“Eu am ochii albaștrii în ochii ei...?” Acum am înțeles de ce mă iubește. Dar cine a făcut asta? Poate chiar aceeași ființă care m-a făcut și pe mine să mă îndrăgostesc de ea. E atât de ciudat.
Clipa din stânga se lovește de clipa din dreapta și îmi fac gândurile să se simtă invalide în scaunul lor de păcat și lene.
Afară, soare, lumină puternică. Întotdeauna mi-a plăcut soarele, dar de ceva timp mă simt uscat de el ca un vampir care se topește de durere sub lumina lui. Ochii mă dor și trupul nu mai vrea să mai reacționeze ca înainte, când eram liniștit în liniștea mea.
Pe piciorul tău era desenat un semn care arăta cât de cuminte erai când erai mică. Era o mică excrescență, ca un mic tatuaj natural care semăna cu o broscuță. Adoram să ating locul tău de necumințenie. Desenam cu degetul conturul plăcut al micii tale cicatrici. Și acum simt cum degetul îmi spunea unde sunt colțurile mici ale micii urme de durere trecută și îngropată în frumoasa ta piele.
“Eu am ochii albaștrii...?”
Știu că o enervează un pic de fiecare dată când pun întrebare asta, dar nu a știu niciodată cât de mult îmi place să glumesc cu ea, să o fac să încrunte un pic din sprânceană, să știu că pot să o împac după aceea cu urme de disperare, că poate nu îmi înțelege gluma.
Azi fug de mine, pentru că în mine ești tu cu vis, cu real, cu dorință. Nu pot să scap de mine așa cum ai scăpat tu de mine, oricât de mult aș încerca să mă jupoi de gânduri și de amintiri.
Am mâna cu amintirea ei și încerc să îmi imaginez obrazul tău cu amintirea lui. Cum simțeai când te atingeam sub urechiușă, când închideai ușor ochii de plăcere, când închideam ochii să pot să simt ce simți tu? Eu nu mai am lacrimi pentru vise și amintiri. Tu mai ai oare?
“Eu am ochii albaștrii...?” Asta explică de ce eram atât de îndrăgostit de tine.