Caut azi printre ruinele casei ei și încerc să recompun topografia camerelor. Vreau să găsesc locul unde își avea dormitorul. Acolo unde am petrecut în compania muzicii și a albumelor de călătorie, pe care le avea strânse ca pe o comoară de mare preț. Deodată, din cer încep să cadă primele săgeți ale ploii. O ploaie rece, măcinând fuioare prelungi de apă plină de tristețe. Tristețe de toamnă. Zgomotul picăturilor pe podeaua jilavă, amestec de tencuială căzută cu frunze rătăcite din teiul ce se ridica în spatele magaziei de lemne, îmi aduce aminte de alte ploi mirifice sub care mi-am tors caierul existențial umil și fermecător totodată. Plouă mărunt și eu nu am de gând să mă adăpostesc iar în foișor. Simt cum hainele se lipesc de mine. Acel sentiment straniu și nesuferit când pantalonii devin burlane neîncăpătoare pentru puhoaiele din înalt. Încerc să fac abstracție de aceea senzație, dar simt ca pe vremuri cum îmi vine să smulg de pe mine hainele ce au devenit ca o pastă uniformă de ploaie și frig. Acum mi-amintesc exact când mai trăisem această scenă. Acolo, la spitalul de copii, la căpătâiul Fabiolei...
Când am zărit într-o după-amiază mașina salvării la poarta ei, am crezut că d-na Bachner avusese iar o criză de inimă. Dar, când mama s-a întors din vecini, mi-a spus pe un ton neutru, deși știa că asta mă interesa mai presus decât orice lucru pe lume:
- Fabiola a fost dusă la spital...o apendicită rebelă...mi-a spus d-na Stamatiade, vecina d-nei Bachner...
- Ce apendicită? am zis eu tulburat. Aseară, când ne-am despărțit, era bine... Nu se poate...Trebuie să fie altceva la mijloc. Ești sigură? am întrebat-o eu, speriind-o cu fața mea palidă și umbrită de neputință.
- Eu ți-am spus ce am auzit... O să te interesezi mâine la d-na Bachner. Că așa este frumos...Doar sunteți prieteni nedespărțiți...Dar nu înseamnă să faci din asta o tragedie, așa cum îți citesc acum în ochi!
Cum credea biata mama că aș mai fi putut trece acea noapte fără să știu cauza pentru care Fabiola se afla în spital? Afară începuse să cadă o ploaie nemiloasă. Parcă toate lacrimile sfinților se grămădiseră în norii ce atârnau ca niște pălării cernite peste fruntea cerului. Mi-am făcut repede un plan să scap din chingile casei. I-am spus mamei că în noaptea aceea am de gând să merg la bunica. Poate o să rămân la ea. O știam bolnavă și faptul că îi luam mamei din program și acea îndatorire, cea de a o vizita întotdeauna pe seară, a făcut-o să nu chibzuiască prea mult până să-și dea acceptul. Bunica stătea la două străzi de noi, așa că nu avea de ce să-și facă griji. Când am ieșit în stradă carul plin de fulgere și tunete al cerului tocmai se rostogolea peste ecoul vântului ce urla turbat la firele de înaltă tensiune, certându-se cu copacii ce se înfoiau de neliniște. Trebuia neapărat să vorbesc cu d-na Bachner. Să-mi spună de ce și unde a fost dusă Fabiola. Dar degeaba sunam la sonerie. Mi-am amintit de guta ei rebelă, de faptul că spre seară nu mai răspundea la nimeni. Am escaladat gardul alunecând pe toboganul de iederă mustind a apă incoloră și am pășit cu teamă pe alee. Nu voiam să o sperii, dar trebuia să stau de vorbă cu ea. Foișorul părea un drumeț rătăcit, părăsit la o răspântie. Nu știu de ce, dar printre arpegiile ploii parcă l-am zărit cum mă arată cu degetul frunzelor ce pluteau bete de îmbrățișarea vântului, silabisind: „El este Darius, cel care a uitat legământul...legământul de sânge...!”.
Când d-na Bachner m-a zărit în prag cu mutra mea plouată, și la propriu și la figurat, cu hainele șiroind pe mocheta muștar de la intrare a scăpat un strigăt de uimire, amendat imediat de glasul ei blând.
- Mă gândeam, chiar...ce o fi cu Darius de nu apare să se intereseze de Fabiola mea...?
Nu mi-a dat prea mult timp de gândire pentru a o surprinde cu avalanșa întrebărilor, ci mi-a spus doar atât.
- Este la „Grigore Alexandrescu”, spitalul de copii. La secția chirugie...o criză de apendicită...așa, din senin... Lina, fata în casă, a însoțit-o cu salvarea. Am trimis-o acum câteva minute iar la ea, să vadă cum se simte și să-i ducă fructe. Dacă știai, plecai cu ea într-acolo...
Lina nu-mi inspirase niciodată încredere. Mă deranja modul în care mă privea ori de câte ori o întâlneam la Fabiola și aveam să aflu mai târziu de la prietenii mei - Dan, care știa, bineînțeles, de la frate-său, Doru - că Lina era o mare curtezană, mereu la vânătoare de carne fragedă, așa cum eram noi pe atunci.
Am plecat gonind spre stația de tramvai. Mi-amintesc, aveam în buzunar doar un leu și cincizeci de bani. Îmi făcusem însă socoteala. Un leu, biletul de tramavai, dus-întors, și de restul să-i iau ceva dulce Fabiolei, să nu mă duc la ea cu mâna goală ca ultimul vagabond. Tramvaiul moțăia la cap de linie. Ai fi zis că era un bătrân care stătea pe gânduri cu o întrebare pe buze: „Ce să mă mai pun în mișcare pe zloata asta! Nu e mai bine aici, aproape de Depoul Rahova...?”. Când s-a urnit pe șine, aș fi dat orice să-i pot împrumuta din vigoarea mea numai să prindă ceva viteză și să mă ducă mai repede lângă patul Fabiolei. La prima stație a urcat un copil care ținea de mână un cerșetor. Erau ca un grup statuar al deznădejdii, cu hainele cotropite de dușmănia ploii, cu niște sandale stâlciate în picioarele goale, roșii de frig, căci toamna se refugiase deja în brațele frigului ca o amantă perfidă. Bătrânul orb a început să se jelească cu foc, sprijinindu-se de bara metalică ce separa rândurile de scaune. În acest timp, copilul mergea ținând în mâna-i mică, tremurândă, o pălărie turtită, soioasă, în care aștepta să cadă o cât de mică milostenie. Chiar dacă în vagon nu eram decât trei călători, totuși, copilul, cu un reflex ce-l purta în trup și în gând, se oprea umil în dreptul fiecărui scaun, chiar dacă acesta era gol. M-a năpădit prima dată un gând potrivnic: „Ce să fac? Să-i dau leul din care trebuia să-i iau ceva dulce Fabiolei și să mă și întorc acasă cu tramvaiul, sau să mă fac și eu că plouă, cum se făcea vremea ce se burzuluise din ce în ce mai tare afară?”. Am vrut să închid ochii, să mă prefac obosit, dar mi-am amintit atunci de vorbele bunicii: „În orice cerșetor stă Iisus cel Blând și, ceea ce dai, îți va fi întors împătrit!”. Nu știam atunci dacă era Iisus cel ce stătea acolo, ținându-se de bara metalică, murmurând acea litanie ce-ți sfâșia sufletul, dar am lăsat bănuțul meu să cadă în pălăria ponosită a copilului. Am ajuns la spital aproape tremurând de frigul ce-mi intrase în oase ca niște sulițe de gheață. Cu mâna goală, bineînțeles, dar cu speranța în suflet că milostenia mea va găsi într-o bună zi ecou în bunătatea Celui de Sus. M-am hotărât să rup un trandafir din tufele ce străjuiau aleea principală a spitalului. Ca să-l ofer Fabiolei. Lujerii aceia înalți păreau ca îmbrăcați în ceară, neclintiți sub răpăielile ploii ce nu mai contenea. Am încercat să smulg cu degetele înghețate un fir și spinii mi-au pătruns în carne, făcându-mă să gândesc că totul nu este decât reflexul durerii pe care tufa de trandafir mi l-a transmis când i-am sfâșiat corola mândră. Abia atunci am simțit că mi se lipiseră hainele de trupul ce ardea de nerăbdare să se oprească lângă patul Fabiolei și o senzație de greață, amestecată cu frisoane m-a cuprins brusc. Nu puteam da înapoi. Trebuia să o văd. Să o aud. Să-i simt durerea, atât cât ar fi putut să mi-o transmită prin mângâierea ei. Am intrat în holul mare al spitalului și am privit dezorientat în jur. Fabiola era acolo, dar unde? La chirurgie, îmi spusese d-na Bachner. Dar cum să ajung la chirugie? Dintr-odată, un glas ce venea din spatele unui birou de informații m-a țintuit locului.
- Pe cine cauți, copilaș?
Am zărit o doamnă corpolentă cum iese din spatele oficiului, îndreptându-se spre mine. Halatul de un alb imaculat, pasul hotărât, privirea cercetătoare, ca un sfredel, m-au oprit locului. M-a privit cu compătimire, ținând cont că arătam jalnic, așa ca un burete stors și pricăjit.
- Sora mea...am mințit eu nonșalant. Sora mea a fost adusă azi aici, aș vrea să o văd...
- Cum se numește?
- Fabiola...i-am răspuns, convins că starea mea fizică o va face îndată să-mi indice direcția spre secția de chirurgie cu arătătorul pe care odihnea un inel uriaș.
- Fabiola și mai cum?
Am rămas perplex. O cunoșteam pe Fabiola de câteva luni bune, dar nu mă interesase niciodată numele ei de familie. Asta poate fiindcă atunci, când iubești pe cineva, îți este suficient doar numele mic, de alint, ca să-l asimilezi cu ființa dragă. Am început să dau din colț în colț și să mă bâlbâi, devenind incoerent. Ce nume de familie să fi rostit când niciunul nu-mi venea prin minte. Doamna m-a amenințat cu degetul arătător, cel de care îmi legasem mai devreme speranțele, și mi-a zis pe un ton mustrător:
- Sora asta îți este cumva... prietenă?
- Da, am șoptit eu, mai mult suspinând.
- Atunci se schimbă povestea! Urci la primul etaj, mi-a spus ea și vei da peste rezerve. Stai, stai să-ți spun numărul exact.
S-a uitat într-un catastif uriaș și a revenit zâmbind.
- Rezerva 5. Roth...Fabiola Roth...se numește. Poate altădată vei avea nevoie de numele ei de familie și nu vei mai întâlni norocul de azi...
Am privit-o cu mii de fântâni arteziene strălucind în ochi și i-am întins firul de trandafir.
- Pentru dumneavostră...
M-a privit mirată, dar plăcut surprinsă de gest.
- Și pentru Fabiola? m-a întrebat ea. Cred că ei îi era destinat...
- Am toată viața înainte ca să-i ofer flori, i-am spus eu sigur de mine, pe un ton galant.
Am urcat în fugă treptele până la etajul unu. M-am oprit în dreptul rezervei ei ca să ascult dacă nu cumva era acolo vreo asistentă care m-ar fi putut lua în primire și mi-ar fi dat vânt pe scări. Era o liniște de mormânt. Am deschis încet ușa. Fabiola dormea și cu cât mă apropiam de patul ei simțeam mirosul pe care mi-l transmisese din prima seară când ne cunoscusem, miros care trona imperial peste aerul acela sugrumat de medicamentația ce plutea prin aer. Am sărutat-o pe frunte și câțiva picuri de ploaie i-au căzut pe zulufii încondeiați. A deschis ochii și când m-a văzut a întins mâinile și m-a cuprins pe după gât. Am stat în acea poziție nefirească preț de câteva clipe și aș mai fi stat până la săvârșitul lumii, dar poziția mea incomodă, așa, aplecat peste ea, hainele ce deveniseră lipitori lacome, de nesuportat, mirosul de creolină ce răzbătea dinspre podeaua rezervei m-au făcut să-mi pierd respirația, încât era să mă prăbușesc peste ea pe pat.
- Stai...stai...mi-a spus ea, crezând că starea în care am găsit-o m-a adus în situația de leșin. Nu te speria! Nu e ăla așa de negru! O apendicită purulentă, care ar fi dat în peritonită, dacă nu veneam la spital...totul a trecut...
- Acum ești bine?
- Da, m-au operat de urgență azi dimineață! Acum, știi și tu cum e, ca după operație...
N-aveam de unde să știu. Fusesem sănătos ca un taur mereu, dar am dat din cap, ca și cum aș fi trecut și eu cândva printr-o situație limită ca a ei.
- Îmi pare bine că ai venit! Chiar mă întrebam, ce o face arhitectul meu...profită că sunt legată de tuburile astea și își face de cap cu prietenii...
Am vrut să-i răspund că prietenii mei erau demult amintiri trecute, când dinspre hol au răzbătut până la noi glasuri.
- Vizita de seară! mi-a șoptit Fabiola, strângându-mă de mână. Doctorul de gardă...
- Ce fac? Dacă mă găsește aici mă dă afară și abia am intrat...nici nu am apucat să stăm de vorbă ca lumea...
- Ascunde-te!
- Unde? Unde să mă ascund?
- Sub pat...sub pat...este singurul loc...
M-am conformat glasului ei autoritar, căci nu voiam să fiu dat pe scări afară. Contactul cu podeaua ce răspândea mirosul persistent de dezinfectant m-a lovit ca un trăznet. Am simțit că mă înăbuș. Mai ales că acum hainele se topiseră parcă în carnea ce le suporta din ce în ce mai greu. M-a apucat o dârdâială zdravănă și numai gândul că pot fi descoperit, de data aceasta ascuns ca un motan sub pat, m-a făcut să-mi fac cruce cu limba în cerul gurii, așa cum mă învățase bunica să fac când am mâinile ocupate și nu pot să-mi fac semnul sfintei cruci cum se cuvine. Mâinile mele erau întinse pe lângă trup și boțeau pantalonii care parcă strigau după un ajutor care nu mai venea. Am zărit pantofii albi ai doctorului de gardă, apoi opincuțele asistentei, dând ocol patului Fabiolei și cvasicunoscutul dialog de spital: „Operația a decurs normal...fără complicațiile ce se ivesc în astfel de cazuri...Caută domnișoară ca de mâine să încerci să te dai jos din pat și să încerci să mergi...Da, știu...există senzația de disconfort pe care tăietura și firele o dau, dar trebuie să încerci să mergi... Soră, să-i administrezi un analgezic, abia acum va începe să simtă durerea...anestezia își va înceta efectul...Ce naiba e aici în salon? De unde-s picăturile astea de ploaie pe jos că doar n-a fost furtună și a bătut ploaia până aici...Uite, zici că e un patinoar...Să chemi infirmirea să șteargă pe jos...Ai avut pe cineva în vizită, drăguță?...Ne vedem mâine dimineață!”.
Am așteptat până s-au stins zgomotele pe culoar, dar tot nu îndrăzneam să ies de sub pat. Eram ca un timbru personalizat, lipit pe un plic imens de linoleum...Nici nu mai respiram. Am îndrăznit doar să spun atât:
- Ce fac, Fabi, ies?
- Nu încă! Poate vine infirmiera!
- Și, dacă nu vine, stau aici toată noaptea?
- Mai ai răbdare un pic! Vorbim între timp!
- Halal dialog i-am spus eu cu năduf, frecându-mi picioarele devenite lemn de pardoseala al cărei damf de clor îmi pătrunsese în ochi, în urechi, printre buze și cred că și prin țesătura moale a hainelor învinse de asediul ploii.
Când am auzit ușa deschizându-se, am răsuflat ușurat. Dar teroarea tocmai acum avea să se dezlănțuie. În avântul ei profesional desăvârșit infirmiera nu s-a mulțumit să șteargă cu mopul doar prin locurile în care hainele mele plânseseră cu picuri mari. S-a apropiat amenințător de pat și a vrut să șteargă și pe sub el. Aproape că m-a atins cu mopul fleșcăit și mirosind a apă stătută, când am auzit-o pe Fabiola. „Vă rog, ajunge, vreau să dorm...efectul anesteziei...!”.
Când infirmiera a ieșit din salon stingând lumina, doar o fâșie de neon de undeva din curtea spitalului mai dădea viață salonului scufundat în tăcere. Am ieșit ca un rac de sub patul acela care mă și salvase, dar care mă și aruncase în brațele disperării. Arătam jalnic, fiindcă Fabiola m-a privit cu compătimire, sesizând starea mea totală de disconfort. Hainele deveniseră niște plăgi ce amenințau să mă scoată din sărite. Era o senzație pe care nu știam cât o mai puteam suporta.
- Ce ai? Te văd încordat? Gata, primejdia a trecut!
- Hainele astea nenorocite! De mic nu am putut suporta să le simt ude, lipite de mine. Îmi vine să urlu! Să le sfâșii cu ungiile și dinții!
Fabiola a început să râdă, apoi mi-a șoptit:
- O să se usuce până ajungi acasă! Ploaia a încetat...
- Nu plec acasă...Vreau să stau cu tine...
- Toată noaptea?
- Da! Poate ai nevoie de ceva...Dar, dacă te deranjez...
- Prostuțule, cum crezi asta! Orice fată ar fi mândră să facă cineva pentru ea ceea ce faci tu în clipa asta. Știi ce, dă-le jos!
- Ce să dau jos?
- Hainele...
- Cum să le dau jos?
- Așa bine, cum se dau hainele...
- Păi...
- Le așezi pe caloriferele alea două... nu simți că au dat drumul la căldură? Doar octombrie ne bate mâine-poimâine pe la uși...Nu te îngrijora! Se usucă repede...apoi poți pleca...
- Păi, eu ți-am spus că stau toată noaptea aici, cu tine...
- Și ai tăi?
- Mama știe că am plecat la bunica. Mă întorc mâine dimineață, căci am ore de la zece...
- Ai venit cu tramvaiul sper, îmi spuse ea privind lung la hainele mele ce atârnau ca niște păsări împușcate peste umeri și la pantofii ce gâlgâiau și ei de neputința apei ce nu-și mai găsea locul în ei.
- Da, dar mâine o să mă întorc pe jos...ultimul ban l-am dat unor cerșetori...un bătrân orb și nepotul lui, cred...
- Ai făcut bine...Bunica mi-a spus mereu...
- Știu, am întrerupt-o eu, că în fiecare cerșetor stă ascuns Domnul nostru Iisus Hristos...
- Cam așa ceva, dar cu alte vorbe...Hai, dă-ți hainele alea jos!
- Și să rămân în chiloți?
- Prostuțule, nu o să mă uit la tine! Le așezi pe calorifer și apoi iei pătura asta de la picioarele mele și te acoperi cu ea.
- Și dacă vine cineva, ce fac, sar într-un picior cu pătura aia de împrumut pe mine?
- Bine...bine...că fudul mai ești! Uite, pe ușă este atârnat un halat alb. Îi iei pe tine. Așa îți convine?
M-am dezbrăcat cu un gest izbăvitor și după ce am stors cracii pantalonilor în chiuvetă, apoi mânecile hainei și ale cămășii, am îmbrăcat halatul. Plecasem de acasă fără un impermeabil. Până la bunica făceam mereu doar două minute în fugă și mama ar fi intrat la bănuieli, văzându-mă că vreau să mă protejez de ploaie. Am luat halatul pe mine, dar era o măsură supermare. Bineînțeles, că arătam ca un pui de bogdaproste. Halatul îmi venea până la călcâie și măturam cu el pardoseala lucitoare a salonului. Am început să râd mânzește, apoi am început să dau roată patului Fabiolei, fâlfâind din brațele alungite ireal de mânecile imense. Păream în calma lumină a neonului o fantomă ce împrăștia fiori în noapte. Am început chiar să strig înăbușit: „Bu-hu-hu, vreau carne proaspătă de om...!”. Fabiola a început să râdă în hohote, din ce în ce mai tare, dar brusc s-a oprit cu o crispare în ochi.
- Darius, încetează nebunule, că de atâta râs mi se desfac firele! Încetează! Vino, vino, pe marginea patului...așa, urcă-te aici să te simt aproape.
M-am conformat spuselor ei, stând sprijinit cu capul de tăblia patului. Mâna mea stângă se odihnea în mâna ei, și din căuș urca spre mine o ușoară stare febrilă.
- Vreau să-mi spui o poveste! Și între timp să mă scarpini prin păr. Așa îmi făcea mama mereu înainte de culcare...acum îmi face bunica, când se simte bine...
- Dar înainte de culcare mama ta nu te săruta? am plusat eu cu neobrăzare.
- Ba da! mi-a răspuns ea, înroșindu-se ușor.
M-am aplecat și am sărutat-o pe frunte. Apoi, încurajat de acordul ei tacit, pe vârful nasului, pe pomeții obrajilor și pe buzele arse de starea specific postoperatorie. Atunci a fost pentru prima dată când ne-am sărutat și buzele ei mi s-au părut cel mai catifelat și proaspăt fruct pe care l-am atins vreodată. Fusesem alături unul de altul în atâtea seri în singurătatea foișorului și ne sărutasem pentru prima oară, aici, într-o rezervă de spital!
- Acum trebuie musai să-mi spui o poveste!
- Nu prea știu povești!
- Trebuie să știi! Oamenii, indiferent de vârsta lor, trebuie să iubească poveștile! Trebuie să creadă în povești! Să știe să le depene celor dragi...
- Dar nu știu niciuna...
- Inventezi una, mi-a spus ea. Dacă ai fi mare și ai avea un copil care ți-ar cere asta?
- Până atunci învăț!
- Începe de acum! Hai, te rog, spune-mi o poveste și eu o să adorm. Ai grije să nu mă lovești peste noapte că abia s-au prins firele după operație. Și mâine dimineață să te scoli devreme! La opt vine Lina cu mâncare de la bunica și nu vreau să te găsească aici!
Am început să-i spun o poveste scornită atunci pe loc și nu mai țin minte dacă a adormit înainte de terminarea poveștii sau dacă eu am adormit înainte de finalul ei....
Stau acum, iată, chiar pe locul unde altădată se ridica dormitorul ei și nici nu am observat că a încetat ploaia. Amintirea aceea dragă a călătorit cu mine prin timp. Acum pot să merg iar în foișor, căci povestea mea adevărată de viață abia acum începe...