agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-05 | [This text should be read in romana] |
Când hangiul Calimachi îi văzu pe cei doi oaspeți de vază intrând se grăbi să le facă o plecăciune adâncă. Căci grecul, ca orice suflet al neamului său, prețuia în primul rând blazonul și sunetul ademenitor al galbenilor din pungă atunci când trebuia să vadă câte parale face omul din fața sa.
- Jupâne Stroici, rar vede omul lumina ochilor dumitale! Se vede că iar ai fost plecat? îl întrebă hangiul a cărui mustață părea că înoată în albia lată a dinților lui strălucitori, cu care îi zâmbea boierului. - Păi, cum altfel, kirie Calimachi? Ce rost ar mai avea trecerea noastră printre stele dacă nu am călători și nu am cunoaște oameni și locuri tainice și de folos minții. Am rămâne sterpi de cunoștințe și goi de viață! - Luați loc, luați loc, îi îmbie grecul poposind cu privirea pe punga din piele ce atârna la brâul lui Radu Stroici. Pe unde ți-ai mai plimbat sufletul moldav? - Ne-am purtat dorurile tocmai prin împărăția Gangelui. Și dacă nu ar fi fost unchiul meu, care scormonește măruntaiele pământului pentru a reînvia vremi de mult apuse, nu cred că ne-am fi lăsat vreodată măsura pasului prin acele zări! Am fost prinși în mijlocul războiului cel mare pentru independența Indiei, dar Coroana Britanică s-a dovedit o sabie din oțel prea puternic și fin pentru sărmanii desculți ai acelor locuri. - Englitera și-a întemeiat colonie bogată acolo, am citit prin ziare, spuse Calimachi cu nostalgie, visând pentru o clipă la țărmurile Eladei sale albe și de care îl despărțeau ani și mări de străbătut. - Așa este! Acum, kirie Calimachi, am cam vrea să ne ostoim setea și să punem început bun stomacului căci ne-am cam săturat pe vaporul cu care ne-am călătorit de mâncăruri din pește. Vrem să simțim în moara măselelor o halcă de miel proțăpită la cuptor, știi dumneata, împănată cu căței de usturoi să gonească strigoii de sub acoperișul acestui han de poveste. Și oleacă de vin să aibă carnea pe unde să-și facă vad...spuse Stroici așezându-se la o masă mai retrasă. Dar avem o pricină mare cu dumneata, să știi! - Care, jupâne? întrebă Calimachi de teamă ca nu cumva ceva să-i fi supărat pe distinșii săi oaspeți atunci când poposiseră ultima dată la hanul său. - Am vrea să o vedem în jurul mesei noastre servindu-ne tot pe... Cum ai zis că o cheamă pe licuriciul ăla de fată, Prigor? Fata care ți-a lăsat în inimă spinul ăla mare și sălbatic de n-ai putut nici până azi să-l sapi la rădăcină și să-l zvârli vârcolacilor nopții. Ca să-ți ia cu ei durerea... - Zorela...Zorela, jupâne, răspunse cu mare năduf balaoacheșul. Prigor se foia vădit încurcat de situația în care îl vârâse stăpânul său și ar fi vrut ca atunci, pe loc, să se afle într-o cameră odihnitoare și să viseze sub aripa stelelor. În acea clipă în salon intră Zorela care, cum dădu cu ochii de Stroici, se lumină la față. Știa că nu departe de el se va afla și Prigor cel care o fermecase cu vioara lui tot într-un Mai înflorit ca acesta. - Zorelo! o strigă Calimachi. Spune-i lui Dumitru de la bucătării să pregătească la cuptorul mare o pulpă de miel, așa ca pentru fețe luminate. Iar tu adu o carafă de vin la jupân Stroici și la sluga asta a lui care, auzi, comedie mare, a călărit elefanți cu fildeși strălucitori, spuse hangiul făcând un semn discret din cap spre balaoacheșul care începuse a se și sumeți la vederea țigăncușei numai ochi și foc. Și, gata cu străinătățile jupâne? îl iscodi Calimachi cu vorba-i mieroasă. - Nu prea...mai avem de bătut ceva pământuri și apoi ne tragem sub streașină de pădure, la moșia lui tătâne-meu, Iorgu...să ne punem ordine în viață...și eu și creștinul ăsta botezat a doua oară în apele Nilului egipțian... Prigor își privea stăpânul cam dintr-o parte murmurând ca pentru sine: „Ehe, dacă jupânul s-ar ține de cuvânt așa cum se ține pe cal când ia fața pământului sub copite, ar mai fi cum ar mai fi. Dar parcă văd că om intra în prăvălia ovreiului și-or șoșoti unul cu altul și ne punem iar picioarele la spinare și cine știe pe unde ni se vor odihni oasele la asfințituri de soare! Măcar de am da pe acasă să-mi văd și eu ciurda de neamuri și să mă mai desfăt la focul nopții pe malurile apei plină de șoapte.” - Apăi, înseamnă că și Zorela ar trebui să se gândească la vremuri viitoare, făcu Calimachi cu ochiul către Stroici. A cam venit timpul ca și ulciorul ei să se umple cu apă proaspătă... - Asta ține numai de sluga asta a mea credincioasă, zâmbi Stroici pe sub mustața ce începuse să se cănească. Nu mai depinde atunci de mine. Îi dau niscaiva pământ cu un loc de casă și să se pună pe făcut puradei. Nu-i așa, Prigor? - O să vedem, jupâne, când om închide în urma noastră ușa prăvăliei lui Seidel, spuse țiganul pleoștit la gândul că acea întâlnire va pecetlui altă plecare neașteptată. - Kirie Calimachi, îi spuse Stroici hangiului, dar de unde aduce chivuța vinul ăla de nu o mai vedem la față? - Ei, știe ea din ce butoi să dea cep pentru domniile voastre... Nu o să vă dau din ăla din care beau calicii de pe uliță, nu... - Ori poate, continuă Stroici, făcând și el semn tainic cu ochiul către hangiu, poate meșterește niscaiva vrăji acolo sub borta de piatră ca să i-l aducă mai degrabă în așternut pe Prigor, nu? Zorela, ca și cum ar fi știut că se vorbește de ea, apăru legănându-și fustele de un verde aprins printre mesele soioase sub glasurile sparte ale mușteriilor ce înghițeau în sec văzând unduirea șoldurilor ei de ziceai că un lan de grâu foșnește sub adiere de vânt curgând bogat spre pricini numai de ea știute. Se opri la câțiva pași de masă și îl scufundă în ciutura ochilor ei negri pe Prigor. Acesta încercă să scape de sclipirile adânci ale apelor din ochii chivuței dar când poposi pe trupul ei simți o nădușeală prin toate încheieturile. Întinse cana mare de pământ și Zorela îi turnă încet-încet licoarea roșie și aprinsă ca sângele abia născut, privindu-l fix în ochi. Stroici, după ce își umplu cana, îi făcu semn hangiului să-l urmeze. - Kirie Calimachi, ia să-i lăsăm pe porumbeii ăștia rotați să-și gângurească vorbe de suflet, că vreau să te rog ceva. Am nevoie de doi cai buni. De aici vreau să măsor pământul până la moșia alor mei. Înainte să hălăduiesc iar cine știe pe unde mi-or șopti ochii și sufletul... - Găsim, jupâne, da’, nu doi, numai unul... Și costă... Am eu o vorbă cu doi geambași ruteni. Cal bun, puternic și cu plămâni de oțel. Gata să ia în copite distanțe mari și anevoioase. Dar costă...spuse Calimachi fixând iar lacom cu privirea lui de uliu punga ce se odihnea la brâul lui Stroici. - Asta știu, kirie, că doar nu l-oi lua cu împrumut! Știu! Numai că vreau ca Prigor al meu să-l cerceteze cum știe el înainte. - Prigor, jupâne? - Prigor al meu este un neîntrecut negustor de cai. Așa cum îl vezi dumneata negru la chip și nu prea bogat în izvoarele vorbei. Are însă un suflet uimitor, care știe să simtă omul și nevoile lui. Păi, de ce crezi că l-am târât după mine prin pământuri străvechi și nebătute de neamul meu nicicând...Și are o taină mare atunci când prețăluiește un cal...vei vedea și te vei minuna... - Dacă s-o rușina cu privirea în pământ ca acu’ sub fulgerele din ochii chivuței...! spuse Calimachi ironic. - Cu femeia, kirie Calimachi, cu femeia este o altă orânduială, zâmbi unor vremi trecute Stroici la aducerea aminte a altor întâmplări numai de el știute. Samson cel puternic, Zeus al dumitale, olimpianul, cu toții s-au prăvălit în neputință oglindindu-se în ochi de femeie vicleană... - Bine, jupâne, îi șopti Calimachi, trăgându-l într-un ungher. Om vedea câte parale face balaoacheșul dumitale când o vedea animalul. Am a-ți spune o taină. Geambașii ăștia ruteni au furat, numai ei știu de unde, un exemplar nemaipomenit. - Ce rasă? - Ai auzit dumneata de rasa Akhal Teke? - Caii ăia din Turkmenistan de culoarea negrului corb cu irizații aurii? - Da, văd că și dumneata ești geambaș nenumit de cai... - Păi, și unde țin rutenii calul ? - La mine în grajd. Nu vor să-l scoată prin târg la prețăluit că le e frică de geambașii unguri... - Atunci mâine dimineață poți să le dai glas rutenilor că vreau să văd marfa. Și ne-om înțelege la preț că suntem oameni, creștini adevărați. - Bine, jupâne, bine ! Acu’ te las în tovărășia carafei și cu Prigor al dumitale, care văd că mai are un pic și se îneacă în ochii Zorelei de atâta oftat. *********************************************************** Când zorile abia prinseră roșu în obraji, Stroici și Prigor erau sub lumina de lapte a dimineții în pragul grajdului lui Calimachi. Rutenii îl salutară cu politețe pe Stroici cântărindu-l parcă din ochi. Trebuiau să fie cu mare băgare de seamă căci deseori stăpânirea avea ascunși printre oamenii de rând sau sub chipuri de boieri scăpătați oameni de ai ei gata să pună în fiare hoții la drumul mare, geambași sau cine știe ce alte ipochimene ce împânzeau pe vremuri ca acelea drumurile și porturile. Calul simțise suflet de om străin și se agita între ulucii de lemn gros care-l țintuiau prizonier. Era negru ca strânsura penei de corb. Sclipiri aurii licăreau prin semiîntunericul grajdului făcându-l aproape fosforescent. Părul fin și pielea subțire erau semne ale domniei strămoșilor lui din stepă. Trupul îi era bine proporționat, ochii foarte mari, nările largi, subțiri și uscățive, urechile lungi și vioaie. Coama mătăsoasă și vânturându-se ca o viespe harnică iar coama scurtă și deasă ca o perie pentru a putea înșela mai ușor vânturile aspre ale depărtărilor. - Prigor! îi spuse Stroici slugii sale. Ia vezi câte parale face calul ăsta... Pot să bat în goana gândului drumul până la Zăvoieni sau la o adică trebuie să-l iau eu pe el în spinare... ? Rutenii îl priveau dintr-o parte pe acest boier între două vârste, cu părul albit ușor pe la tâmple dar cu o statură care îi descoperea tăria de caracter și duritatea brațului. Iar rutenilor nu le convenea deloc vorba de clacă a acestuia, gluma pe seama calului lor. Dar cum voiau să scape mai repede de pradă îl lăsară pe Stroici să vorbească mai departe fără să-l întrerupă. Prigor înaintă spre cal care-l primi blând ca o apă liniștită ce se varsă într-o câmpie. Pentru Prigor nu conta niciodată înfățișarea exterioară a unui cal. Avea el cântar priceput în care talerele erau arvunite de demult, de pe vremea lui Baibarac, tată-său, vestit cunoscător de cai peste Siret. Þiganul se apropie de armăsar. Rutenii se uitau unul la altul nepricepuți. Ei erau obișnuiți ca cel care le cumpăra marfa să pipăie toracele calului, apoi să se coboare cu mână de cunoscător peste membrele anterioare să le vadă amplitudinea pasului, apoi să bată crupa adâncă și lucioasă. Să mângâie membrele posterioare și să cântărească din ochi raportul dintre osatură, tendoane și călcâie. Copita era ultima verificată cu atenție. Dar balaoacheșul din fața lor parcă nici nu lua în seamă aceste lucruri pe care un negustor priceput le-ar fi avut primele în vedere. Prigor mângâie cu palma-i aspră botul animalului, care-l primi docil. Apoi țiganul își fixă privirea de smoală drept în ochii acestuia. Calul se liniști cu totul, ai fi zis că era o stâncă neclintită, neagră ca noaptea. Preț de câteva clipe se înfruntară, om și animal, fără ca vreunul să lase capul în podina căptușită cu bârne mari, semn al neputinței. - Jupâne, îi șopti Prigor stăpânului, cred că putem să plătim rutenilor banii ceruți. Animalul ăsta nu te-o lăsa la ananghie niciodată. - Ia, stai, palicare Prigor! spuse Calimachi. Fă-mă și pe mine să înțeleg și să nu mai fiu mirat ca domniile lor, rutenii de față. Cum, adică, este cal de nădejde ? Că doar nici nu ai cercetat armonia trupului lui perfect. Ce negustor de cai ești tu ? Prigor îl privi scurt pe Stroici iar acesta îi făcu un semn la fel de iute cum că-i permite să-i răspundă așa cum știe el grecoteiului. - Kirie Calimachi, îi spuse Prigor, dumneata ai vreun cal pe aici prin grajd ? - Am, se făli grecul, am un armăsar lipițan...al meu... - Lipițan zici, îl privi cu atenție Prigor. Buni cai, foarte inteligenți și docili...Unde-i ? - Uite, acolo, în colțul de la răsărit... - Vrei să-l cântăresc oleacă la caracter? - Cum dorești, chiar aș fi curios să-mi spui dacă nu m-am păcălit când l-am luat... Deși, până acum nu am a mă plânge de el. L-am folosit la munci și nu m-a făcut de râs. Prigor se apropie de armăsarul care începuse să sfornăie și să lovească cu copita din față podeaua. Il fixă de aproape cu privirea lui pogorâtă din spatele multor generații de vraci și solomonari ascunși sub cortul stelelor. Cu cât se oglindea Prigor în apa din ochii calului cu atât acesta începea să tremure mai tare. Apoi o nădușeală îi cuprinse crupa și pe spinare începură să i se prelingă șuvoaie mici de apă strălucitoare. Calul fornăia din ce în ce mai tare ca sub un descântec vechi și picioarele din față i se înmuiară. Grecul rămase împietrit când lipițanul căzu în genunchi și începu să necheze din ce în ce mai slab. - Þigan pripășit! începu să strige Calimachi cu spume la gură, o să-mi omori animalul! Jupâne Stroici, poruncește-i să-mi lase calul în pace! Stroici îl privi aprins pe Prigor care se îndepărtă de animal. - Stai liniștit, kirie Calimachi! îi spuse Stroici. Nu i se va întâmpla nimic animalului. Vezi dumneata, Prigor l-a încătușat sub puterea lui. Si ăsta nu este un cal pe care să te poți bizui. Mai ales în drumuri cum avem noi de făcut... La auzul acestor vorbe rutenii se trăseseră cu urechea mai aproape de cei doi. - Cum adică nu este un cal de nădejde ? - Calul trebuie să stea cu totul sub tăria celui care-l încalecă, îi răspunse Stroici cu însuflețire, ca unul ce bătuse aspre drumuri în tovărășia splendidelor exemplare cabaline. Lipițanul dumitale este un caracter slab. De aceea îl folosești la atelaj, la munci și altele asemănătoare. Caii rutenilor sunt spițe de cai împărătești... Akhal Teke sunt cai puternici dar și nervoși. Au o sensibilitate proprie rasei lor intuind perfect caracterul celui care-l încalecă. Nu-l poți supune cu biciușca și cu vorba grea. Ajunge o singură privire, o șoaptă a călărețului și el înțelege ce vrei de la el. Ei nu au nevoie numai de un călăreț sensibil, ci și de un suflet cu care să își împartă trăirile atunci când galopează pe pustiurile vaste. Bine, se adresă el rutenilor, facem târgul. Dar mai vreau și pentru sluga mea un cal, kirie Calimachi! - Mai avem un pag roșcat, spuse unul dintre ruteni. Aprig și bun... - Îl luăm și pe acela, se învoi Stroici. - Kirie Calimachi, i se adresă Prigor hangiului. Nu fi supărat pe mine. Calul este bun, dar nu îndeajuns pentru ce trebuie unor vântură-lume ca noi. Pune o slugă să-l frece cu șomoioage de paie clătite în apă fierbinte amestecată cu spirt și apoi pune-i în față un așternut de ovăz ca să mănânce bine. Va fi bun de muncă mâine la ațipitul nopții spre cântecul cocoșului ! Stai liniștit, că ți-l aduc eu acu’ în fire ! Prigor se proțăpi iar în fața animalului nădușit și extenuat și punându-i mâna pe frunte începu să sfârâie din buze un descântec numai de el știut ca o rotire de sunete. Calul începu să dea semne că-și revine și Calimachi răsuflă ușurat. La ceasul când roua se înfășurase demult pe sufletul florilor din grădini, Stroici și sluga sa se aflau în pragul prăvăliei lui Aaron Seidel. Prăvălia se afla în centrul Brăilei înconjurată de case vestite de boieri ai vremii și lângă un parc de promenadă altoit cu tei seculari. Seidel tocmai primise marfa sosită cu vasul pe care călătoriseră Stroici și Prigor și sub atenta lui supraveghere doi ucenici o puneau la loc sigur în beciul ce dormita sub pântecele gros al prăvăliei. - Jupâne Stroici! îl întâmpină el cu brațele deschise și cu un zâmbet larg pe obrajii aprinși de răcoarea dimineții. Dăm slavă Celui din înălțime pentru că vedem iar chipul dumitale în pragul modestei noastre prăvălii ! - Seidel, cum bine zici, Cel de Sus a avut grijă de noi în această călătorie și iată-ne din nou sub adierea florilor de tei din parcul care-ți binecuvântează zi și noapte ferestrele cu mireasma florilor lui. Cum merg afacerile ? - Merg...se mai poticnesc...ca un copil ridicat cătinel în picioare, fiindcă nu mă pot compara cu ceilalți negustori din Brăila, care au generații în spate ce le-au deschis drumul negustoriei pe aceste locuri. - Am fost ajunși din urmă de scrisoarea dumitale tocmai în portul mare al Bombay-ului, unde căpitanul de pe „Steaua de mare” poposise pentru o încărcătură de bumbac. - Departe, jupâne Stroici, departe îți place să îți mai plimbi pasul și sufletul... Nu degeaba te-am pomenit eu în lungile mele discuții cu prietenii mei. Jupânul Stroici...arheolog de suflete... Și acum? Acum ești pregătit pentru alte drumuri? Așa cum ți-am trimis slovă...? - Aș vrea să mă petrec pe la curțile tatălui meu să-l mai văd, fiindcă, iată, au trecut atâția ani împliniți de când nu ne-am privit în lumina ochilor. Apoi om mai călători o vreme și ne-om trage la casele noastre. Și eu, și Prigor al meu... Seidel îl privea pe țigan cu un dispreț ce i se putea citi lesne în privirea coborâtă din apa Vavilonului plângerii părinților săi ceea ce îl făcu pe acesta să se uite mustrător la stăpânul său, ca și cum ar fi vrut să-i poată spune cu gândul: „Vezi, jupâne, vezi cât prețuiește Prigor în fața ochilor lui Seidel...Nu credeai...!”. - Jupâne, îi spuse Seidel luându-l pe după umeri. Să mergem înăuntru fiindcă avem de discutat ceva fără martori... În prăvălie era încă răcoare după pasul furișat al nopții de început de Mai. Seidel aprinse două lămpi mari și îl îmbie pe Stroici cu o cafea aburindă pregătită de Malca, soția negustorului. - Jupâne, i se adresă Seidel mai mult în șoaptă. Cineva de rang mare vrea să te cunoască... Un diplomat de la consulatul rus din Brăila... Aș dori să te vezi cu el, dacă se poate, chiar azi la prânz... - Cine poate fi? Căci nu văd ce are a face cu un călător prin colbul lumii ca mine o persoană de rang diplomatic? întrebă Stroici mirat. - O să vezi, o să vezi atunci când vă veți afla față în față. Ce pot să-ți spun, fiindcă nici eu nu știu prea multe, este că persoana, viceconsulul Vladimir Karpoșin, pe care-l cunosc de mult timp și de care mă leagă o prietenie sinceră, are nevoie de un om tare la braț și la minte... - Pentru...? iscodi Stroici pe negustorul care avea deja aerul unui conspirator aflat în catacombele uneltirii unui plan secret. - Asta nu știu a-ți spune, dar vei afla totul la prânz când te aștept la mine. - Bine, bine Seidel, atunci eu mă mai preumblu prin târg cu Prigor. Vreau să cumpăr câte ceva pentru întâlnirea cu cei dragi de acasă, să nu zică cineva că Stroici a venit tocmai de la capătul lumii cu mâna goală. - Atunci, rămâne cum am stabilit, îl privi cu încredere evreul pe Stroici. La ora prânzului, la mine... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy