Sunt Dama de pică. Da` pică rău! Și rău și prost (dacă nu cumva proastă), în cele mai multe situații. Ce dacă nu corespund descrierii specialiștilor în domeniu, conform cărora aș fi mai degrabă când de roșu când de ghindă, după cum bate vântul și-mi zvârle-n ochi tot praful Bărăganului, având consecințe de schimbare de culoare și dispoziție a acestora, din păcate nu și a prostiei de la purtător.
De ce atunci de pică? Păi fiindcă dama asta are o dambla: să pice - ba câte-un examen (al vieții), ba în butoi (cu melancolie, se înțelege), ba în câte-o plasă, adică mai multe, ditamai, de poți să le zici și năvoade (sau năvozi?), de n-o mai descurcă nimeni și rămâne așa încurcată și debusolată în veci. Cel mai nașpa a picat pe spate în fața a una bucată hombre, așa cam la unu` optzeci, ochi tulburător de albaștri, voce amețitor de sexoasă, că de altele nu mai vorbim. A picat și-a rămas așa, deși hombre zice să se ridice și să stea-n p... mă-sii acasă, până i-or pica toate plombele de bătrânețe, că el n-are nevoie de cucoane, nici picate nici despicate – nici în brațe, nici pe jos, nici pe spate și nici pe părțile laterale. Așa. Din când în când, această cucoană mai pică și la sorți, adică la sorții sorții ei care este să rămână picată și să nu se mai ridice, după cum îi spune și numele.
Odată, un domn mi-a declarat: „Doamna Ariana, sunteți o dulce, o scumpă, da’ n-aș vrea să fiți în grădina mea.” Hopa Mitică! De parcă grădina ta ar fi vreun fel de Eden în mărime naturală! Pe mine m-ai întrebat dacă mă interesează oferta? Ce-i drept, îl cam speriasem, săracul. Mă invitase la o cafea și, ca să-l dezarmez dintr-o singură mișcare, i-am declarat că eu cafea nu mai beau de la grădiniță, de când, o dată, când dădusem peste termosul educatoarei, am băut atât de multă, că mi s-a aplecat. Noroc cu sticla de whisky furată de frate-miu de la domnul învățător. Am dat-o pe gât și m-am dres ca prin minune. De-atunci, cafeaua zilnică la mine s-a înlocuit cu licoarea salvatoare. La întrebarea lui bulbucată (pardon! Numai ochii erau așa) dacă nu mă simt rău, i-am răspuns că s-a întâmplat o singură dată, ocazie cu care am descoperit antidotul, pe care îl port mereu în geantă, să fie... Cum care? Câteva grame de hașiș.
Așa că bietul om s-a tot dus în grădina lui sau ogradă, ce-o fi fost, să-și pască liniștit mioarele sau marițele sau cum le-o fi chemând, neuitând s-adauge politicos că i-a părut bine de conversație. La care eu, ingenuă, nesedusă și totuși abandonată pe jumătate, l-am întrebat: „Cu invitația la cafea cum rămâne?”. Întrebare care a avut asupra lui efectul pe care-l avea inelul asupra lui Rumburak, atunci când acesta îl răsucea, făcându-l să dispară instanataneu și premeditat, ceea ce n-am putea totuși să afirmăm și despre efectul Vanish asupra petelor de pe covor, fie el zburător sau nu. La faza asta, el a picat. Nu covorul. Nici Rumburak. Ziceam de domnul cu invitația. Dacă ar fi fost bărbat, mă provoca la o halbă de whisky, ocazie cu care ar fi-nțeles după prima înghițitură de ce mi se spune dama de pică, eu neavând defel rezistență la băutură, dimpotrivă și deopotrivă totodată.
Sunt urâtă. Deși lumea zice uneori c-aș fi frumoasă. Bărbații mi-o spun nu doar prin vorbe, ci și din priviri. Mă rog, aș putea crede că sunt interesați. Dar culmea e că mi-o spun și femeile, pe care nu le poți suspecta de vreun interes, eventual numai de puțină invidie. Că dacă-i mai multă, nu te-ar complimenta nici picate cu ceară. Odată, țiganca, femeia de serviciu, a-ncremenit cu mătura-n mână când m-a văzut și a mărturisit neîntrebată: „Doaaamna Ariana, ce femeie frumoasă sunteți!”. Hait! Taci, bre, să nu mă deochi! Când ți-o pune țiganu` o uitătură, nu te mai miști trei zile. Dau să mă fac cât mai mică, mai schioapă și mai cu ochii încrucișați, doar-doar și-o reveni din extaz și-oi scăpa și eu nedeochiată și neadunată pe făraș de pe jos. Ba încă o mai și consolez:
„Lăsați, doamna Soare (auzi ce nume de țigan!), că frumusețea e trecătoare. Ba mai mult, nici măcar nu e o condiție sine qua non pentru fericire.” „Sineva cum?” se zborșește la mine, gata să mă ia la alergat cu mătura. „Ba eu, dacă eram măcar pe jumătate frumoasă cât sunteți, aș fi ajuns departe, hăăăt!” Mda, cred și eu. În loc să fi ajuns în closet să faci curățenie, ajungeai tot în locul cu pricina, dar ca să-ți verși mațele deodată cu iluziile spulberate. Iar seara, în loc să ajungi în brațe la țiganul de Soare pentru o partidă de amor fierbinte, te aruncai în brațele disperării, după ce mai întâi dădeai o tură pe la duș, că doar și-acolo tot fierbinte se cheamă că este, mai ales dacă ridici temperatura apei la maximum. Chit că prețul gazului a cam crescut.
Madamme făraș nu se lasă: „Și nu sunteți numai frumoasă, da` și deșteaptă foc. Doooamneee, ce de calități!”, se tânguiește, în timp ce mie îmi vine să-i bag pămătuful pe gât. Ripostez cum pot: „Ce de calități bune la nimic!”. „Cum puteți, doamnă, să spuneți asta? E păcat de Dumnezeu să vorbiți așa! Cred că aveți toți bărbații la picioare - și tineri și bătrâni, și holtei și însurați.” Trebuie să lămuresc problema, altfel femeia nu mai doarme la noapte: „Uitați cum stă treaba, nu zic că, dacă mi-aș propune, n-aș putea avea toți bărbații, dar nu la picioare, ci între. Mă rog, chestie de nuanță. Sau de prepoziție, dacă e să ne menținem în registrul strict lexical. Ceea ce însă nu mă interesează. Mie îmi trebuie unul singur, și dacă acela nu mă vrea, restul pot să mi se urce și-n cap, nu-i de niciun folos.”
„Din toată povestea, eu am înțeles doar ceva de poziție. Dar nu știu care-i prostul să nu vă vrea. Eu, dacă aș fi bărbat, nu v-aș mai da drumul.”
Ptiu, ptiu, ptiu! Mulțumescu-Ți, Doamne, c-ai făcut-o femeie!

Cam asta, în mare, despre cum mă bârfește lumea pe față. Că pe la spatele meu n-am fost niciodată, să vad ce se spune. Altfel, sunt fată de treabă. Cu alte cuvinte, mă aflu mereu în treabă, atât într-a mea, cât și într-a altora, ce dacă nu mă privește. Că vorba ceea: „Când ești în treabă, toți te-ntrebă”.