De la fereastra spitalului, după operația chirurgicală, Rami se uita în depărtări, gândindu-se cum a scăpat din ghearele morții. Singurătatea morții, cu morminte albe și cu ușa zăvorâtă a cimitirului, cu trupul năpădit de viermi, este groaznică. De data aceasta a scăpat de cimitir.
Rami stătea întins pe pat, singur, părăsit, și în ciuda chemărilor cu voce tare, nu primea nici un răspuns. Pentru prima dată, l-a podidit plânsul, cu lacrimi fierbinți. Într-o viață, fiece om simte nevoia de a plânge, fie din pricina plecării unui prieten peste hotare, fie după moartea cuiva, fie de durere, de dor, însă, cel mai dureros plâns este acela asupra lui însuși, pentru nereușită, pentru lipsa curajului de a se destăinui, pentru lipsa cuiva căruia să-i împărtășești durerea.
În astfel de împrejurări, omul cunoaște acest fel de plâns, și pentru prima oară, nu îl poate stăvili.
Filmul vieții se derulează: unele clipe se opresc, iar altele trec în fugă.
Amintiri terifiante fac lacrimile să curgă ca dintr-un izvor. Judecata de sine începe.
Ultimul accident l-a făcut pe Rami să se judece pe sine însuși și să-și pună socotelile la punct.
Întrebările se ivesc una după alta în gând:
Ce-ar fi dacă aș fi mort acum?
Oare ce am strâns pentru viața de apoi?
Cum pot să mă înfățișez dinaintea lui Dumnezeu, cu atâtea păcate?

Bilanțul era dureros și singura lui alinare era doar plânsul. S-a gândit la etapele vieții sale, însă nu a găsit decât dorința de a face bani, bani și iar bani. Iar acum banii s-au dus!
Prinse a se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi părăsit norocul banului? Poate ar fi avut un prieten, o soție!

El a distrus totul, și-a călcat mândria în picioare, și-a pierdut cinstea. Lauda celor din jur a îngropat-o el însuși cu mâna sa. Nu are nici un prieten, soția a plecat, averea strânsă s-a risipit în cele patru zări. Cu bani nu poate cumpăra nici prieten, nici nevastă și cu atât mai puțin cinste.

La un moment dat, s-a oprit brusc din depănarea amintirilor, întrebându-se în sinea sa mirat:
Eu sunt, oare, cel care plânge și de ce?
Apoi, imediat, s-a lăsat din nou copleșit de gânduri, amintindu-și de Hamed, îndrumătorul și tatăl său spiritual, cel la care se refugia pentru a-și masca slăbiciunea.
Hamed, este intr-adevăr un bărbat înalt, elegant, frumos mirositor, stăpân pe el, pe care se vede bunăstarea. Cu toate acestea, el pare a avea o suferință psihică, pe care și-o ascunde de altfel cu grijă, însă care iese la iveală față de cei apropiați lui. Poate de aceea, toată lumea îl ocolește.

“Oare parfumul îl face pe bărbat să fie îndrăgit?
Oare ca bărbatul să fie îndrăgit trebuie să se dea cu parfum?”

Cu ajutorul lui Hamed și, mai ales, cu sprijinul său financiar, Rami a reușit să iasă dintr-o criză financiară cu puțin timp în urmă, iar sfaturile acestuia nu au făcut decât să crească în el dorința de lingușeală și nepăsarea. Acestea sunt pricinile lacrimilor sale acum.
Viața este un iad pentru cel care nu cunoaște legile ei și un rai pentru cel care le cunoaște. Acestea sunt primele principii pe care le-a învățat.
Rami a fost angajatul lui Hamed, la care a avut diferite sarcini, a fost reprezentantul lui la licitații, lăudătorul său cu orice prilej pentru a-i acoperi faptele nu tocmai în regulă, chelnerul la petrecerile lui și chiar secretarul pentru aventuri amoroase.
Așa s-a obișnuit de timpuriu cu minciuna, fățărnicia, încât acestea i s-au impregnat în suflet. I-a intrat în reflex disprețuirea celor din jur, care pentru el erau ca și inexistenți. Felul lui de a fi era doar să înșele, să păgubească pe alții. Simplu și eficient.
Pentru Rami, oamenii nu erau decât o turmă de oi care poate fi dusă acolo unde vrei, fie cu forța, fie prin viclenii.
La Rami, bunătatea nu are nici un loc, idealul nu există decât în mintea unor visători, a unor poeți, filosofi, însă în viață nu are ce căuta.
Pentru el, minciuna este filosofie, fățărnicia, un stil de viață, sfidarea lumii, înțelepciune.
Pentru Rami, înțelepciunea înseamnă a nu se ține de cuvânt, oscilarea, o strategie, ocolișul, drumul spre izbândă. Falsificarea adevărului este în ochii lui o dovadă de geniu, iar minciuna este credința cea nouă.
Rami cunoaște doar un singur verset din Coran în care se spune că Allah este cel care călăuzește, că El poate pedepsi sau ierta, că dăruiește fără ca cineva să Îi ceară socoteală.
Rami s-a bizuit pe faptul că totul se uită, că omul nu poate ține minte la nesfârșit o faptă rea, că mintea omului este mărginită și nu poate cuprinde așadar totul. S-a izolat de cei din jurul său, iar ei i-au întors spatele fără regrete.
Orbit de strălucirea lumii, el și și-a pierdut putința de a alege calea cea bună. Cu timpul, s-a rătăcit de la calea mulțumirii sufletești, înecându-se în bezna patimilor trupești. Banul și iar banul, a fost singur care conta.
În aceste momente de slăbiciune, adevărul i-a apărut crud în față, năpădindu-i sufletul cu păreri de rău. S-a hotărât atunci să se spele de păcate, reîntorcându-se la omenie și la fapte bune. Și-a dat seama că această cale va fi foarte greu de străbătut mai ales pentru cineva, ca el, care n-a mai mers pe ea de multă vreme.
În sinea sa, răsuna din ce în ce mai tare că Allah este a toate Iertător și Milostiv.
Îl vor crede, oare, cei din jur?
În fața ferestrei de spital, în oglinda gândirii lui Rami se învolbura problema zilei de azi și a celei de mâine.