Mă rezemasem cu spatele de crucea cumpenei și priveam peticul ăla de timp decupat și înrămat în perete. Pe atunci mărul din fața casei îmi rumenea tăcut, la soare, o salbă de clipe. Eu țopăiam veselă în jurul lui, alergându-l pe Codiță, cățelul alb cu pecingine pe spinare.
Cumpăna scarțâia și atunci ca o cățea speriată. Eu așteptam găleata de sus, plină ochi de cer. Bunica o aștepta pe cea de jos. Îi era sete și lui Codiță dar bunica zicea că-i răpănos.
Mai târziu mi-am luat salba de clipe, mi-am atârnat-o de gât și am plecat prin lume. Cățelul răpănos a rămas lângă măr. Mărul își îngrijea de frunze …

Pământul de acolo era mai galben și oamenii erau mai galbeni și cățeii aveau botul turtit precum galoșii de la țară. Acolo cerul se murdărea mai tare și de obicei mergeam cu capul în jos căutând parcă dâre de furnici ce duc spre casă.
Când mirosea a pâine coaptă în palmele bunicii, m-am întors iar. Am înrămat în perete un alt petic de timp, din altă lume și am rămas cu ochii în soare, la găleata ce se umplea ochi de cer.