el era diferit.

dimineața se ducea în gară număra oamenii din vagoane. în zilele acelea nu mînca. el își spunea că oamenii îi sînt de-ajuns. chiar își propunea ca din momentul acela să trăiască numai cu oameni.

femeia lui n-avea nume. de mică părinților le-a fost frică să-i pună un nume de teamă să n-o dorească toți bărbații. doar cînd era obosit îi dădea nume ca să poată visa.

el a iubit atît de mult încît ceilalți îi spuneau omul ca patru inimi. seara cînd se întorcea de la lucru voma în plină stradă. voma sînge chipuri păsări și tot ce mai strînsese în el peste zi.

pentru el nu era cale de întoarcere. cînd făcea un pas în urma lui drumul se închidea ca o ușă. cînd îi mergea bine împărțea batoane de susan pe stradă cînd îi mergea prost se învîrtea în jurul femeii sale și se închipuia pămînt gravitînd.

duminica își închipuia că venele lui sînt un port în care acostează nave iar marinarii rostesc memorabile cuvinte de despărțire.

problema lui era că nu-și aducea aminte dacă are mîini îndeajuns ca să cuprindă lumea în brațe și să-i cînte de leagăn.

cel mai mult își dorea o fetiță pe care s-o ia după-amiaza de la școală și să-i arate în cîte culori moare soarele.

își ținea legat numele cu o zgardă de teamă să nu fugă într-o zi și să nu se mai recunoască.

n-avea nimic de uitat de păstrat copiii spuneau despre el că poate să facă bărcuțe din frunze și că nu a mîncat niciodată castane prăjite.

într-o zi se uita în oglindă a văzut încă un chip a deschis oglinda și-a intrat după el. nu l-a plîns nimeni. de-atunci doar vagoanele așteaptă în gară pe cineva să trăiască numai cu oameni.