Mama mea a murit într-un sanatoriu, iar ultimele ei cuvinte au fost “ Morții trăiesc printer noi, dar puțini au curajul să-i vada!”.
Viața mea de demult uitată de timp a fost plină de surprise și intrigi.
Tatăl meu a murit de o boală rară la care i-am uitat nemele, iar mama mea a fost internată la un an după aceea. Bunica Alma, sora tatălui meu, m-a crescut spunându-mi zilnic că mama mea e nebună și că spera să o fi moștenit pentru că așa se va scăpa de mine.
Nu mai știu la ce vârstă am înțeles ce spunea mama, am început să văd, dar nu am spus absolut nimic de frică, nu vroiam să ajung și eu acolo.
Ideea în sine mă înspăimânta, atâția oameni bolnavi și atâția doctori, dar cel mai tare mă îngrozeau acele și toate medicamentele care urmau să mă transforme într-o legumă.
...
Nu eram bolnavă, nici mama mea nu a fost!
...
Spiritele celor care mor rămân aici pe pământ și își trăiesc viața libere până în momentul reîncarnării când vor fi din noi prinse în temnița trupului.
La început mi-a fost frică de aparițiile pe care le vedeam, dar în scurt timp curiozitatea a învins și am început să vorbesc cu ele. Un timp nu am primit nici un răspuns, apoi am întâlnit un suflet pe nume Kaleb care era dornic să îmi răspundă la orice întrebare și să își petreacă timpul păzindu-mă pe mine.
Discuțiile cu el erau posibile datorită ignoranței cu care mă trata Alma și a libertății totale care mi le oferea acest lucru.
Nu mi-a explicat de ce pot să-l văd, dar cred că nici el nu înșelegea. Legătura dintre noi începea să fie tot mai puternică, deoarece trebuia să ne vedem și să povestim zilnic. Câteodată chiar își petrecea întreaga noapte alături de mine luptându-se cu coșmarurile mele, ca apoi în primele raze să îmi surâdă mândru de triumful său.
Viața mea personală cu lumea din jurul meu era aproape inexistentă, nu aveam prieteni asemeni mie deoarece Kaleb nu putea fi văzut de ei și a-și fi fost considerată nebună.
Am încept să cresc și să mă maturizez alături de el și chiar nu credeam că pot trăi fără prezența lui în viața mea. Până chiar și la școală mă ajuta dacă aveam nevoie de el. Era cu mine în tot ceea ce făceam.
...
Acum îmi dau seama cât de mult depindeam de el.
...
Cert e că fără el probabil a-și fi murit. Alma mă considera responsabilă de ceea ce pățise tatăl meu așa că eram mai mult decât o povară pentru ea. Ar fi făcut orice pentru a mă vedea cum mor, de preferință pe mâna ei.
Când am terminat școala a început să urască și mai mult deoarece a realizat că nu am de gând să mă dau bătută așa de ușor. A decis să îmi pregătească o cină specială pentru a sărbătorii evenimentul. Vinul pe care mi l-a pus în pahar era otrăvit, iar eu l-am băut.
...
Aici este o perioadă din viața mea pe care nu mi-o aduc aminte și care nu pot să o măsor în ore, zile sau săptămâni.
...
Mi-am revenit datorită unei chemări parcă imploratoare din partea lui Kaleb undeva într-o pădure de la periferia orașului Krokus, în care trăisem până atunci:
— Sunt moartă?
— Nu știu, este cel mai sincer răspuns pe care ți-l pot da.
— Explică-mi te rog ce s-a întâmplat.
— Vinul pe care l-ai băut era otrăvit. Ai căzut fără suflare după un pahar, trebuie să fi fost o otravă foarte puternică.
— Deci am murit!
— Așa părea, nu știu ce s-a întâmplat. Cotoroanța de Alma și-a continuat cina după ce ți-a verificat pulsul și te-a declarat moartă, avea dreptate; nu respirai și nu aveai puls.
— Apoi ce s-a întâmplat?
— După ce a terminat de mâncat te-a învelit într-o pătură și te-a pus în căruță apoi te-a aruncat aici. Am tot așteptat ca sufletul tău să se desprindă de trup, dar nu a făcut-o. În general această separare e aproape automată și instantanee.
— Nu înțeleg, ce se petrece cu mine? E întuneric, iar eu vad mai bine decât cum vedeam înainte ziua. De ce?
— Pentru că te-ai schimbat!
Acea voce nu era a lui Kaleb, suna atât de tare în urechile mele, dar nu am reușit să văd cine era.
— Fereștete de soare, te va ucide. Ai să îți dai seama despre ce este vorba în această metamorfoză a ta. Acum te las, poate ne vom mai întâlni.
Așa cum mi-a intrat în viață a și plecat, iar eu am rămas singură cu amicul meu într-o confuzie totală.
Ne-am plimbat prin pădure până am găsit o formațiune de stânci în care se zărea o peșteră adâncă.
— Dacă avea dreptate și am să mor când răsare soarele dacă nu mă ascund?
— Cred că glumea pe seama ta.
— Ei bine m-am gândit să încerc. Am să stau în fața peșterii cănd răsare soarele, iar dacă mă voi simți rău voi intra la întuneric.
— Este o idee riscantă dacă acel individ avea dreptate, dar îți voi fi alături, orice s-ar întâmpla.