Presimțind că ziua aceea avea ceva neobișnuit, Alex intră pe poarta imensă a facultății cu senzația că iar va lipsi de la aceleași cursuri mai plictisitoare decât după-amiezile în care, dacă nu citea, pierdea vremea prin camera sa din P11, holbând ochii pe pereții igrasioși și ascultând cine știe ce post de radio cu muzică de doi bani. Senzația nu dură nici câteva secunde pentru că, înainte de a o lua pe culoarul care ducea către amfiteatru, Alex se hotărî subit să coboare scările ce duceau către subsolul unde abia se deschisese barul facultății. Ce feeling ciudat avusese când pășise prima oară în acea hrubă, numită bar, unde totuși nu puteai servi nici o băutură alcoolică, dar, mai presus de toate, nu puteai respira normal datorită fumului gros de țigară. Și totuși, prefera atmosfera de aici cursurilor lipsite de orice substanță, din amfiteatre. Băncile și măsuțele negre, copiile după ziare interbelice lipite pe pereți, grafica tablourilor din separeuri, dar mai ales muzica ciudată, creau o atmosferă pe placul lui. Propice pentru cufundarea într-o delăsare tâmpă sau pentru citirea vreunei cărți, evident alta decât cele necesare pentru examene. Asta când separeul nu era plin cu doritori de discuții „intelectuale” sau absenți nemotivați de la diverse cursuri. Acum nu era și, prin fumul țigării pe care o savura, Alex privea absent, învăluit de muzica lentă, adormitoare, la negrul de abanos al mesei, cu gândul la ceva indefinit. Adi nu mai apărea. Trebuia să fi fost aici deja, dacă nu cumva asta era una din diminețile alea în care, spunea el, „mă doare-n cot de tot!” și se ducea la plimbare prin diverse locuri din oraș, la agățat sau la sală. Mda, ritmul muzicii aproape că-l adormea, dar se gândea acum că viața ar fi fost de o mie de ori mai plictisitoare, chiar nasoală, dacă barul acesta n-ar fi existat. Lumea care venea pe-aici era pestriță: studenți de la n facultăți, elevi de liceu fugiți de la ore, hippies bărboși și tipe în ii și blugi. Chiar și figuri mature mai puteai zări, din când în când, coborâte la o cafea și o țigară. Barul nu era altceva decât o altă lume, a acelora plictisiți de lumina de afară, de conformism și, de ce nu, de cotidianul mai mereu previzibil. „Ce pana mea face ăsta?” se întrebă privind în urma unei puștoaice ca de liceu, cu posteriorul bombat și sexy. Erau cu duiumul pe la orele amiezii, dar la ora asta era puțin probabil să apară vreuna. De obicei el „deschidea” barul. Se ducea mereu în același separeu, din capătul tejghelei, acolo unde nu-l zărea nimeni și putea vedea cine trece și cine pleacă. Acum nu era chiar singur, așa cum spera să stea până pe la 9, când se aglomera. „Ai un foc?”. Tipic, își zise, dar merge. Avea ochii albaștri și o privire care te făcea mai degrabă să te lași păgubaș, dar curând realiză că se înșelase. Era comunicativă, dezinhibată chiar. Îi aprinse țigara și ea se așeză în fața lui. „Ce citeai?” „Nimic special. Un jurnal.” Închise agenda și ea se prefăcu nedoritoare să continue discuția. Barul îi părea interesant și ,în scurt timp, află că ea nu mai călcase pe acolo. Ce căuta, atunci, așa de devreme în hruba aia? „Ia-mi o cafea și-ți spun!” Cafeaua veni, chioară și cu un strop de zahăr, așa cum ceruse ea, dar răspunsul nu sosea. Alex se făcu că a uitat și o chestionă despre liceu, dar se văzu nevoit, după ce ea i-o reteză scurt, dar cu oarecare eleganță:
- Am venit pentru tine!
Perplexitatea era o senzație străină pentru Alex, un tip cerebral, cu multă stăpânire de sine și fără inhibiții în fața sexului frumos. Dar acum parcă nu se mai simțea în toate apele lui. Își reveni, din fericire, repede și schiță un zâmbet ușor sarcastic, privind-o cu interes. Era plăpândă, dar „bine”, cu sânii rotunzi, mascați superficial de un șal vișiniu, cu o figură de copilă, dar ascunzând, în ochi, un licăr de răzvrătire.
- Pentru mine, zici?
- Nu auzi bine?
Observă că jocurile în care-i plăcea lui să se lanseze, înainte de a agăța vreo puștoaică, nu erau, vai, inventate de el și se lăsă purtat de val.
- Ce vrei?
- Mai mult decât ai crede!
- Fii mai puțin ambiguă! Îmi plac romanele polițiste, nu fetele misterioase!
Așteptă de la ea un rictus nervos, o cabrare, un atac, dar nu obținu decât un sfert de zâmbet gri și un val de fum în obraji.
- Crezi că mă joc cu tine?
- Așa îmi pare. Ai de altfel aerul că ești ca o redută inexpugnabilă. Dar cred că e numai o impresie. Dacă vrei un compliment, poftim: ești, într-adevăr, imprevizibilă.
- Mersi!
- Să revenim la ce ne doare!
Un rotocol de fum spre ochii lui. De obicei nu înghițea asemenea fițe, dar era prea curios ca să mai reacționeze.
- Vreau să fiu primul tău inițiat!
Ce dracu’ mai însemna și asta? Ori el înnebunise, ori în cafea puneau ăștia, mai nou, ceva droguri, ori țigara avea prafuri? Se forță cât putu să nu pară tulburat, dar puștoaica îl măsura cu ochi mai pătrunzători decât lama unui cuțit. Simți o arsură în piept și se asigură că își reprimase orice reacție adversă față de tipa asta căreia nu-i dădea nici 14 ani, dar care părea a avea o minte brici. Se gândi să se folosească de ea pentru vreo excursie în doi la munte, dar socoti că ar fi mult mai prudent s-o citească, înainte de a afla cum dăduse de el. Ce naiba, nu spusese nimic, nici măcar lui Adi! Urma să-i spună azi, dar încă se îndoia că el ar fi de acord, într-o primă fază, să piardă vremea cu asemenea prostii. Trecu repede peste uimirea ce-l luase în stăpânire și se eschivă:
- Cum te cheamă?
Era puțin mai aspru, dar păstra limitele unei decențe bine calculate.
- E vreun criteriu de admitere?
- Ascultă, nu vrei, mai bine, să mergem undeva, la munte, în week-end! Aerul tare face bine!
- Ce naiv ești! îl fulgeră. Ai impresia că sunt chiar proastă, nu? Te previn că până nu-mi dai un răspuns clar, te sun și noaptea la telefon și vin și la cursuri și la seminare și chiar la tine acasă. Mersi pentru cafea!
Se ridică foarte natural, fără urmă de repulsie, aruncându-i chiar o privire admirativ-superioară și ieși din bar, legănându-se aproape provocator.
Alex nu se mai gândi la ea. Vreo elevă plictisită, fără chef de lecții, cursuri sau altceva sau poate chiar un truc ieftin pentru a obține apa aia chioară, numită cafea. Ziua se anunța plictisitoare și decise că orice s-ar întâmpla nu se va mișca din separeu pentru vreo șase-șapte ore. Unde era dementul ăla? Avea impresia că adoarme, învăluit de muzica cu inflexiuni oriental-tibetane a unei trupe obscure de ambiental. Nu prea pe gustul lui, hrănit mai mult de sonoritățile orgii lui Klaus Schulze decât de asemenea acorduri noi. Pachetul de țigări era încă plin, deci putea sta liniștit până ar fi decis să se ridice și să plece spre librărie sau spre Cinematecă. Dac-ar fi știut ai lui cu ce se îndeletnicea la facultate și pentru ce îi plătiseră meditații să intre la Litere. N-avea aproape nimic în comun cu facultatea aceea, în afară, poate, de pasiunea de a citi de mic și de a sta în sala de lectură ore întregi, iar materiile predate aici îl îngroziseră, cu mici excepții: literatura și cursurile de limba engleză în conversație. Ora își scurgea clipele în ritmul muzicii, când moale ca briza mediteraneană, când animată de vreun pasaj puțin mai sacadat executat cu virtuozitate de vreun maestru al unui instrument necunoscut, de sorginte asiatică. Curând, avea să se contopească cu cealaltă oră pentru ca, apoi, să se topească, turnându-se în ea, în jocul vioi al secundelor. Alex închisese ochii, văzând-o pe puștoaica obraznică, dându-și seama că-l jucase pe degete ca pe un copil dispus să facă ce-i cere mămica pentru a căpăta o jucărie sau o prăjitură. Numele! Uitase să-i dea numele! Avea să-l caute, își spuse amar. Dar trebuia să-și ia revanșa neapărat. Poate-l confundase, dar se vedea din privirea ei că nu era așa. Aflase cumva și nu era deloc lămurit cum.
- Ce faci, bă, iar fumezi!?
Își reprimă o înjurătură scabroasă. Îi sărise inima din piept, cufundat fiind în gânduri, dar se stăpâni!
- Ce dracu’ faci, mă! Umbli ca fantomele?
Adi râse:
- Dă, bă, o țigară! Ultima!
Îi întinse pachetul cu o privire de șarpe călcat pe coadă. Tăcură o vreme aruncând fumul în separeul destul de larg. Fără prea multă convingere, începu să-i explice proiectul. Calm, Adi asculta, aparent cu mintea la alte alea, mai ales că barul se umplea treptat de siluete cu forme rotunde și pași legănați lasciv, care ocupau separeurile aprinzându-și țigări, căutând brichete uitate în sala de curs sau aruncând priviri curioase prin celelalte colțuri.
- Băi, maniacule, tu auzi ce zic eu aici?
- Ce? Cum o chema!?
- Saveta! Ce crezi că-ți vorbeam de vreuna la care te holbezi tu acum? Hai, gata! Nu-ți mai zic nimic!
Ce naiba, doar nu ghicise și ăsta că el a stat de vorbă cu puștoaica, mai adineauri! Ziua asta era paranormală. Nici când fusese prima oară în pădurea Baciu nu se simțise așa. Parcă i se vedeau gândurile prin țeastă, trădându-l.
- Man, vreau să ocupăm barul!
Mizase pe efectul șocant al ideii. Nu se înșelase! Zâmbitor, cu ochii pe sânii unei tipe roșcate, planturoase, Adi suflă ultimele resturi de fum din țigara terminată, cu o oarecare senzație de teamă că prietenul său se țicnise. Privi deconcertat în ochii acestuia și adăugă, :
- Tinere, am senzația că citești prea mult! Mai lasă literatura și ieși și tu cu vreo femeie! Știi ce reconfortant e!
Făcuse o obsesie din asta. De multe ori visase că barul era un loc ideal pentru inițierea unei găști, a unei noi religii, a unui spațiu privat unde să desfășoare, departe de ochii lumii, un fel de activitate culturală, ferită de închipuiți, poeți ratați, speculanți de literatură falsă, vulgară și de oportuniști care aveau apetență pentru asemenea cercuri, care le-ar fi putut gâdila orgoliul și facilita ascensiunea în societate sau, pur și simplu, în cadrul unui grup. Ceva spontan, degajat de orice constrângere materială și spirituală. Ceva egocentrist, ocult, pentru cât mai puțini inițiați. Ceva care să semene cu un cenaclu, dar să nu se supună nici unei reguli, în afara celei valorice, dar a unei valori intrinsece și nu declarative, animată de orgolii seci. Fără public și publicații, fără exacerbări de sentimente, de orice fel ar fi fost acestea, dar cu o emulație deosebită. Treptat, barul ar fi putut fi ocupat numai de adepți ai noii mișcări, dar în chip tăcut, racolarea urmând a se face și pe cale subliminală, dacă era cazul. Orice intrus ar fi putut fi lesne eliminat prin inocularea convingerii că nu are ce căuta acolo. Cafea și sucuri se găseau și în alte părți, mai puțin obscure și încărcate de atmosfera apăsătoare din bar. Cine dorea putea să rămână, dar după ce demonstra că tot ce avea să vadă și să cunoască acolo avea să rămână pecetluit. Trebuia să fie ceva asemenea unei Dead Poets Society.