Stau în fața foii albe.
Gândurile îmi zboară la zăpada albă a copilăriei noastre, atunci când înghețați de frigul iernii nu ne înduram să intrăm în casă, gândindu-ne că poate mâine pe când ne vom trezi nu vom mai găsi minunăția albă.
- Iar nu vreți să intrați în casă, împielițaților? O să vă înghețe nasul! Veniți înăuntru că am ceva bun în șorț.
Bunica zâmbea, ținând strâns șorțul în care avea tot timpul ceva cu care ne ademenea înăuntru.
- Hai,că se întunecă, și copiii n-au ce căuta afară seara. Doar când o să creșteți, n-o să vă mai poată face nimeni rău.
- Da’ cine ne poate face rău, bunico? ziceam noi făcând pe vitejii, dar intrând glonț în casă, trântind ușa după noi și privind cu coada ochiului în spate, pentru a fi siguri că pe lângă noi nu s-a mai strecurat vreo fiară înfricoșătoare.
- Păi uite, se spune că nu e bine să umbli seara pe afară dacă ești copil sau dacă ești femeie cu copil încă nebotezat, că necuratu’ asta așteaptă, să pună gheara pe sufletele nevinovate.
Reușise bunica să ne facă să intrăm în casă de cum se întuneca, nu trebuia să umble pe uliță seara după noi.
Avea ea o vorbă:,, Copiii trebuie să fie în casă atunci când se întunecă!,, Și vorba asta a păstrat-o ca o lege pentru noi, cei mici.
Privesc cum foaia mi se umple de amintirea ei, parcă o aud și acum cum ne citea domol povești, seara.
Cred că-i făcea și ei plăcere să le descopere odată cu noi.