agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1833 .



Cârtițele 1
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [donek ]

2009-06-03  | [This text should be read in romana]    | 



În după-amiaza aceea răscoaptă de vară, m-am refugiat pe terasa pustie a unei cârciumi din centru, sub o umbrelă galbenă cu reclame. La umbră, era aproape tot atât de cald, dar măcar nu-mi intra soarele în ochi. Într-un colț, pe un scaun, picotea o ospătăriță, alungând din când în când, cu un gest leneș muștele ce dădeau târcoale celor trei mici care sfârâiau pe grătarul soios, înmiresmând vulgar aerul. I-am făcut semn să-mi aducă o halbă rece. Știam că berea la halbă e mai apoasă, mai sifonată, mai lipsită de gust, dar măcar era rece. Mi-am lipit-o de frunte într-un gest care, în alt context ar fi părut ridicol, dar pe căldura aceea, era ceva cu totul firesc.
Cu privirea pierdută încercam să mă gândesc la ceva anume și acest efort mental făcu să-mi curgă pe frunte două firicele de sudoare care îmi intrară în ochi. Scosei batista mototolită și îmi frecai cu putere pupilele înlăcrimate. „Ptiu, ce căldură!”
Nu am observat când s-a apropiat de masa mea un bătrân gârbovit, îmbrăcat cu un sacou decolorat, strâns la mijloc cu o curea de pantaloni, sprijinit într-un baston de lemn. Stătea în fața mea cu mâna întinsă.
„Dați-mi ceva de mâncare!” Îl privii plictisit. Asta îmi mai lipsea pe căldura asta. Ochii lui albaștri și spălăciți mă fixau făcându-mă să mă simt oarecum incomod. Totuși, felul în care mi s-a adresat era ciudat. „Tehnică de marketing… îmi zic, mă ia cu dumneavoastră, crede că mă păcălește… Sunt sigur că are buzunarul doldora de bani.
Îmi cere ceva de mâncare ca să nu pară agresiv…” „Du-te, dom’ne, lasă-mă!” Bătrânul, parcă nici nu m-ar fi auzit. Își sprijini bățul de marginea mesei, își trase un scaun și se așeză în fața mea. „Stai liniștit, îmi spuse pe o voce împăciuitoare, nu vreau nimic de la dumneata.” intuind parcă iritarea mea. „N-am mâncat de două zile, dacă nu mănânc nici azi, n-oi muri. Sunt obișnuit cu asta. Te rog doar să ceri pentru mine un pahar cu apă. Mi-e greu, pe arșița asta… Vezi, dumneata nu mai sunt tânăr.” Sorbii indiferent din berea ce începea să se încălzească. Cerui un pahar cu apă pentru bătrân cu speranța că după ce îl va fi băut, pleacă. Bău aproape pe nerăsuflate, își scoase o batistă albă, perfect împăturită și își tamponă fruntea plină de riduri, cu mișcări încete, calculate. „Așa e mai bine…” Am terminat de băut și voiam să mă ridic. Mă prinse de braț. „Te rog, mai stai… Am ceva foarte important să-ți spun…”
„Ne cunoaștem de undeva?” îl întrebai, dându-i de înțeles că nu avem ce discuta. „Poate că nu ne cunoaștem acum, dar ai să vezi că mai încolo, îți vei da seama că ne cunoaștem de multă vreme.” „Nu am timp… de discuții și… crede-mă, e foarte cald vreau să ajung cât mai repede cu putință acasă.” „Acasă…” murmură ca pentru el bătrânul.
„Ce înseamnă acasă pentru dumneata?” Întrebarea bătrânului rămase suspendată în aer. Bătrânul continuă: „Știi…, suntem niște cârtițe. Asta suntem… Fiecare cu galeria lui… Orbi… Da, suntem niște cârtițe oarbe.” Privindu-l pe bătrânul acesta ciudat, m-am ridicat în grabă ca să nu aibă timp să mai spună ceva, i-am lăsat pe masă o hârtie de o sută și, fără să îl privesc, am plecat grăbit. „Ai să-mi dai dreptate… Cârtițe!” mai auzii în urma mea vocea aproape disperată a bătrânului.

***

Am uitat, însă repede de bătrânul cerșetor și de vorbele lui. Viața mea mergea înainte pe câteva coordonate pe care nu eu le stabilisem. Așa se întâmplase să fie. După ce am terminat politehnica, nu am găsit un loc stabil de muncă. Munceam ici și colo câteva luni, după care plecam din diverse motive. Nu mă vedeam ieșind la pensie dintr-un singur loc. Totul devenea monoton după un timp și din cauza asta nu mai puteam fi atent la ceea ce fac. Voiam mereu ceva nou, ceva deosebit.
Ultima dată m-am angajat într-o fabrică de cuie, la atelierul mecanic de întreținere. Nu au vrut să mă primească decât după îndelungi insistențe, pentru că eram „suprașcolarizat”. Domnișoara de la Resurse Umane nu putea înțelege cum, eu, absolvent de facultate, voiam să lucrez într-un simplu atelier mecanic, unde, cel mai complex instrument de lucru, era șublerul. Nici nu mai știu ce i-am spus, dar îmi amintesc că fierbeam de nervi. După o perioadă de lucru în care au văzut că mă pricep într-o anumită măsură la întreținerea mașinilor, la mânuirea pilei, mi-au făcut contract de muncă. Colegii mei, mai în vârstă decât mine, mă porecleau în bătaie de joc „inginerul”, dar cine îi lua în seamă. Îmi vedeam de treabă, conștiincios. Munca nu era cine știe ce: cârpeli minore la mașinile din hală, care erau destul de vechi și se poticneau des. În rest, măturam la sfârșitul programului, căram deșeurile la containerul din spatele atelierului, mergeam după apă sau țigări pentru „bătrâni”. Făceam toate acestea cu obediență și fără să comentez, nu pentru că eram bleg și îmi plăcea postura asta de cârpă de șters pe jos pentru colegii mei, dar pentru că savuram momentele acelea în care, ei își dădeau coate și schimbau cuvinte cu subînțeles, având impresia că sunt tâmpit și nu înțeleg nimic. Însă, uneori, în pauza de masă, stăteam retras într-un colț, mestecându-mi felia de pâine cu parizer, și îi priveam rând pe rând, cum înfulecau din borcanele pline cu tocane, ciorbe, fripturi de porc în untură, mușcând din când în când din câte o jumătate de ceapă, ștergându-și buzele unsuroasă cu mâneca salopetei. Dincolo de scârbă, mă cuprindea mila pentru acești idioți îngâmfați ce aveau impresia că ei le știu pe toate, că sunt oameni la locul lor, independenți, că fac ce vor cu viața lor, că totul trebuie să li se supună voinței lor, așa cum făcea mucosul de „inginer”. Însă nu vedeau dincolo de îngâmfarea lor că de fapt, mâncau o mâncare făcută de altcineva, pusă în borcan de altcineva, purtau haine spălate și cârpite de altcineva. Nu-și dădeau seama că erau dependenți cu totul de altcineva. La fel nu-și dădeau seama că erau dependenți de mine, că mândria lor era alimentată de supunerea mea conștientă și dacă aș fi voit, i-aș fi scuipat între ochi și aș fi plecat cu fruntea sus. Mă lăsam luat în râs de ei, privindu-i ca pe niște șoareci de laborator, pe care făceam experiențe. Le mai aruncam din când în când câte o momeală: îl întrebam pe câte unul dacă nu are uneori dureri metafizice ale sufletului, sau ce se află dincolo de univers, sau de ce își trăiește viața asta ca într-o cutie. Mă priveau lung, după care îmi făceau semnul acela, învârtind palma în dreptul capului ca și cum ar fi înșurubat un bec. „Ești dus!”
va urma…

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!