agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-05 | [This text should be read in romana] |
Săptămânile trecuseră repede, fluide, înmuiate de canicula din ce în ce mai puternică. În aceste zile de vacanță, Gheorghiță, nu prea știa cu ce să își umple timpul.
Se trezea dimineață la ora la care ar fi trebuit să plece la școală, dar își amintea imediat că nu trebuie să mai facă asta. Gustul dulce al libertății îi umplea gura și își întindea trupul încă amorțit de somn într-un căscat lung și profund. Încerca să mai moțăie pentru câteva minute, dar deja mintea i se umplea de zgomote și lumini, scoțându-l definitiv din plăcuta plutire în starea aceea tulbure de semitrezie. Încerca, cu ochii strânși, să își amintească frânturi din ceea ce visase. Nu reușea să compună nici măcar o imagine și tot ceea ce rămăsese, era doar starea aceea nedefinită de bine. În casă era pustiu. Mama, ca de obicei, plecase la serviciu, iar surorile sale, cine știe pe unde. Hotărî să meargă la cinematograf. Era vineri și vinerea se schimba filmul pentru săptămâna următoare. Avea șase lei, atât cât costa biletul. Banii îi procurase așa cum făceau toți copiii din bloc: ducând câteva sticle la centrul de reciclare din cartier. Pentru o sticlă de un litru primea doi lei, iar pentru cele de jumătate un leu. Calculul era simplu: trei sticle de un litru făcea cât un bilet la film. Strângând în pumn jumătatea de bilet ciopârțit cu un gest nervos de plasatoarea de la intrare, Gheorghiță păși dincolo de ușa mascată de draperia de catifea neagră. Lumina era slabă, sunetele atenuate de izolația antifonică de carton striat de pe tavan. Închise pentru o clipă ochii și inspiră puternic aerul mirosind a parchet frecat cu petrosin. Trecu printre scaunele batante, acoperite cu huse verzi și își găsi un loc undeva la mijlocul ultimului rând. Sala nu era plină la ora asta. De obicei se aglomera seara, la ultimele două reprezentații, dar acum își putea lesne găsi un loc bun. Luminile pâlpâiră de trei ori, semn că filmul începe. Sala fremătă și apoi înțepeni. Pe ecranul alb începură să curgă imaginile însoțite de muzica răgușită din difuzoare. Era un film chinezesc „cu lupte”. Gheorghiță nu era fascinat atât de figurile de arte marțiale combinate cu trucaje prost făcute, ci mai degrabă de limba aceea atât de ciudată care nu semăna cu nimic, uneori guturală, alteori pițigăiată, cu sunete mestecate între dinți. Avea în ea o muzicalitate pe care copilul o urmărea atent, pierzând din loc în loc firul acțiunii. După exact o oră și douăzeci și cinci de minute pelicula se termina, ca de fiecare dată, cu eroul principal privind victorios peste trupurile însângerate ale dușmanilor. Gheorghiță nu ieșea printre ultimii din sală urmărind genericul de final estompat acum de luminile neoanelor care se aprindeau pe rând. Lumina zilei îl surprindea, îl cobora în realitate brusc, făcându-l să își frece cu putere ochii. Filmul, oricare ar fi fost el, producea în Gheorghiță o impresie puternică și nedefinită, ce nu îl părăsea decât mult timp după aceea. În acele momente de revenire, simțea în adâncul lui un loc dureros pe care de cele mai multe ori îl evita. Era ca un abces al sufletului care te deranjează doar când îl atingi. O mică umflătură roșiatică sub care se coace infecția. ceva nu era la locul lui. Începea să își dea seama că lumea concretă din jurul lui e îngustă și strâmbă, că el însuși este îngust și strâmb. Privea oamenii pe lângă care trecea și nu le vedea chipurile. Păreau mai degrabă niște momâi colorate, asemenea unor manechine lucioase, cu mâinile îndoite, împietrite în gesturi nefirești, cu ochii holbați în gol, îmbrăcate stângaci cu haine abia ieșite din producție. Ori de câte ori trecea prin fața vitrinei magazinului de confecții, Gheorghiță se simțea urmărit de privirile lor de plastic și o dată avu chiar impresia că întorceau capul după el. Asta îl făcu să ocolească magazinul și dacă era nevoit să treacă pe acolo, le privea doar de pe celălalt trotuar. Buboiul din inima lui se cocea încet, în liniște, fără ca Gheorghiță să găsească cuvinte potrivite pentru a-l numi. Pe strada lui, socialismul înainta cu pași grăbiți. Casele particulare înșirate în jurul blocurilor, fuseseră dărâmate de pe o zi pe alta și tot la fel de repede, au început să răsară fundațiile unor blocuri noi, spre marea bucurie a sutelor de copii care găseau noi și noi locuri de joacă printre grinzile de beton gri. Gheorghiță se oprea uneori și privea cu uimire brațul galben al macaralei „turn” care se mișca cu precizie luând în cioc câte un panou imens de metal pe care îl depunea încet în alt loc. Undeva, lângă o baracă, un tânăr dezbrăcat până la mijloc, se spăla într-o găleată de plastic. O făcea cu mișcări încete, obosite, suflând cu putere în palmele pline apă. Gheorghiță avu o tresărire. Tânărul acela, nu prea înalt, cu părul creț și negru semăna oarecum cu el. Asemănarea nu era neapărat fizică ci mai degrabă atitudinea și gesturile lente, șovăitoare, timide, îi atraseră atenția. După ce îmbrăcă un tricou curat, tânărul încuie baraca și porni în urma colegilor săi de muncă ce se îndreptau spre terasa din apropierea șantierului. Cârciuma cu terasă era o binecuvântare pe căldura asta și, în fiecare seară, după program, „băieții” se opreau la o bere. Gheorghiță urmări curios grupul de muncitori care se așezară la o masă acoperită cu umbrelă. Se apropie fără să își dea seama, astfel încât putea să audă ceea ce vorbeau. După prima halbă, băută pe nerăsuflate, limbile se dezlegaseră și începură să vorbească tare, unii peste alții. Tânărul tăcea și asculta încuviințând din când în când pe unul sau pe altul. Urmă o altă halbă aburită, și încă una, și astfel se strânseră pe masa de metal, un braț de căni de sticlă zornăitoare. După vreo oră, începură să se ridice unul câte unul pornind fiecare spre casa lui. Tânărul rămas singur, se ridică anevoie de pe scaun și sprijinindu-se de spătar, făcu câțiva pași împleticiți și, regăsindu-și într-o măsură echilibrul, o luă încet spre casă cu genunchii înmuiați de oboseală și de bere. Trecu pe lângă copilul care îl privea cu ochii măriți: „Ce te uiți, bă?” Gheorghiță întoarse privirea în altă direcție, prefăcându-se că nu auzise. Când tânărul dădu colțul unuia dintre blocuri, Copilul o rupse la fugă în urma lui. Apucă să vadă cum tânărul intră în scara blocului sprijinindu-se cu greu de ușa de metal de la intrare. Gheorghiță simți că trebuie să-l urmărească. Avea o stranie senzație că se vedea pe sine însuși. Se așeză pe banca știrbă din fața blocului și încerca să-și dea seama ce se întâmplă. Deodată văzu clar în fața ochilor, ca într-o viziune, că tânărul acele era el, era el dar undeva în viitor, cel ce avea să devină. Îl cuprinse o spaimă cumplită și rece care îl paraliză. Șuvoiul de gânduri îi fu întrerupt brusc de un zgomot de farfurii sparte și strigăte ce veneau de la apartamentul de la parter. Pe fereastra deschisă de la bucătărie se auzea vocea joasă a tânărului înjurând furios și apăsat. Îi răspunse o voce înaltă, înecată în lacrimi a unei femei. Din toată gălăgia răzbătea plânsetul ascuțit și imperativ al unui sugar speriat. Un miros atât de familiar de tutun puturos și acru umplu aerul și, la fereastră, apăru transpirat și îmbătrânit de furie și băutură, tânărul cu o țigară în colțul gurii. Gheorghiță și tânărul se priviră în ochi pentru câteva clipe. „Ce te uiți, bă? Cară-te că-ți rup oasele!” tună atunci vocea care se înecă în tuse. Sugarul nu contenea să plângă. Tânărul scuipă cu ciudă, se întoarse în grăbit și mai furios, în casă zbierând la femeie: „Unde-i împielițatul, că-l arunc pe geam. Fă-l să tacă o dată că nu știu ce fac!” Atunci femeia fugi pe ușă cu ghemotocul de copil în brațe și trecu pe lângă Gheorghiță, care asista la toată scena cu gura deschisă. Întoarse capul la timp spre fereastra de unde, o cană de faianță zbură spre el și se sparse zgomotos de stâlpul de metal al gardului ce împrejmuia spațiul verde din fața blocului: „Tot aicea ești? Ei las’ că te aranjez eu!” Fără să privească înapoi, Gheorghiță o rupse la fugă. Alergă în neștire printre blocuri, având senzația că tânărul în maieu și pantaloni scurți îl urmărește. Se opri într-un târziu respirând greu, rezemat de gard, ținându-se de splina ce îl durea îngrozitor. Își dădu seama că nu îl urmărea nimeni. Se întinse pe iarbă și închise ochii. Tânărul era acolo, în mintea lui, rânjindu-i: „Al meu ești!” Va urma… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy