2.

Aiden zăcea întins pe spate, în patul care ocupa aproape întreaga suprafață a camerei. Era un spațiu îngust, ce trăda mai mult decât orice altceva lipsa resurselor. Doi metri pătrați, un pat și un soi de tăblie metalică ce putea fi fie transformată în masă, fie pliată în perete și fixată acolo.
Sub patul destul de incomod se găsea singurul loc unde puteai așeza ceva, un sertar imens, ce adăpostea puținele sale lucruri. De fapt…de ce ce ar fi avut nevoie, gândi ? Pentru el și cei ca el, unitatea Nemesis reprezenta totul.
Medita la ironia pentru care preferaseră să le inculce încă din fragedă copilărie dorința de a ști cât mai multe, de a se perfecționa într-un anumit domeniu. Pe el îl pasionaseră deopotrivă, computerele și istoria. Apoi descoperise sociologia și filosofia…de fapt una decursese din alta, își spuse, fiindcă dacă n-ar fi fost un geniu în sisteme de date, nu ar fi reușit niciodată să spargă cele trei rânduri de criptări ale marii biblioteci. Lecturile sale secrete și interzise îi lăsaseră un gust amar. Ajunsese să conștientizeze acut închisoarea în care trăia. Un prizonierat atât fizic cât mai ales spiritual…cu mintea și imaginația izbindu-se implacabil de zidurile fortăreței care era Bariera Exterioară.
« Orice ființă umană are nevoie de orizont. Fără o motivație dincolo de sfera imediatului, fără o speranță, existența devine o povară inutilă. Simpla supraviețuire nu este și nu poate deveni un scop în sine. In cazul nostru, perpetuarea speciei presupune tocmai anularea ca specie, fiindcă în lipsa idealurilor împărtășite, orice scop dispare.”
Asemenea cugetări ar fi fost privite fără îndoială cu mare scepticism de psihologii ce le supravegheau fără încetare reacțiile și atitudinile.
Pe bună dreptate, gândi Aiden, sarcastic. Și eu aș fi atent pe lângă o bombă cu ceas.
Auzi o bătaie în ușă. Foarte înceată, într-un anume fel, un semnal pe care doar ei îl cunoșteau, dar suficient cât să-i întrerupă reveria.
« …și iat-o, își spuse, într-adevăr exploziva noastră Aislin… »
– Ești pregătit ? îl întrebă ea fără vreo introducere.
– …perfectul contrariu și perfecta complementaritate..își termină Aiden gândul cu voce tare…de parcă nu ar fi auzit-o.
– Iarăși cu mintea aiurea ?
– Da, oftă el. Sunt gata.
– E bine, fiindcă am nevoie de tine ca să deschidem trecerea.
– Eroul zilei, surâse Aiden strâmb. Se ridică din pat, cu o iuțeală nebănuită a mișcărilor. Aveau ceva elastic, aproape inuman în ele. Aislin nu intrase. Nu ar fi avut loc amândoi. Il privea din ușă, cu o expresie mustrătoare pe față.
– Te joci cu focul, Aiden. Intr-o zi cineva o sa descopere…
– …că sunt nebun ? o întrerupse el rece.
– Da, poate…murmură ea. O sclipire ciudată îi trecu prin priviri. Suntem ceea ce suntem și facem ceea ce trebuie, știi asta nu?
– Te-ai gândit vreodată cât de norocoși suntem ? șopti Aiden, și Aislin se uită la el mirată, încercând să-și disimuleze surpriza, de teama necruțătoarelor sisteme de observare aflate pretutindeni. Te-ai gândit vreodată că simplul fapt de a putea ieși de aici e o binecuvântare ? De a putea respira alt aer…de a călca pe pământ…Tocmai noi, care…suntem ceea ce suntem…Privilegiul libertății de a fi…
– Cenușă în cenușă…zise Aislin sec. Binecuvântare în moarte, Aiden ? Atâta timp cât nu vom găsi o ieșire, libertatea noastră e doar distrugerea altora.
Tăcu o clipă mușcându-și buzele. Apoi își ridică ochii spre el și de data asta privirea îi era tăioasă ca oțelul.
— Vii ?