agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-06 | [This text should be read in romana] |
Șoaptele se înălțau, planau impecabil în vastitatea interiorului și se pierdeau cucerind înălțimea întunecată a arcadelor gotice. Se așternea apoi o liniște amplă, o tăcere densă. Metamorfoza luminii solare, filtrată prin vitraliile mari ale ferestrelor ascuțite, năștea fascicule colorate care traversau cu un rafinament spectaculos biserica. Statuile în mărime naturală, suspendate, luceau din generozitatea volumelor aeriene. Grimasele, culorile vii și realiste, detaliul fără greșeală se transformau într-o chemare mută. Tentația irezistibilă a apropierii și admirației sfârșea prin împărtășirea suferințelor induse de figurile încremenite.
SfeÈ™nice, candelabre, evanghelii, lucrate în argint È™i aur, odihneau solemne în liniÈ™tea absolută. Lumina, tăcerea, formele È™i culorile, mulÈ›imea de amănunte desăvârÈ™it înlănÈ›uite, se contopeau ducând la umplerea imensului gol al clădirii cu o senzaÈ›ie de refugiere ceremonioasă într-un spaÈ›iu È™i un timp paralele, ferite de ireversibilitate, fixate într-o existență primordială. Vorbeau È™optit È™i călcau amândoi atent, cu paÈ™i mici È™i reÈ›inuti, intimidaÈ›i de neclintirea care stăpânea biserica în orele de toropeală ale după-amiezii. Corina se opri È™i puse câteva monede invitându-l pe Gabriel din priviri. - Pot să-mi pun o dorință Corina? - E cutia milei, nu fântâna dorinÈ›elor. - Posibil… Au ieÈ™it tăcuÈ›i afară È™i au pornit agale, în puritatea zilei de vară, sa dea un ocol impresionantei mănăstiri catolice, clădită ca o fortăreață, la poalele unuia din dealurile ce curgeau odată cu MureÈ™ul. Toată valea era de o frumuseÈ›e exuberantă în acea zi însorită, nu se mai săturau privind È™i adulmecând chemările ei. Verdele viu stăpânea dealurile înlănÈ›uite, cărările implorau paÈ™ii să le colinde iar stejarii foÈ™neau continuu amestecându-È™i murmurul ademenitor cu È›iuiturile È™i fluierăturile de tot felul ale păsărilor de pădure, într-o duioasă simfonie naturală. Până È™i MureÈ™ul voia să pară un anonim, petrecându-È™i calm masivul corp negru de lichidă reptilă, în albia de atâtea È™i atâtea ori părăsită pentru migraÈ›ii pustiitoare. ÃŽnvingând acalmia vizitei monahale Corina È™i Gabriel au început să vorbească È™i totodată să urce dealul din spatele bisericii, afundându-se în pădure. - Corina, vom urmări marcajul, trebuie să ne bucurăm de această zi minunată. - Bine dar numai câteva minute, n-am mai fost pe aici. - Doar avem indicii, uite mergem după desenul cu pătratul albastru È™i ne întoarcem tot după el, nu avem cum să greÈ™im. Din spatele ochelarilor de contabilă conÈ™tiincioasă, ochii negrii, foarte înclinaÈ›i, aproape asiatici ai Corinei priveau cu atenÈ›ie fiecare semn de pe copacii întâlniÈ›i în trecerea lor. ÃŽnaltă È™i zveltă, avea pielea brună È™i lucitoare ca a unei metise însă această fantezie exotică a creaÈ›iei rămânea singulară în faÈ›a aerului ei riguros, a aspectului cuminte, de premiantă. Nimeni n-o putea bănui de imaginaÈ›ie, visare, emoÈ›ie. Era hotărâtă să devină o bună contabilă în cel mai scurt timp È™i reuÈ™ea întotdeauna să fie suficient de fermă încât să-i È›ină pe cei din jurul său la distanÈ›a pe care o dorea. Si totuÈ™i, gândurile ei tainice zburau des undeva foarte departe, încercând să suplinească o absență de care se temea. Gabriel aprecia prezenÈ›a lui în acest loc ca pe o vacanță prelungă, ca pe o perioada de refacere È™i ca pe un medicament. Necesarul leac al uitării. Se refugiase într-o aÈ™teptare blazată a trecerii timpului, lăsându-se purtat de o existență contemplativă, lipsită de eforturi de voință. Micul lui exil, venirea în acest loc, încheiase o perioadă plină de tensiune È™i efort. Se simÈ›ea ieÈ™it, cam mototolit ce-i drept, dintr-un lung tunel subteran care l-a È›inut captiv mai mult decât È™i-ar fi dorit , mai mult decât putuse îndura. Nu-È™i dorea decât să se bucure de locurile de poveste în care poposise, de clima îndulcită de curenÈ›ii de aer cald dinspre Adriatica È™i de plăcerea profundă pe care È›i-o dă traiul fără griji, fără dorinÈ›e, fără planuri. Erau colegi de serviciu È™i atât. ÃŽntre ei nu existase nici-o atingere, nici-o dezmierdare. Nici măcar inconÈ™tienta dorință carnală nu se întrupase. Se apropiaseră în timp, din acel confuz imbold natural care te împinge să-È›i cauÈ›i o pereche, dar in cazul lor alăturarea avea statutul unei acceptări È™i nu al unei căutări. Le făcea plăcere să stea împreună È™i să vorbească vrute È™i nevrute, fără să fie neapărat răvășiÈ›i de sexualitate. DeÈ™i se potriveau într-un anume fel nici unul nu dorise să împingă lucrurile mai departe. Erau mulÈ›umiÈ›i amândoi pentru că puteau să glumească È™i să râdă, fără acele culpabilități domestice care reuÈ™esc atât de des să transforme o prietenie de calitate într-o stânjenitoare È™i neconcludentă întâmplare erotică. İzbuteau să rămână consecvenÈ›i în a cultiva o relaÈ›ie limpede, care nu prezenta nici-un pericol pentru trecutul afectiv atât de recent È™i atât de cald al fiecăruia È™i care avea avantajul de a constitui o posibilă È™i atrăgătoare alternativă pentru fiecare dintre ei. Vedeau, unul în celălalt, insula salvatoare în caz de naufragiu sentimental. ÃŽn micul oraÈ™ aÈ™ezat pe malul MureÈ™ului, bănățean È™i ardelean deopotrivă, nu erau prea multe de făcut, prea multe feÈ›e de văzut. Corina venea de la TimiÈ™oara iar Gabriel de la BucureÈ™ti È™i se putea spune că nici unul dintre ei nu se obiÈ™nuise cu viaÈ›a din micul burg. AÈ™teptau răbdători împlinirea sorocului È™i ziua când se vor putea întoarce acasă. Tânjeau cu mai multă sau mai puÈ›ină însufleÈ›ire după ceea ce lăsaseră în urmă, fiecare purtându-È™i singurătatea în felul său, chiar dacă erau mereu înconjuraÈ›i de colegi È™i noi cunostinÈ›e. - Gabriel, crezi că o cutie de pantofi plină cu prăjituri de casă poate fi punctul de plecare al unei prietenii adevărate? - Dacă ajunge la mine, da. Ce È›i-a venit să mi-o dai tocmai mie? - Fetele din birou aduseseră o mulÈ›ime de dulciuri È™i tu erai de serviciu tocmai de Crăciun, singurul care nu pleca acasă, la ai săi. - Posibil… - Tot timpul ridici din umeri! De fapt, de ce m-ai invitat în excursia asta? - Experimentez bineînÈ›eles. Erai ghidul ideal, doar ai copilărit pe-aici iar eu vroiam să văd mănăstirea. Apoi doream să mă revanÈ™ez pentru florile pe care mi le-ai dat de ziua mea. Sunt singurele pe care le-am primit vreodată. Ai fost curajoasă, în faÈ›a tuturor muncitorilor care se holbau la tine…Ai spart un tabu local…M-ai surprins. Pășeau relaxaÈ›i È™i discutau destins. Treceau printre stejari, alternând umbra răcoroasă cu mângâieri luminoase venite din văzduh, hoÈ›eÈ™te furiÈ™ate prin frunziÈ™ul des. Cărarea le purta veselă vorbele È™i paÈ™ii prin pădure, se întâlnea È™i se despărÈ›ea apoi de alte poteci, într-un joc care-i făcea să uite de ei, de timp, îngăduindu-le să se bucure de prospeÈ›imea pădurii, cuprinse de îmbrățiÈ™area zilei de vară. - Am observat că îți place fotbalul Corina, ai venit să ne vezi jucând. - E greu să joci fotbal? - Ai nevoie de picioare bune È™i cam atât, restul e instinct È™i nu gândire cum se tot spune. - Dar handbal e greu să joci? - E mai greu pentru că îți trebuie È™i braÈ›e pe cinste. De ce tocmai handbal? - ………….. - Dumnealui? - Da. Joacă la Zalău. - OraÈ™ul ăsta e în România? - EÈ™ti rău. - Posibil... - Mergem prin pădure de o jumătate de oră, hai să ne întoarcem. Au făcut calea întors urmărind acelaÈ™i marcaj, pătratul albastru. DiscuÈ›ia curgea liniÈ™tită, învolburându-se din când în când în tachinări precaute. Veniseră îmbrăcaÈ›i în tricouri, È™orturi È™i adidaÈ™i ca pentru o trecere grăbită prin acele locuri. După încă o jumătate de oră de mers după semnul cunoscut, nimic nu semăna cu ceea ce lăsaseră în urmă, cu locul pe unde intraseră în pădure. Constatau că pătratul albastru refuză să-i ducă la ieÈ™irea cautată, purtându-i printre arbori, amăgindu-i în suiÈ™uri È™i coborâșuri succesive, obositoare. Din când în când se întorceau jur împrejur È™i luau aminte la locurile prin care treceau, încercând să găsească asemănări cu drumul pe care veniseră însă totul era în van. Pădurea era plină de cărări lasate de muncitorii forestieri însă cele câteva pe care le încercaseră nu le-au fost de nici-un ajutor. Nimic nu lăsa să se înÈ›eleagă că ajunseseră la o margine a pădurii. Căutau cu privirea în zadar turnurile înalte È™i ascuÈ›ite ale bisericii, pe care È™tiau cu siguranță că le văzuseră deasupra copacilor, atunci când intraserâ în desiÈ™. După încă douăzeci de minute de mers alert, îngrijorat, se opriră È™i, cu bruma de luciditate care le mai rămăsese, căzură de acord că s-au rătăcit. Pătratul albastru nu mai putea fi un reper de încredere, fie nu se pricepuseră să-l citească bine, fie atenÈ›ia le jucase o festă. Trebuia să încerce altceva. Cele câteva trunchiuri de arbori proaspăt tăiaÈ›i, urmele de rumeguÈ™ împreună cu aÈ™chiile mari È™i mici pe care le găsiseră de mai multe ori în drumul lor îi îndemnară să încerce a-i găsi pe cei care trudeau în marea de stejari. Gândeau că acei oameni cunoÈ™teau locurile ca pe propriile buzunare È™i puteau cu uÈ™urință să le arate drumul care-i scăpa din nedorita aventură. Au început să strige pe rând, cât puteau de tare, în speranÈ›a că vor fi auziÈ›i. Minute în È™ir de chemări pierdute printre trunchiurile indiferente. Ascultau propriile sunete cum se amplificau, căpătând profunzime È™i forță, cum despicau liniÈ™tea verde, pierzându-se fără a mai trimite înapoi ceva din ceea ce ar fi putut fi un răspuns. DezamăgiÈ›i au renunÈ›at È™i la aceasta încercare pornind într-o cursă nebună către o bănuită ieÈ™ire. Corina își scosese ochelarii È™i alerga din toate puterile, strângând mâna lui Gabriel. Erau speriaÈ›i, nu mai reuÈ™eau să fie clari în gândire, irosindu-È™i energia într-o căutare haotică, născută din panică. Cutreierau naduÈ™iÈ›i, cu feÈ›ele congestionate de efort È™i emoÈ›ie. Crengile căzute È™i uscate împreună cu tufiÈ™urile dese, de care nu mai aveau răbdare È™i timp să se ferească, desenau usturătoare dâre roÈ™ietice pe mâini È™i picioare. Gâfâiau, alergau, cădeau după care se ridicau fără sa stea pe gânduri È™i o luau de la capăt, ca într-o prelungă transă. Călcau la întâmplare cu privirile aruncate mult înainte printre copaci, pândind ieÈ™irea dorită. PaÈ™ii striveau în alternanÈ›a lor precipitată muÈ™uroaie de cârtiță È™i fire mustoase de iarbă, diafane păpădii, populaÈ›ii întregi de furnici lipsite de vină È™i apărare, într-o minidemostraÈ›ie de anarhie care bulversa perpetua armonie naturală. O revărsare pestriță de gânduri, hrănite unele din altele, le zăpăcea minÈ›ile în timp ce cursa care trebuia să le aducă salvarea le istovea trupurile în È™erpuiri repetate, lipsite de noimă. ÃŽÈ™i priveau din când în când chipurile transfigurate È™i se îmbărbătau reciproc, găsind puterea să-È™i zâmbească. Dialogul nu dispăruse dar vorbele erau acum scurte, tăiate. Și totuÈ™i nu-È™i făcuseră nici-un reproÈ™. Cu toată gravitatea situaÈ›iei nici-o acuză nu venise de la unul către celălalt. Nici măcar un singur cuvânt nu fusese spus pe un ton ridicat. Continuau să fie buni È™i înÈ›elegători unul cu altul deÈ™i plimbarea lor se transformase într-o glumă pe cât de proastă pe atât de ridicolă. İneditul È™i surescitarea aventurii reuÈ™iseră să spulbere barierele de apărare, conÈ™tiente sau inconÈ™tiente. Din refugiile raÈ›ionale È™i afective fusesera scoÈ™i alÈ›ii doi. Dincolo de panică È™i penibil, aventura adusese uimire È™i încântare în sufletele celor doi, plus acea emoÈ›ie aparte, atât de puÈ›in întâlnită într-o viață de om. Făpturile suficiente È™i distante, în încercarea lor de a se proteja prin anestezia rutinei, se descopereau posedând o altă anatomie existenÈ›ială, un anumit fel de a fi de care nu aveau cunoÈ™tință. Pentru o finită porÈ›iune temporală, primiseră un dar surprinzător, încuviinÈ›area de a trece uluitoare hotare È™i de a pătrunde în lumi interioare pe care nici nu bănuiau că le poartă cu ei. Necruțătorul instinct de conservare fusese biruit de o dublă bucurie. A simÈ›urilor în sărbătoare È™i a împărtășirii, a plăcerii de a fi împreună în miezul frenetic al emoÈ›iilor. Se simÈ›eau cuprinÈ™i de fluxuri de trăiri vaste care circulau înlauntrul È™i în afara propriilor identități, interferând, combinându-se în formule perfecte cu finalități abisale. Erau acum o pereche desăvârÈ™ită care răspundea situaÈ›iei limită È™i solicitărilor exterioare cu o dezlegare profundă È™i extremă de tandreÈ›e, bunăvoință, sinceritate, ca È™i cum o iubire puternică, fără fisură, i-ar fi unit. Noua Corina era o femeie voluntară, care îl privea pe Gabriel cu multă încredere È™i căldură, vorbindu-i cu însufleÈ›irea È™i sinceritatea eliberate de faptele în care se trezise implicată fără nici-o avertizare. Păstrându-È™i activ pragmatismul, ea era cea care avea ideile cele mai bune. TotuÈ™i se simÈ›ea încurcată, nu È™tia ce era mai rău, ameninÈ›area fizică È™i perspectiva de a înopta în pădure în doi, numai în È™orturi È™i tricouri sau urmările acestui deznodământ stupid în faÈ›a familiei, în faÈ›a unchiului È™i a mătuÈ™ii din oraÈ™, care o găzduiau. Cu toate acestea, undeva într-un colÈ›iÈ™or al sufletului, simÈ›ea că desfășurarea de trăiri È™i instincte pricinuită de rătăcirea drumului estompa din plin regretele ghinionului avut. Gabriel își pierduse nehotărârea È™i sarcasmul trăind clipele generos, puternic. Se mira cum de nu se enerva atât de tare cum numai el È™tia să se enerveze, aruncând cu acuze în toÈ›i È™i toate. Se minuna în gând de această ironie. Rătăcirea lor, la modul propriu, adusese cu ea regăsirea lor interioară, trezirea la viață. Pentru o clipă chiar se consideră norocos că nu reuÈ™eau să găsească calea întoarsă. Nu-È™i mai dezlipea ochii de la Corina cea îmbujorată È™i vioaie care i se părea acum cu adevărat frumoasă, de lângă care nu ar mai fi vrut să se depărteze cu nici un chip. Dincolo de magnetismul fizic care se declanÈ™ase, nu înÈ›elegea unde putuse ea ascunde tumultul trăirii, devotamentul, curajul chiar. SimÈ›ea din plin că e o femeie grozavă, aÈ™a cum orice bărbat È™i-ar fi dorit alături. Timpul însa nu È›inea cont de zbaterea lor. Ajuns la momentul implacabilei căderi, discul roÈ™u al soarelui fusese străpuns de vârfurile copacilor È™i pornise a se revărsa, inundând pădurea cu o lumină sângerie. Purpurii, în asfinÈ›it, chipurile È™i trupurile fugarilor, tufele, arborii È™i iarba își părăseau contururile È™i se amestecau, contopindu-se într-un val verzui-roÈ™ietic care scălda micul defileu. S-au oprit epuizaÈ›i într-un luminiÈ™, aÈ™ezându-se pe iarbă. - Corina, mai avem o jumătate de oră de lumină, trebuie sa căutăm un loc pentru înnoptare. - Trebuie? Crezi că sunt animale pe aici? UrÈ™i? - UrÈ™i nu sunt dar am auzit de la un localnic o poveste cu niÈ™te lupi. - Lupi! Frumos de tot. Crezi că or sa ne caute? - Lupii? - Ei! Cei din oraÈ™. - Pe tine poate, pe mine n-are cine. Colegul de cameră o să creadă că m-am dus la Arad. - Dacă am putea să ne înălțăm deasupra copacilor, să vedem È™i noi ceva. - İa stai aÈ™a! Ce vorbă mare ai spus! Trebuie să mă cațăr într-un copac, cât mai sus cu putință! Din vârful unui tânăr stejar Gabriel a început să cânte entuziast un vechi È™lagăr: - O casăăăăă, văd o casă cu acorduri ampleeeee…..Corinaaaa… Cu forÈ›ele împrospătate de vestea atât de aÈ™teptată au rupt-o la fugă în direcÈ›ia cu pricina, È›inându-se strâns de mâna, cu figurile luminate de un reciproc surâs fără rezerve. Foarte curând au dat, nu de o potecă ci de un drum adevărat, pavat cu pietriÈ™, de-a lungul căruia pădurea se rărea văzând cu ochii. Au intrat apoi într-un sat din care au reuÈ™it să vadă mănăstirea vizitată. Și-au dat seama că Gabriel nu văzuse o casă ci acoperiÈ™ul mănăstirii, retezat de vârfurile copacilor. ÃŽntunericul i-a gasit pe uliÈ›ele sărăcăcioase, părăsind încet dar sigur acel amestec de trăiri atât de aparte. Mâinile lor s-au despărÈ›it în bezna de pe vechiul pod care făcea intrarea în oraÈ™, redevenind acei prieteni buni, jumătățile solitare ale unei posibile perechi. ÃŽn palma care È›inuse cu râvna mâna Corinei, Gabriel avea acum o frunză mare de stejar pe care era hotărât să o păstreze între paginile de jurnal. PuÈ›in înciudat de finalul ieftin de cinema dar conÈ™tient de È™ansa avută, purta cu el trofeul de unicitate al acelei zile pe care nu ar fi putut să o uite nici dacă ar fi vrut. Răvășită de căutare, mătuÈ™a bombănea È™i gesticula fără întrerupere venind în întâmpinarea celor doi rătăcitori, în lumina molatică a becului stradal. - Corrrrina, repede la telefon, te-am căutat peste tot. De la Zalău…Repede!! Ca È™i cum ar fi fost împinsă de un resort, contabila metisă o zbughi într-o secundă către importantul telefon, aruncând peste umăr, sub privirile ostile ale mătuÈ™ii, o fluturare de mână însoÈ›ită de acelaÈ™i zâmbet fără rezerve dar cu multă, multă complicitate, de data aceasta. Și-au regăsit taina multă vreme, în surâsul entuziast, privirea intensă È™i îndelungată cu care se salutau după acea după-amiază de pomină. Au rămas însă la aceeaÈ™i prietenie fără urmări, de care se îngrijiseră întotdeauna, reuÈ™ind sa păstreze intactă dantela emoÈ›ională a legăturii dintre ei. Rătăcirea lor era în siguranță. Rămăsese a lor È™i numai a lor, fără să altereze nimic din ceea ce ei fuseseră înainte, fără să degenereze într-o intempestivă È™i nedemnă pasiune paralelă. Se puteau bucura pe deplin de ea, ca de un fabulos vis, identic È™i sincron, care înlocuise la un moment dat o secvență din leÈ™ioasa realitate. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy