc aminte ce fel de zeu era Nereus. Tot ce reuÈ™esc să găsesc prin memorie e ca era un zeu marin, din generaÈ›ia de zei dinaintea olimpienilor, È™i că era socotit un protector al corăbierilor. ÃŽn rest, nimic. Luni 21 noiembrie Afară norii s-au risipit, nu mai plouă, a apărut pentru câteva clipe soarele. Dar marea continuă să fie agitată. MulÈ›i au coborât. S-au dus să se plimbe prin oraÈ™. Unii vor să mai cumpere "ceva". Au vreme până la prânz. Am rămas aproape singur în "marele salon". Mai târziu, mă voi retrage, probabil, în cabină să citesc. "Strada" nu m-a interesat niciodată prea mult. Am preferat să trăiesc printre cărÈ›i. Dacă "a trăi" înseamnă să îmbătrâneÈ™ti preocupat nu de lumea "aÈ™a cum e", ci de cea care "ar putea fi". Sper să ajungem la timp la Pireu, pentru a lua de-acolo autobuzele spre Delfi. Dacă n-am ajunge la Delfi, aÈ™ fi nenorocit. ÃŽn fond, am venit în această croazieră mai ales pentru ocazia de a revedea urmele celui mai mare oracol din antichitate. Am fost la Delfi, cu ani în urmă, dar nu mai È™tiu ce este amintire directă È™i ce este amintire livrescă în imaginea mea despre locul unde oficia Pythia. AÈ™ vrea să mă lămuresc. Poate arunci voi È™ti mai bine ce este Grecia pentru mine, o È›ară sau un mod de a fi inactual. Am ieÈ™it, totuÈ™i, până la urmă, în oraÈ™. Pe o stradă din Izmir, stăm la o masă, în faÈ›a unei cafenele, Þeposu, Marius Ghica È™i eu. E frig. ÃŽn jurul nostru, pietoni. Þepo-su zice: "Eu, în orice loc mă duc, mă integrez imediat. Mă simt de-acolo". Marius Ghica adaugă: "Și eu". Ridic din umeri: "Eu, dimpotrivă. Pretutindeni, mă simt străin. Și, din nefericire, inclusiv în BucureÈ™ti am uneori acest sentiment". CeilalÈ›i tac. Poate, mărturisirea mea a fost deplasată. (Mai târziu, pe vas) Theo (acum cunosc, în sfârÈ™it, numele său întreg: Theo in der Smitten) e singurul personaj de aici ieÈ™it din comun. Noi, ceilalÈ›i, suntem persoane banale, care se îm-bracă obiÈ™nuit È™i pot trece neobservate. Aseară, Theo a apărut îmbrăcat în È™alvari roÈ™ii È™i cu frac negru. Ne privea prin ochelarii săi cu ramă fină, fără să aibă aerul că ne vede, cu un dispreÈ› politicos. Facem È™i noi parte din Eu-ropa pe care el vrea s-o arunce în aer! Nici n-ai zice că sub distincÈ›ia lui decadentă se ascunde un suflet de terorist. Dacă s-ar îmbrăca normal, l-ai putea crede profesor de greacă veche. De altfel, vorbeÈ™te curent, aflu, È™apte limbi, performanță cu care nu cred să se poată lăuda altcineva de pe "Lumea RenaÈ™terii". Și nu poartă o carte, cum mi-am închipuit, în rucsacul său negru. Poartă coperta unei cărÈ›i, ce se găseÈ™te deocamdată în stadiu de proiect! Ea va fi, însă — Theo n-are nici o îndoială în această privință — o carte, esenÈ›ială. Mai poartă, apoi, în rucsac, o potcoavă, simbolul heraldic al familiei sale. Aud că întreabă pe toată lumea cum se spune "potcoavă" în diverse limbi È™i își notează. Va alcătui, astfel, un dicÈ›ionar complet, mondial, al acestui cuvânt, operă la care È›ine, de asemenea, foarte mult, se pare. La prânz, în timp ce ne aflăm la masă, auzim în difuzoare vocea căpitanului. Toată lumea ciuleÈ™te urechile, oprindu-se din mâncat. Căpitanul a hotărât să nu plecăm la ora 15 cum fusesem anunÈ›aÈ›i. E încă furtună de gradul 10 pe mare. Cu câtva timp în urmă, două nave au naufragiat pe o furtună care atinsese gradul 8, ceea ce nu înseamnă că furtuna de acum e infinit mai primejdioasă. Vom pleca, dacă vom pleca, de abia mâine la amiază, urmând să ajungem la Pireu miercuri dimineaÈ›a. Prin urmare, s-a spulberat È™ansa de a revedea Delfi! Dezolare la mese. Se lasă o tăcere grea. Nu mai am chef de nimic. După ce am făcut o excursie de plăcere prin posomorâta Mare Neagră, iată-ne È›intuiÈ›i într-un port din Marea Egee! Prizonieri pe un vas care nu se È™tie când va pleca. Și abia acum am devenit conÈ™tient de riscurile unei călătorii pe mare în noiembrie. Dacă eram la Istanbul, puteam lua, eventual, de-acolo avionul pentru BucureÈ™ti. Dacă ne-ar fi prins furtuna la Salonic, coboram cu autobuzele la Pireu. Aici, suntem cel mai rău plasaÈ›i. Mă întreb ce se va întâmpla dacă furtuna va dura mai multe zile. Și ce vom face până mâine la prânz? Toată lumea e descumpănită. Euforia din clipa când ne-am îmbarcat, fără să bănuim că ne aÈ™teaptă o captivitate de lux, într-un port turcesc unde nu prea e nimic de văzut, putrezeÈ™te acum într-o angoasă generală. N-am răbdare să rămân în cabină, încât mă asociez unui grup, din care fac parte "Biju" È™i "Monseniorul", pentru a ne duce să hoinărim prin Izmir. Luăm un taxi până în centru. Taxiurile sunt aici foarte ieftine. Doi dolari ne costă cursa până la intrarea în bazar. Ceea ce e foarte convenabil. Trei ore, apoi, ne minunăm de vivacitatea pestriță a bazarului. Ceea ce mă miră e că aici tocmeala "merge" mai puÈ›in decât la Istanbul. Cumpăr un pulover, halva, curmale È™i smochine. ObosiÈ›i de zgomot È™i de hoinăreală, ne îndreptăm, apoi, pe jos spre port, ca să economisim cei doi dolari cât ne-ar fi costat o nouă cursă cu taxiul. Apropiindu-ne de port, mă încearcă o teamă copilărească. Dacă, între timp, vaporul a plecat? BineînÈ›eles, e o prostie să gândesc astfel. Doar l-am auzit cu urechile mele pe căpitan anunțându-ne că vom porni mâine la prânz spre Pireu. Și ce căpitan È™i-ar permite să plece hoÈ›eÈ™te, lăsându-È™i pasagerii prin porturi străine? Cu toate acestea, câteva clipe, fac calcule nebuneÈ™ti despre posibilitățile de a ajunge, de la Izmir, acasă. ÃŽntre timp, s-a înnoptat. "Biju" È™i "Monseniorul" se opresc, gustă din diverse dulciuri (unele se numesc "tulumbe", ceea ce, evident, stârneÈ™te veselie). Altcineva ne lămureÈ™te, cu maximă seriozitate, că, de fapt, nu e nici o furtună pe mare. N-am plecat ieri È™i nu plecăm nici azi deoarece a dispărut de pe vapor un ucrainean. A coborât în port È™i nu s-a mai întors. Circulă ― se zice ― diverse ipoteze: că a fost ucis, că zace undeva beat sau că era spion. PoliÈ›ia nu e în stare să spună, deocamdată, nimic. Nu-mi dau seama dacă povestea are vreun sâmbure de adevăr ― chiar va fi dispărut un ucrainean? ― sau e produsul plăcerii noastre, irepresibile, de a broda, din orice, "scenarii". Răsuflu uÈ™urat când văd vaporul. Suind scara metalică, îmi vine să râd de teama mea caraghioasă. ÃŽmi duc în cabină lucrurile cumpărate È™i urc la masă în salonul de pe puntea "Venus". La recepÈ›ie îl văd pe Theo. A întins pe masă un vraf de hârtii. S-a hotărât să distribuie, fotocopiată, coperta operei capitale pe care o pregăteÈ™te. Mă întreabă dacă o am. "Nu" zic, oarecum speriat. La prânz mi-a propus să merg la el în cabină, să semnez sub fotografia mea din catalogul participanÈ›ilor la croazieră. Am intrat în panică. Să fiu singur cu un anarhist È™i, poate, homosexual pe deasupra, într-o cabină? I-am zis: "Acum mă grăbesc să plec în oraÈ™. Voi semna după amiază". Theo a uitat de catalog. E preocupat acum de opera sa. ÃŽmi întinde o foaie xeroxată pe care e reprodusă fotografia sa într-o ipostază feminină. Are perucă de femeie, buzele rujate È™i sprâncenele date cu rimei. Destul de reuÈ™ită deghizare. Și îmi explică foarte sobru, stimulat de perplexitatea mea: "Am reuÈ™it mai multe performanÈ›e, ca femeie È™i ca bărbat". Am amuÈ›it. Ce înÈ›elege, oare, prin "performanÈ›e"? Nu îndrăznesc nici să-i cer explicaÈ›ii, de teamă să nu comit o gafă, È™i nici să plec. Theo ia foaia È™i în dreptul numelui său își notează adresa, explicându-mi că există un singur "Theo in der Smitten" în Bale È™i chiar în toată ElveÈ›ia. Adaugă: "PoÈ™ta mă cunoaÈ™te. E de ajuns să fie trecut pe plic numele meu". Sunt gata să mă mir cum de-l cunoaÈ™te toată poÈ™ta elveÈ›iană ― datorită celebrității familiei? sau datorită lui? ― dar, iarăși, renunÈ›, îmi reprim curiozitatea. Iau "coperta", căreia i-a alăturat un poem, È™i plec. ÃŽn cabină, mă apuc să le studiez. Pe contracopertă, lângă fotografia lui Theo deghizat în femeie, se află un catren în germană: Ach Thea von der Schmitten, ich kenne Dich genau, du hast wie ich gelitten, bist Frâu in Mann in Frâu. (Ah, Thea von der Schmitten, te cunosc de ajuns, tu ai suferit ca È™i mine, căci eÈ™ti femeie în bărbat în femeie.) Constatând că Theo își spune "Thea" È™i discută cu femeia din sine, cel mai simplu e să zici că e vorba de o sminteală sau de o înclinaÈ›ie perversă, dar simt din tonul "declaraÈ›iei de dragoste" că un asemenea "diagnostic" ar fi È™i pripit È™i superficial. Pe copertă sunt desenate două mâini care cântă la un instrument nevăzut. Deasupra titlul: An die Liebe ― (Către Iubire, Iubirii) È™i subtitlul: Nicht nur Gedichte ― (Nu numai poezie) Poemul mă surprinde È™i mai mult. Templul rotund al altarelor Athenei Pronaia* Doar trei coloane au rămas în picioare din rotonda ta, Athena Pronaia, È™i nimeni nu plânge; È™i Phoebus însuÈ™i în carul său solar străluceÈ™te legat încă de o curiozitate josnică a inimii. O, deci, nici unul dintre oamenii de lângă noi nu simte durerea? SunteÈ›i voi, aÈ™adar, toÈ›i, duÈ™manii acestei ZeiÈ›e? astfel încât nu plângeÈ›i È™i nu strigaÈ›i către ea în orele voastre cele mai grele, È™i nu vă ajută pentru a vă însănătoÈ™i mai repede, ba, chiar, puteÈ›i crede că aÈ›i reuÈ™it. Durerea aÈ™teaptă momentul când semnele trădării vor face să alerge asupra voastră câinii Iadului. Atunci dinÈ›ii vă vor clănțăni È™i veÈ›i urla. AÈ™a gândesc aceste trei coloane. (Hellas VI, Sonet 21: "Răzbunarea Athenei") j * Der Rundtempel des Altars der Athena Pronaia Drei Saulen stehn nur noch aus deiner Runde, Athena Pronaia, und niemand weint; und Phobus selbst im Sonnenwagen scheint mit schnoder Herzen Schaulust noch im Bunde. O fuhlt denn neben uns kein Mensch die Wunde? Seid ihr denn alle jener Gottin feind? dass ihr euch klagend nicht und schreiend eint zu dieser ihrer schwersten Schicksalsstunde, und helfet nicht, dass schneller sie gesunde, ja, ihrer zu entraten konnen meint. Weh, wartet, wenn sie, Hochverrats euch zeih'nd, einstmalen auf euch hetzt die Hollenhunde: Da wird ein Zăhneklappern sein und Heulen. So manche/r wird gedenken dieser dreier Săulen. (Hellas VI, SonettH: "AthenasRache") |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy