Un ochi galeș desprins din plicul pe care l-am primit azi. Aud un vânt plin de gheață. Ce departe pare ziua de ieri.
-Îți voi povesti totul într-o zi, cu siguranță. “Îmi aduc aminte cum sunau poveștile unui “el”, cu lacrimile și supărările de rigoare. Nu știu de ce îl ascultam. Nu știu de ce tu m-ai asculta când o să îți povestesc totul cu detalii și cruzimi.” O să ardem în flăcări de durere amândoi, dar eu încă mai sper că flăcările vor veni după o fericire și mai mare.
-Și care este scopul acestor lucruri și jocuri dintre noi?
-Ai dreptate, totul trebuie să aibă un scop...Dacă tu vrei o să găsim un scop. Ca un macaz dur de cale ferată mintea trecu în partea reală pentru a găsi un scop. Dacă tu vrei un scop, atunci găsesc eu un scop: să ne “jucăm” unul cu celălalt, să fim atenți la plasa pe care ne-am întins-o unul celuilalt și să nu cădem în ea. Oricum suntem morți amândoi.
-Sunt de acord. Am văzut cum mintea îi zâmbea un pic. Nici nu mă îndoiam că vei fi de acord, doar știu că nu mai poți gândidecât real. De ce ar trebui să fiu acum fericit, că am ghicit modul în care gândești sau de faptul că mai pot gândii real încă.
“Poate că eu vreau să cad în plasa ta și să te las să crezi că ai avut o nouă victorie răsunătoare, încă un bărbat la picioarele tale...dar poate că plăcerea de a îți pica în plasă este atât de mare încât merită...Din păcate și tu știi asta, și îți vei retrage plasa și vei pleca, lăsându-mă să cad în gol, până mă voi agăța în cădere de sufletul tău cu o gheară nevăzută...Atunci va fi momentul deciziilor cumplite. Nu va trebuii să îți pese de mine, de trupul meu, de sufletul meu. Sunt Negru, ard și distrug tot ce ating. Poate cineva ar avea impresia că găsesc plăcere în chinurile sufletelor din jur, dar nu este așa...eu ard prin suferința lor înzecit. Sunt Alb când te privesc, Negru când pleci din calea mea. Sunt Noaptea din Zi și Ziua din Noapte. Sunt un vampir al sentimentelor oamenilor din jur și azi sunt sătul de mine.
O altă poveste. Un alt început al sfârșitului. Banala carte a cercului care se redeschide. Am hotărât să ne privim cu indecență cu tot.
Pe bordul mașinii erau semne ale ultimei întâlniri cu iubirea. Chipul ei era prezent în tot ce era în jur. Chiar dacă era durere în amintire, își picta chipul ei, cu răbdare și în cel mai mic detaliu. Era un atât de mare echilibru în ce simțea. Cu cât se gândea mai mult și își amintea mai multe cu atât suferea mai mult, cu cât amintirea era mai frumoasă și mai perfectă cu atât durerea era mai mare. Ar fi trebuit să se oprească, să nu mai glumească cu propriul lui suflet. Era un om mutilat sentimental. Întâmplări din trecut, din prezent...oare ce îl făcea să gândească fără să se poată bucura de fericire.
Încă nu era vremea să se destăinuie nimănui.
-De ce plângi? Lacrimile tale fac cerul să se întunece, lacrimile tale întristează lumea mea și o fac întunecată și fruguroasă.Ochii ei spunea o rugăciune care nu avea subtitrare clară. Chiar dacă sufletul lui înțelegea clar ce spunea, vroia o explicație prostească, ceva clar, o rugăminte. Știa că rugămintea ei nu va veni, doar o cunoștea. Iubirea și toate celelalte pe Pământ, erau puse în spatele “mândriei”. Dacă era un pic atent în ce făcea, putea să o facă să îl iubească doar prin mândria ei. “De ce plângi? De ce plângi? De ce plângi?” se auzea un ecou în mintea lui. Era începutul unei perioade pe care nu va putea să o înțeleagă niciodată în viața lui. Simțea ce simte ea, dar nu îi venea să creadă. Se aplecă să îi atingă umezeala de sub ochi. Simțea picăturile cu gust, simțea tristețea cu fericire amară. Lacrima îi șoptea că sentimentele ei sunt sincere ca ale lui. Era prins în vârtejul unor presupuneri pe care dorea să le creadă din tot sufletul.
Și ce dacă...Te voi lămuri imediat despre ce e vorba. Am plecat capul în teoretizarea iubirii și a relației dintre bărbați și femei. Sunt două lumi paralele, două unghiuri opuse de a privi lumea. Iubirea și dragostea îi orbește pe amândoi și îi fac să vadă la fel, același vis, aceeași cale, să încerce să se înțeleagă unul pe celălalt... Ce rămâne, sau mai bine zis ce ar trebui să rămână? Ar trebui să rămână respectul unuia pentru celălalt, ar trebui să rămână amintirile plăcute dintre cei doi, care în mod normal ar trebui să fie majoritatea amintirilor ...Ar trebui. Ce doare cel mai mult este că întotdeauna din amintiri doar cele dureroase rămân, doar cele care te fac să plângi sau să blestemi lumea.
-Și cu noi cum rămâne? Ce întrebare simplă. Simțeam că am început să devin ceea ce era ea...direct și sec, așa cum mă întreba ea de atâta timp “Și cu noi cum rămâne?”. Îmi venea să plâng pentru că știam răspunsul. M-a aruncat ca pe o cârpă la gunoi. Nu mai îndrăznesc să caut ieșirea. Explodez în mine și simt asta pentru prima dată în înțepăturile inimii.
Se aruncă pe motocicleta lui puternică și se avântă pe drum ca să fugă de tot ce se întâmplă în jur. Singurul lui sprijin pe Pământ îi negase încrederea în sine.
-Nu faci nimic, tot timpul stai și nu muncești. Sunt atât de dezamăgit de tine. Cuvintele tatălui săpau ca un acid prin suflet. Când el știa cât de mult s-a chinuit, cât de mult s-a sacrificat de la modul lui de a fi pentru a îi fi cât mai pe plac și tot nemulțumit era.
Motocicleta lui îi oferea libertatea de care avea nevoie acum. Frigul îi alerga printre firele de păr. Era distrus de situație. Femeia pe care o iubise atât de mult și pentru care ar fi făcut orice pe lume nu mai era lângă el. Se certaseră și se despărțiseră înainte de a face marele pas. Băutura îl scosese din perioada aia. Se lăsase de fumat pentru ea, dar măcar atât îi rămăsese bun din vechea iubire. Un telefon se aude și inima îi tresare. Pentru o secundă se simțea singur în lumea asta pentru că suferința îi închisese complet câmpul de gândire.
-Alo! Mai ești disponibil pentru slujba de care am vorbit? Hm! O sclipire în viața lui. O mică speranță. Așa va scăpa de amăreala nemulțumirilor tatălui și va încerca să se pună iar pe picioare.
-Da, desigur. Mulțumesc.Mâine o să vin.
Vocea de la telefonul celălalt nu putea să vadă lacrimile din ochii lui. Era așa de greu. Un suflet atât de mare într-un corp atât de încercat.
O să desenez un drum pe care să mergi tu, dar până atunci, un pic de răbdare te rog.
Copilul crede în prostii și se simte mândru fără rost când ceea ce face depășește ce au făcut părinții. Ea a fost un mic copil care nu a vrut să se depărteze prea mult de aceste așteptări, de aceste reguli.
Mă ura, atât cât putea ea să urască un om. O visasem în noaptea aia. Era la telefon, în vis, și încerca să îmi spună ceva. Nu reținusem decât tonul. Timpul trecea înainte, de data asta nu îl mai simt. Avea tonul acela care mă făcea fericit, tonul pe care îl folosește o femeie când iubește și vrea să fie iubită, tonul pe care orice bărbat vrea să îl audă de la femeia pe care o iubește. M-am trezit cu un sentiment de jumătate de fericire. Aveam impresia că ceea ce îmi spunea ea la telefon era grav și serios, că era ceva trist și îndoliant. Cealaltă jumătate din mine era fericită pentru că o auzisem spunând cu tonul ei de iubitoare femeie. De obicei visele mele rare spun adevărul. Așteptam să văd ce încercase să îmi spună ascultând realitatea.
-Alo! Ce faci?
-Sărumâna mami! Asculta vocea mamei. Era un pic speriată. Ce este? Ce s-a întâmplat?
O pauză scurtă. Gânduri grămadă cădeau, la început ușor, ca o frunză de toamnă și apoi din ce în ce mai repede, ca niște picături de ploaie dintr-o furtună de vară. Nu mai avea răbdare.
-Ești bine?
-Da, de ce?
-Nimic. Am avut un vis și îmi făceam griji.
-Despre ce era visul? Povesteștemi-l!
-Nu pot. Dacă ți-l spun înainte de ora 12 se îndeplinește și nu trebuie.
Mă amuza atât de mult că mama mea mă suna cu griji fără rost să mă întrebe ce fac doar din cauza unui vis. Probabil teoria mea despre comunicare în afara timpului prin vise mi se confirma. Ceva era în neregulă, dar nu puteam să îi spun. Sufetul meu era vânăt de bătaie și durere. O să afle, dar până atunci o să uite de vis.Mă uitam în oglindă. Era mama mea, cea care mă întreabă pe baza unui vis: “Ce fac?” și eu tocmai încercam să îmi descifrez un vis. Nu eram foarte departe. Ea, mama, mă amuza...ar fi trebuit să mă amuze și gândurile mele, dar nu era așa. Gândurile mele le luam în serios și se pare că așa și trebuia.
Mirosul de țigare care îmi iese prin haine ca aburul dintr-o cană cu ceai fierbinte, mă deranjează cumplit. Ce am ajuns oare? Nu mai cunosc începutul și sfârșitul meu.
-Îmi pare rău că sunt așa! Vocea femeii de la telefon era altfel, era rece și asculta. Deja vărsase toate lacrimile pe care le putuse vărsa pentru el. Este din cauză că trec printr-o perioada mai ciudată.
“Ciudat” e prea puțin spus. Doi ani din viață pe lângă alți și alți ani. O povară prea mare.
-Am plâns pentru “voi”. Cât de multe îmi spuneau aceste cuvinte. Aceeași “mână” divină care îi luase sufletul ei și îl dăduse lui, aceeași “mână” îi lua tot. Nu a știut cum să păstreze ce a avut, nu a știu cum să meargă pe aceeași linie de “căutare a perfecțiunii” pe care o urmase până atunci. Acum nu mai știa cine este. Ca și ea, își dorea să șteargă totul din urmă cu buretele și să meargă mai departe fericit. Aveau prea multe de șters.
Iubirea asta nebună pe care o caută toți. Mă uitam la ei și mă întrebam de ce nu o văd, de ce nu o găsesc, de ce e lumea atât de tristă. Toți caută pe acel “ideal”. De aici pornește tot. Cauți, dar nu ai timp o viață întreagă să găsești “idealul”. Unii au răbdare și caută, caută ceva mai mult. Alții se opresc la primul lucru găsit și nu vor să cunoască mai mult. Cine este oare mai câștigat? Sacrificii faci oricum în viață. Viața este chiar iubirea. Fără iubire nu există nimic. Are oare cineva măcar un argument prin care să mă contrazică?
O asculta cum râdea.
-De ce râzi?
Râsul continua și nu se putea opri. Era oare un râs sau doar un rânjet de ură.
-Ce e? Ce este așa de amuzant?
-Nimic. Așa sunt eu gândesc cu prea mulți pași înainte.
De ce oare mă mai întreb? Așa sunt și eu. Gândesc cu câțiva pași înainte și până ajung la fapte e prea târziu.
-De ce te uiți așa la mine?
-Pentru că îmi place ce văd...
Pas cu pas îmi dau seama că numai ea m-a făcut să fiu eu, că numai ea, cu ochii ei în care o priveam când făceam dragoste m-a făcut să îmi doresc ca o clipă să fie infinită. Definiția unei iubiri perfecte cu urmări incontrolabile, cu lacrimi deșarte, cu timpul singurul aliat și dușman, o găseam în ea. Oglinda în care ne vedeam când ne țineam în brațe, ea goală de haine și remușcări, eu gol de lume și doar cu ea în mine, îmi desena rama în care trebuia să stăm pentru totdeauna. Cei de dincolo de oglindă îmi șopteau perfecțiunea visului.