De-a lungul zidului, pașii vorbesc o limbă a lor, sună înfundați și grăbiți, căutînd să nu facă prea mult zgomot. Mă trezesc cum, balansîndu-mă pe vîrfuri, sar cu pași nesiguri din piatră în piatră.
Proptindu-mă de zidul aspru, mă odihnesc și îmi șterg cu degete zgîriate praful de pe fustă.
Iedera bătrînă se încolăcește pe cărămizile ciuntite și lianele se strecoară printre crăpături.
Caut de un sfert de oră intrarea, o ușă, ceva care să-mi permită să intru, dar zadarnic. Din cînd în cînd, cîte o nișă adîncă mă induce în eroare și văd doar printre grilajuri din fier ascuțite la vîrfuri, cimitirul cufundat într-o liniște deplină.
Acolo vreau să ajung, pe aleile somnoroase, printre tufele de lilieci și statuile încremenite într-o veghe tăcută.
Caut mai departe și privesc îngrijorată cerul, seara se apropie cu pași repezi, iar porțile cimitirului se vor încuia.
În sfîrșit, după un colț se ridică măreață intrarea; porți din fier forjat sînt ținute de stîlpi bătrîni care, sus, se unesc într-o arcadă.
Pe arcadă stau săpate cuvintele „aici locuiesc cei obosiți; - lăsați-i să se odihnească în pace“ ; în stînga și în dreapta, doi îngeri uriași își împreună aripile deasupra porții. Alături, mai este o ușiță mică prin care mă strecor spre interiorul cimitirului.
În curtea largă, într-o parte, o fîntînă cu un bazin adînc oferă apă pentru stropitorile și cănile vizitatorilor. Miros de flori moarte și putrezite atîrnă în aer, iar pe aleele tăcute se preling încet umbrele serii.
Copacii înalți își flutură unul altuia un foșnet de noapte bună.
O iau pe aleea principală de unde cărări înguste duc spre mormintele mai mici, locuri de veci, de-o palmă lățime pentru cei sărmani. De-a lungul drumului, se înalță statui mîndre din marmură, îngeri triști, zîne gingașe cu rochiile fluturînd, un bărbat în genunchi cu mîna la frunte, doi tineri într-o îmbrățișare veșnică și cruci lucrate măestru, cu gravuri aurite.
O iau la dreapta, pe o cărare neînsemnată; iarba înaltă îmi mîngîie gleznele. Fusta-mi foșnește neliniștită, nu știu de ce am luat-o pe aici, ceva îmi spune că e drumul bun.
Printre tufișuri se vede cîte un mormînt părăsit, iarba și buruienile acoperă crucile vechi; prin umbra lor nu pot desluși numele celor ce se odihnesc de ani.
Dintr-o dată mă opresc brusc, aproape să cad într-un șanț care, la piciorele mele, stă ascuns în iarbă; de abia în acel moment aud un susur de apă care, ascunsă și ea, curge pe sub florile aplecate.
Mijesc ochii și caut visavi un loc unde să pot sări. După ce mă asigur că nu este nimeni prin apropiere, îmi suflec poalele fustei șI, cu un salt, traversez șanțul.
Ajunsă dincolo, mă scutur de umezeala ierbii și privesc în jurul meu.
Ceva este altfel, iarba este mai pufoasă, flori necunoscute cresc drepte și mîndre, drumul este moale sub picior și umbra înserării a dispărut. În locul ei este o lumină aproape violetă, odihnitoare și ireală.
Mă simt foarte liniștită. Merg pe pajiștea moale ca și cum mă pregătesc pentru o întîlnire, știu precis, în fața mea voi întîlni ceea ce caut de atîta timp.
Și într-adevăr, la vreo zece metri depărtare văd o casă de piatră; nu are nimic deosebit, doar ferestrele sînt foarte înguste iar acoperișul este țuguiat, parcă deslușesc o cruce în vîrf, dar refuz să cred că este un cavou.
Prn ferestrele înguste văd o lumină slabă care, din cînd în cînd, se-ntunecă-n umbre mișcătoare.
Ușa este din lemn masiv cu cioplituri măiestre, iar mînerul din bronz arată foarte vechi și pătat de timp. Nu îndrăznesc să mă apropii prea mult și să tulbur liniștea locuitorilor, deși undeva simt că nu deranjez pe nimeni.
- IIIIIIntră, IIIIIIintră Maaaaaaleeeenaaaa, în sfîrșit ne-ai găsiiiiiit??????
Tresar cînd îmi aud numele și o bucurie de revedere mă cuprinde.
Împing ușa grea și pășesc într-o sală lungă cu pereți din marmură.
Casa părea, de afară, nu mai mare de doi metri pe doi metri dar aici, înăuntru, pare un palat nesfîrșit; un balcon sprijinit de stîlpi groși merge de jur împrejurul sălii; în mijloc se întinde o masă lungă cu tot felul de carafe și vase din argint. Scaune nu sînt, nici nu trebuie, mesenii plutesc deasupra mesei sau dansează printre stîlpii de marmură făcînd piruete prin aer.
La capătul mesei, o floare uriașă din piatră și-a deschis petalele, iar în mijlocul ei se află o lumînare mare, aprinsă: copia florii în care stă.
Nu mă mir să văd îngerii de pe alee, zînele cu rochiile fluturînd, bărbatul îngîndurat cu mîna la frunte și perechea de îndrăgostiți stînd și aici îmbrățișați. Toți plutesc de la podea spre balcon și dansînd prin aer se prăbușesc din înalt, ca apoi să se învîrtescă deasupra mesei, ciugulind în zbor fructe transparente.
Ei sînt la fel de transparenți, pot vedea prin trupurile lor sala pînă la capăt, o ceață fumurie îi învăluie și plutesc ușori, asemenea unor nori jucăuși.
- Haaaaai Maleeeeeenaaaaa, rîzi cu noooooi, bucură-teeeeee, te-am chemat de muuuuult, dar drumul aici nu-l găsește oricineeeeee; noi ți-am auzit visurile și ți-am trimis gîndurile noaaaaaastreeeeee.
Toți se pare că vorbesc cu mine și glasurile lor ajung la mine ca un ecou dulce, care mă leagănă ca un val înainte și-napoi.
Da, acum știu unde am ajuns, dar nu știu de unde vin. Există numai o cale pe care-o știu cu siguranță, restul este numai amăgire.
Aș vrea să zbor cu ei, să mă-nvîrt în jurul coloanelor, să mă prăbușesc de la balcon și să plutesc lin deasupra mesei, să zmulg o boabă imaginară de strugure și să o ciugulesc în zbor.
O muzică nevăzută sună în sala rece și menuetul lor prin aer este lin și grațios. De mine se apropie fluturînd o zînă, este gingașă și diafană, rochia lungă se înfoaie ca o spumă sidefie în aer. Îmi întinde mîna zîmbind și plutesc cu ea în jurul sălii, facem piruete de-a lungul coloanelor șI, zburînd de-a lungul mesei, culegem în zbor fructe exotice.
- Malena, tot ce vezi aici, nu ai voie să povestești nimănui, tu ești singura care știe taina noastră, ne-ai chemat în visurile tale și am vrut să te cunoaștem
Mă simt ușoară, îi cunosc pe toți, nu știu de unde și nici nu vreau să știu, sînt de ani în visurile mele, noapte de noapte le-am ascultat muzica și jocurile, drumul a fost lung șI, în sfîrșit, l-am găsit!
- Maleeeeenaaaaa, Maleeeeenaaaa, s-a făcut oooooraaaa, trebuie să pleeeeeci!!
Ecoul mă ajunge din nou și-mi dau seama că a venit timpul să plec. Dar nu vreau, unde să mă duc?....aici sînt visurile mele, aici mi-am construit lumea mea, mi-a trebuit mult timp pînă am găsit-o, unde să plec acum?....nu vreau să mă despart.
Dar ei dispar; încet, încet se topesc prin pereții de marmură fluturîndu-mi cu mîinile devenite șuvițe de fum.
Mă așez lîngă floarea albă uriașă, lumînarea mă încălzește, las capul pe genunchi și-mi închid urechile așteptînd noaptea următoare.

De-a lungul aleeii, lîngă statuile încremenite-a apărut a doua zi o statuie nouă, albă: o fată stînd cu capul pe genunchi lîngă o floare uriașă. În floare, o lumînare aprinsă. Alături, o cruce proaspăt săpată în pămînt, cuvintele aurite săpate în cruce le pot dezlega numai locuitorii cimitirului.
Statuile și-au schimbat poziția, puțin întoarse, înclină capul parcă a bun venit spre fata împietrită. ..............