Lucia Dărămuș

Am așteptat să vină îngerii




Gerul scîrțîia sub picioare și lătra pe la încheieturile geamurilor.
Pe frigul acela cumplit Ilinca primi o vizită. Nu i se întîmpla prea des. Aveau la dispoziție doar o oră. Înserarea coborîse deja iar bărbatul, ca să ajungă la gară, trebuia să traverseze o pădure deasă de brazi. Nu-și spuseră prea multe, așa că ora aceea trecuse foarte greu. La despărțire, Ilinca se agăță de gîtul tatălui ei. Voia să rămînă acolo cu ea pentru totdeauna. Fără cuvinte de prisos, bărbatul îi desprinse mîinile, îi aminti că trebuie să plece, că nu poate să mai rămînă și să fie cuminte.
Micuța rămase în pragul ușii sanatorului privind conturul acela bine făcut cum dispare în ceața răvășită de ger. Lacrimile, rostogolindu-se în năpraznicul vifor peste obraji, se transformară în perle albe. O mînă puternică i se înfipse în umăr, trăgînd-o înăuntru.
- Nu voi auzi toată seara scîncetele tale, replică pe un ton grav asistenta de gardă. Sper să nu-l mănînce pe taică-tu lupii în pădure; asta doar dacă încetezi!
Ilinca alergă spre fereastră. Buzele cu tot cu bărbie îi tremurau. Își înghiți fiecare lacrimă, fiecare sughiț, un nod cît un ou i se puse în gît, că abia mai putea respira. Trebuia să se oprească din plîns, altfel lupii i-ar fi mîncat tatăl. Din depărtare pătrundeau în mintea ei urletele ascuțite de cîini. Își închipuia că sînt lupi, că s-au năpustit asupra tatălui ei, că în curînd vor coborî din cer îngerii să-l ia, asta aflase de la buna, că lumea va fi tare tristă în lipsa acestui om. Fetița credea că tatăl este o persoană foarte importantă, că totul depinde de el, din acest motiv nu o vizitează prea des, că așa trebuie să fie, că toți copiii sînt singuri.
Era din ce în ce mai îngrijorată. Ziua aceea fusese pentru micuță tare grea. Acum, însă, nici nu mai conta că de dimineață codițele ei blonde fuseseră tăiate pentru că nu avea cine să-i spele părul, nici că tatăl ei nu observase lipsa lor, nici că n-a mai putut rămîne cu ea. Acum alta era preocuparea Ilincăi: pe tata îngerii să nu-l ia - își spunea întruna, fixînd cu ochii albaștri îndepărtata pădure de brazi scăldată în zăpadă.
Bărbatul trecea în ochii multora un om cu vază. În afară de statura înaltă și bine croită, purta haine elegante, sobre, ochelari cu rame mari, lentile fumurii, pălărie cu borul larg, mănuși negre de piele, cravata nelipsită, la fel diplomatul; privirea ușor încruntată și tăcută trăda o persoană mai mult decît interesantă; curtenitor cu femeile în limitele respectului, sobru și cumpătat în discuții cu bărbații.
Prezența Ilincăi nu-i stîrnea nici o reacție.
De fereastră se apropie Zenobia. Gîndurile micuței erau departe, încît nu simți prezența prietenii ei mai mari. Zenobia avea zece ani, Ilinca nouă. În sanatoriu, pe lîngă copii diabetici, erau și hepatici. Zenobia avea pielea pămîntie, mîinile și picioarele foarte subțiri și o burtă extrem de mare, mersul ușor legănat și greoi dădea la iveală un clipocit de apă venit din abdomen. În afară de aceasta Ilinca nu mai avea alți prieteni printre copii. Zenobia era internată în sanatoriu de vreo patru ani. În timp hainele îi deveniră zdrențe, murdară ca toți cei mici, desculță, din cînd în cînd ieșea în sat la cerșit. Þărăncile îi aruncau în batjocură cîte un biscuit. Deși școala se afla peste drum de spital, ea nu era lăsată să participe la orele de curs. De altfel, copiii se confruntau cu multe probleme, cei mai mulți suferind în special de foame. Ilinca avea noroc de învățătoarea ei care o îndrăgise, uneori o lua la ea acasă, o spăla, îi dădea să mănînce sau făcea temele cu ea, dar nu prea des, pentru că se izbea de dezaprobările medicului. Pe furiș, tînăra învățătoare îi strecura fetiței printre zăbrelele gardului cărți.
Acum însă era iarnă, era vacanță. Nici una, nici alta nu putea să stea pe uliță, nu i se permitea să citească. Nu de puține ori Ilinca fusese pedepsită pentru că încălcase această regulă stupidă de a nu citi, abătîndu-se de la programul impus de personal. De obicei, iarna toți copiii erau strînși într-o sală mare cu sobă, unde fiecare se îndeletnicea cu altceva, îmbrînciturile și țipetele fiind distracții zilnice, la fel pedepsele și întrecerile cu pumnii provocate chiar de asistente și infirmiere. Zenobia se simțea din ce în ce mai rău; vărsa ceva urît mirositor cu aspect ciudat, ca ficatul de găină stricat. Cele două nu prea erau băgate în seamă, Zenobia pentru că se simțea extrem de rău iar Ilinca nu prea vorbea cu nimeni, nu privea pe nimeni în ochi, totul făcea în singurătate. Cu toate acestea nu era scutită de pedepse fără nici un rost.
Monotonia zilei acesteia fusese spartă de prezența unui părinte. După cină venea tratamentul, apoi stingerea. Biata fetiță, gîndindu-se la tatăl ei, la ger, la lupi și îngeri, nu adormi. Spre dimineață, după miezul nopții, înfășurată în pătură, se strecură pe ușa sanatorului care nu era niciodată încuiată, pornind spre poartă. Aici așteptă cu privirea spre pădure să coboare îngeri înaripați, să-i roage s-o ducă pe ea în ceruri, în schimb îngrijitorul acestei lumi, tatăl, să fie salvat. Minutele se scurgeau unele după altele. Gerul îi cuprinse treptat întregul corp, care devenise roșu-albăstrui. În mîini și picioare simțea înțepături puternice de ace, apoi vîrfuri fierbinți de lance și iar înțepături de gheață. Întunericul înfricoșător era spart din loc în loc de luminițele felinarelor de la porțile caselor. Satul dormea, la fel și cei din sanatoriu, doar fetița, înghesuită sub pătura peste care cădea zăpada deasă, aștepta îngerii, pentru ca lumea să nu rămînă fără îngrijitorul ei. Frigul o pătrundea din ce în ce mai tare, acele de gheață îi încolțiră inima și stomacul provocîndu-i vomă. Viforul cu săgețile lui dădea tîrcoale tîmplelor blonde, ochilor învăluiți de văl diafan și fantasme. Îl văzu pe Moș Ene. Se făcea că urcă de mînă cu acesta pe un drum tare ciudat. Străduțele erau înguste, pietruite, urmînd, parcă, vertebrele unui lung și întortocheat șarpe. Era foarte cald, și un miros....îm...îm...de plăcintă de mere, cozonac, turtă dulce cu arahide, stafide, ciocolată și acadele, miros de nucă tocmai scoasă din cuptor și zahăr ars, aluat fiert în zeamă de lămîie cu scorțișoară, de-ți lăsa gura apă și ți se făcea foame chiar dacă nu-ți era. De obicei, Ilincăi nu-i era foame, dar în condițiile date chiar și ea ar fi cedat. De o parte și de alta a străzii, dughenele înghesuite îți făceau semn cu ochiul și te îndemnau să iei ceva. Nimic nu era închis, totul se afla la vedere. Moș Ene o prezentă unui băietan de vreo 11 ani, atît de straniu și de viu colorat îmbrăcat, că Ilinca izbucni în rîs. Pe băiat îl chema Alli. Dughenele, pe lîngă bucatele frumos mirositoare, c-ai fi spus că mergi prin bucătării nu pe uliță, mai aveau, tot la vedere, rochii aduse de peste mări și țări, brățări, inele de aur în cele mai năstrușnice forme, catarame, pietre scumpe, amulete, cărți vechi, ornamente, sandale, pantofi, cafea, mirodenii, covoare în mii de nuanțe care, minune mare, și zburau. Alli luă din dugheana familiei un astfel de covor și-o invită pe fată la o plimbare. Desigur, Moș Ene nu se dezlipi de ea. Turci, egipteni cafenii și evrei, toți vorbeau în toate limbile pe ulițele transformate în spițerii, la vedere ierburi aromate tocmai de prin India puteau să ducă pe cei care le sorbeau pe alte lumi.
Covorașul zburător trecu peste o arcadă care atrase atenția fetei. Un miros puternic de trandafir amestecat cu mir și iasomie nici că te lăsa să pleci în treburile tale. Covorul se opri în acest cat. Un tînăr turc stătea întins pe o rogojină de papură, cu o înfățișare gravă de sultan trăgea dintr-o narghilea; turcoaica, nescăpînd din mîini frîiele negoțului, vindea parfumurile îmbietoare vizitatorilor. Fetița trecu pe la fiecare tarabă în parte. Alli, dînd din turbanul lui verde ce-i ședea mîndru pe cap, sărind cu șalvarii roșii pe covor, o trase brusc pe fată lîngă el, covorașul prinse viteză maximă și adăugînd La ilah illa-lah lăsă să se înțeleagă că se apropie ora la care toți musulmanii se așează cu fața spre Mekka și-și fac rugăciunea. Ilinca nu se împotrivi. Primea fiecare curiozitate ce-i apărea în față. Pe Alli ceasul îl prinse în zbor, dar nu-l deranjă cîtuși de puțin.
Următorul popas îl făcu la Hagia Sofia. Cu picioarele goale, fata călca apăsat pe fiecare piatră bătută pe ulița înghesuită, parcă pentru a i se întipări în memorie forma ei. În Al-Meidam îi aștepta Moș Ene; pornise înaintea lor pentru ceva cumpărături specifice îndeletnicirii lui. Fiind cel mai bătrîn, trecuse prin multe, văzuse multe, cunoscuse toate războaiele și bucuriile de pe pămînt. La cîștigarea unor războaie participase și el, măcar cîtuși de puțin, adormindu-i pe unii, ținîndu-i treji pe alții.
Moșul îi duse pe amîndoi cu mult timp în urmă și le arătă colonada celor trei șerpi din bronz, semn al luptei din Platea dintre greci și persani. Trecută prin multe, Biserica, acum trasformată în Moschee, doar visa la podoabele ei de odinioară, aduse din cele mai vestite colțuri ale lumii.
Copila căsca gura, minunîndu-se de acest joc de culori, de puzderia de ornamente, de sălbăticia vegetației. Peste tot, pe fiecare zid al casei, vița-de-vie se cățăra nestingherită de nimeni pînă spre partea superioară; pînă și cimitirele aveau propria podoabă verde prin mîndrul chiparos din dreptul fiecărui mormînt. În depărtare Marea Marmara păzită de mogîldeața de om cu turban verde, Alli, fluturînd mîna dreaptă.
Micuța tresări, vru să întindă la rîndu-i mîna. Cu greu o putu urni. Ca dintr-un vis întoarsă, între real și fantastic, Ilinca își aminti că trebuia să aștepte îngerii. Acum era în pat, în camera de carantină, cu mîinile și picioarele bandajate. Îi ardea tot trupul. Lîngă ea, pe o pată de sînge cafenie, stătea Zenobia. Ilinca făcu un ultim gest să se ridice, dar căzu fără izbîndă. Nu înțelegea exact ce se întîmplă, dacă a fost un vis, realitate sau era doar lumea despre care citise în cărțile de la învățătoarea ei.
O asistentă intră pe ușă. Parcă dintr-o lume de dincolo mititica îi auzi totuși nedumerirea:
- Ce-ați căutat afară?
Ilinca se simțea vinovată. Zenobia o urmase iar ea nu o văzuse la timp. N-a rezistat, era mult prea bolnavă; sau să fi fost mai vrednică de dragostea celui care îngrijește lumea, din gura căruia nu auzise niciodată te iubesc, Ilinca? Mintea fetiței era cuprinsă de un foc de ger cumplit, dar răspunse:
- Am așteptat să vină îngerii.