Astăzi pe insulă s-a petrecut un miracol: vara a luat-o înainte. Mi-am așezat patul aproape de bazinul de înot și-am făcut baie pînă tîrziu. Nu se putea dormi. Două sau trei minute erau de-ajuns pentru a înlocui cu transpirație picăturile de apă care ar fi trebuit să mă ocrotească de nemaipomenita căldură. Dis-de-dimineață m-a deșteptat un fonograf. N-am putut să mă întorc la muzeu să-mi caut lucrurile. Am alergat pe malurile înalte. Stau în părțile de jos, dinspre sudul insulei, între plante acvatice, chinuit de țînțari, cufundat pînă la brîu în mare sau în ape murdare, dîndu-mi seama că mi-am anticipat în mod absurd fuga. Nu cred că oamenii aceia au venit să mă caute, poate că nici nu m-au văzut. îmi urmez însă destinul; îmi lipsește totul, sînt exilat în locul cel mai neprimitor, cel mai puțin locuibil de pe insulă, în mlaștinile pe care marea le invadează o dată pe săptămînă.Scriu toate astea pentru a lăsa o mărturie despre miracolul ostil. Dacă în cîteva zile nu mor înecat sau luptînd pentru libertatea mea, sper să scriu o Apărare în fața supraviețuitorilor și un Elogiu lui Malthus. Voi ataca în aceste pagini pe cei care secătuiesc pădurile și pustiurile; voi demonstra că lumea, prin perfecționarea polițiilor, a documentelor, a gazetăriei, a radio-telef oniei, a vămilor, face ireparabilă orice eroare judiciară, fiind un adevărat infern pentru cei urmăriți. Pînă acum n-am putut să scriu decît această foaie pe care ieri n-o prevedeam. Cîte sînt de făcut totuși pe-o insulă solitară! Fără egal este tăria lemnului! Iar spațiul e cu atît mai mare cu cît pasărea e mai nestatornică!
Un italian, care vindea covoare la Calcut-ta, mi-a dat ideea să vin aici; mi-a spus în limba lui:
— Pentru un fugar, pentru unul ca dumneata, există un singur loc pe lume, dar acolo nu se poate trăi. E o insulă. Oamenii albi au construit cam prin 1924 un muzeu, o capelă, un bazin de înot. Lucrările au fost încheiate și abandonate.
L-am întrerupt cerîndu-i ajutorul pentru călătorie. Negustorul a continuat:
— Nu ajung acolo nici pirații chinezi, nici nava albă a Institutului Rockefeller.
E focarul unei boli încă misterioase care ucide treptat, din afară înăuntru. Cad unghiile și părul, pielea și corneele ochilor mor, în timp ce corpul mai trăiește vreo zece-cincispre-zece zile; membrii echipajului unui vapor care ancorase pe insulă, cînd i-a găsit crucișătorul japonez Namura, erau jupuiți, chei, fără unghii, morți cu toții. Vaporul a fost scufundat cu lovituri de tun.
Viața mea era însă atît de îngrozitoare în-cît am hotărît să mă duc. Italianul a vrut să mă convingă să renunț; totuși am reușit să-l fac să mă ajute.
Astă-noapte, poate pentru a suta oară, am dormit pe această insulă pustie... Vă-zînd clădirile, mă gîndeam cît o fi costat să se aducă pietrele acelea, cît de ușor ar fi fost să se ridice un cuptor pentru cărămizi. Am adormit tîrziu, iar muzica și strigătele m-au trezit în zori. Viața de fugar mi-a făcut somnul mai ușor; sînt sigur că n-a sosit nici un vas, nici un avion, nici un dirijabil. Totuși, dintr-o dată, în această apăsătoare noapte de vară, pajiștile colinei s-au umplut de oameni care dansează, se plimbă și fac baie în bazin ca vilegiaturiștii instalați de multă vreme la Teques sau la Marienbad.
Din mlaștinile apelor amestecate văd partea înaltă a colinei și vilegiaturiștii care locuiesc în muzeu. Apariția lor inexplicabilă ar putea fi efectul căldurii de astă-noapte asupra creierului meu. Dar aici nu e vorba nici de halucinații, nici de imagini, ei sînt oameni adevărați, cel puțin tot atît de adevărați ca și mine.
Sînt îmbrăcați cu haine aidoma celor ce se purtau acum cîțiva ani, fapt care denotă (mi se pare) o desuetă frivolitate; trebuie să recunosc totuși că acum obișnuim să ne minunăm de farmecul trecutului imediat.
Cine știe prin ce destin inevitabil de condamnat la moarte îi privesc la orice oră. Dansează pe pajiștile pline de vipere ale colinei, îmi sînt dușmani inconștienți care, pentru a auzi melodiile Valencia și Tea for two, au pus un fonograf extrem de puternic, ce întrece zgomotul vîntului și al mării, lip-sindu-mă astfel de tot ce m-a costat atîta efort și de ceea ce-mi este absolut necesar pentru a trăi, împingîndu-mă spre mare, în mlaștinile otrăvitoare.
în acest joc de a-i privi există un pericol: ca orice grup de oameni civilizați, ei trebuie să aibă o modalitate ocultă de control a amprentelor digitale și o autoritate consulară, prin care, dacă mă vor descoperi, mă vor expedia prin cîteva formalități în temniță.
Exagerez; privesc (e atîta vreme de cînd n-am văzut oameni) cu oarecare fascinație pe acești abominabili intruși; ar fi însă imposibil să-i privesc tot timpul: întîi, pentru că am mult de lucru (locul poate ucide și pe insularul cel mai abil, iar eu abia am sosit și sînt lipsit de unelte); în al doilea rînd, din cauza pericolului de a fi prins în timp ce-i privesc sau de a fi prins la prima vizită pe care-ar face-o în această zonă: dacă vreau să evit acest lucru, trebuie să construiesc ascunzători prin tufișuri; în sfîrșit, deoarece pentru a-i privi există o dificultate materială — ei stau pe înălțimea colinei și pentru cel care îi spionează de aici apar ca niște uriași sprinteni; pot să-i văd doar cînd se apropie de malurile înalte.
Situația mea e deplorabilă. Sînt nevoit să stau în aceste părți de jos ale insulei într-un moment în care mareele cresc mai mult ca oricînd. Acum cîteva zile s-a produs cea mai mare maree pe care am văzut-o de cînd sînt pe insulă.
Cînd se înserează, caut crengi și le acopăr cu frunze. Nu-i de mirare dacă mă trezesc în apă. Mareea sosește cam pe la șapte dimineața, uneori și mai devreme. O dată pe săptămînă sînt însă creșteri care-mi pot fi fatale. Crestăturile de pe trunchiul copacilor țin evidența zilelor; o greșeală mi-ar umple plămînii cu apă.
Simt cu dezgust că această hîrtie se transformă în testament. Dacă trebuie să mă resemnez la asta, e necesar să mă străduiesc ca afirmațiile mele să se poată verifica în așa fel încît nimeni să nu mă suspecteze vreodată de fals și să nu creadă că mint cînd spun că am fost condamnat pe nedrept. Voi pune acest raport sub deviza lui Leonardo, Ostinato rigore, și voi încerca s-o urmez.
Cred că această insulă se numește Vil-lings și că aparține arhipelagului Ellice (1). De la negustorul de covoare Dalmacio Om-brellieri (strada Hiderabad, 21, suburbia Ramkrishnapur, Calcutta) ați putea obține mai multe precizări. Acest italian m-a hrănit în cele cîteva zile pe care le-am petrecut înfășurat în covoare persane; apoi m-a încărcat în cala unui vas. Nu-l compromit da-că-l amintesc în acest jurnal; nu sînt ingrat cu el... Apărarea în fața supraviețuitorilor nu va lăsa loc la îndoieli: în realitate, în memoria oamenilor — acolo unde poate că se află cerul — Ombrellieri a avut milă de un semen pe nedrept urmărit și va fi tratat cu bunăvoință pînă la ultima amintire în care va apărea.

(1) Mă îndoiesc. Vorbește de o colină și de diferiți arbori. Insulele Ellice, sau „ale lagunelor", sînt joase și nu au alți copaci decît cocotieri înrădăcinați în praful coralului. (Nota editorului) [Notele semnate astfel aparțin autorului.]

Am debarcat la Rabaul. Avînd la mine o carte de vizită a comerciantului, am vizitat un membru al celei mai cunoscute societăți din Sicilia: în strălucirea metalică a lunii, în fumul fabricilor de conserve de scoici, am primit ultimele instrucțiuni și o barcă furată: am vîslit cu disperare, am ajuns pe insulă (cu o busolă pe care n-o pricep, lipsit de orientare, fără pălărie, bolnav, suferind de halucinații); barca s-a împotmolit în nisipurile dinspre răsărit (fără îndoială recifele de coral care înconjoară insula erau sub apă); am rămas în barcă cel puțin o zi, pierdut în desfășurarea acelei grozăvii, ui-tînd că ajunsesem.
Vegetația insulei este abundentă. Plante, pășuni, flori de primăvară, de vară, de toamnă, de iarnă se succedă cu repeziciune, cu mai mare repeziciune spre a se naște decît spre a muri, invadînd unele timpul și pămîntul celorlalte, acumulîndu-se nestăvilit. în schimb, arborii sînt bolnavi: au coroanele uscate, însă trunchiurile sînt viguros înmugurite: cred că există două explicații: ori ierburile epuizează forța solului, ori rădăcinile arborilor au ajuns la piatră. Faptul că arborii noi sînt sănătoși pare să confirme a doua ipoteză. Arborii de pe colină s-au întărit într-a-tît încît e imposibil să-i folosești; și nici cu cei din partea de jos a insulei nu se poate face ceva; îi sfărîmă apăsarea degetelor, și în mîini rămîne doar un rumeguș, rămîn doar cîteva așchii moi.
în partea înaltă a insulei, care are patru maluri clisoase (stînci sînt doar pe malurile dinspre apus), se află muzeul, capela, bazinul de înot. Cele trei construcții sînt moderne, drepte, simple, din piatră neșlefuită. Piatra, ca de atîtea alte ori, pare o imitație proastă și nu se armonizează perfect cu stilul.
Capela e o cutie alungită, plată (ceea ce o face să pară foarte lungă). Bazinul de înot bine construit, cum nu depășește nivelul solului, se umple inevitabil de vipere și broaște rîioase, de insecte acvatice și tot felul de scîrboșenii. Muzeul e o clădire mare cu trei etaje, fără acoperiș vizibil, cu o verandă în față și alta mai mică în spate, cu un turn cilindric.
L-am găsit deschis: imediat m-am instalat în el. II numesc muzeu pentru că așa îi spunea negustorul italian. Ce motive avea? Cine știe dacă el însuși le-o fi cunoscînd. Ar putea fi un hotel splendid pentru vreo cincizeci de persoane sau un sanatoriu.
Are un hol cu biblioteci inepuizabile și deficitare; nu există decît romane, poezie,
teatru, dacă nu socotim și o cărticică, Beli-dor: Travaux — Le Moulin Perse, Paris, 1937, care era pe o consolă de marmură verde și care acum îngroașă buzunarul acestor zdrențe de pantaloni pe care-i port. Am luat-o pentru că numele Belidor mi s-a părut straniu și pentru că m-am întrebat dacă nu cumva capitolul Moulin Perse n-ar explica rotorul acela din părțile de jos ale insulei. Am examinat rafturile căutînd un sprijin pentru anumite cercetări pe care procesul mi le-a întrerupt și pe care în singurătatea de pe insulă m-am silit să le continuu. (Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistența la moarte n-a evoluat; îmbunătățirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menține viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ține de conștiință.)
în hol, pereții de marmură roz, cu cîteva chenare verzi asemenea unor nișe. Ferestrele cu geamurile lor albastre ar ajunge pînă la etajul casei mele natale. Patru potire de alabastru, în care ar putea să se ascundă două duzini de oameni, iradiază lumină electrică. Cărțile ameliorează în parte această ambianță. O ușă dă spre coridor, una spre salonul rotund, iar alta, infimă, acoperită de un paravan, duce la scara în spirală.