agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-01 | [This text should be read in romana] |
De două zile se întîmpla ceva cu Poetul. În primul rînd că bea mai multă cafea ca de obicei. Cerea cafeaua în cană mare (Bicuță a trebuit să cumpere o cană de ceai, ocazie cu care a crescut puțin și prețul cafelei). Bea trei căni în care turna puțin coniac „să vi-l prepar eu?” întrebase Bicuță. „Nu, un pahar de 100, îmi pun singur, mersi” fusese replica poetului. Știa din studenție cum îl păcăleau ospătarii la „votca cola”, un amestec mai mult din pepsi, gheață, și ceva urme de votcă”. Bea rar, cu înghițituri mici, apoi ridica ochii în tavan (acoperișul de tablă, mă rog) și murmura ceva. Din timp în timp mai scria în carnețel și trăgea cîteva fumuri din țigară privind pierdut spre barul cu sticle goale, lucru care pe Bicuță îl făcu după o zi să le șteargă și de praf.
- Sper că nu scrieți ceva despre restaurantul meu, zise Bicuță după un timp. Lasă-i pe alții să-și facă reclamă, eu sunt om cinstit, n-am nevoie de publicitate. - Stai liniștit Bicuță, îi răspunsese Poetul, nu e subiect poetic cîrciuma ta. Săndel apăru și el după orele amiezii, înfierbîntat. - Cam devreme azi, sau avuserăți zi scurtă? întrebă Bicuță. - Avusei pe naiba. Plecai eu mai devreme, nu vezi ce căldură e afară. Aș bea o bere și cu ochii. Să trăiți domnul Poetu’, zise el văzîndul pe Poet la masă. Acesta îi răspunse dînd din cap. - Bere rece nu prea am, dar trimit acum după ea. Poftiți luați loc. Tot la masa dumneavoastră? - A, da. Adică nu, că nu e nimeni. O să stau lîngă domnu’ poet, sper că nu deranjez. Poetul făcu un gest din cap care putea însemna orice, de la „nici o problemă” la „în nici un caz”. Săndel îl interpretă ca pe o invitație. Se așeză la masă și-și șterse fața și mîinile de sudoare, cu fața de masă. - Că tot prinsei ocazia, dumneavoastră scriitorii vă certați între dumneavoastră? Că am auzit eu mai demult, la școală, sau într-o revistă, nu mai știu, că era unul care umbla cu ranga după el, și care nu era de acord că nu știu ce scriitor e cel mai tare din parcare, îi și dădea una în cap. Așa e? - Ei, nu știu, dar e posibil. Scriitorii sunt în general orgolioși, le sare țandăra repede cînd e vorba de creația lor. - Mda. Dar parcă numai ei. Acum iei foc din orice, lumea a devenit mai nervoasă. De la stratul de ozon, cred. Pe mine mă deranjează de exemplu că bagă ăștia apă în benzină și nimeni nu le face nimic. Niște tîlhari! - Pardon, domnu’ Săndel, lasă că știm și noi cîte ceva. E vorba de cifra octavică, zise Bicuță în timp ce punea halba de bere pe masă. - Bicuță, al dracu' semn, iar nu-l văzuși. Mereu pui berea sub el. - Să-mi saie ochii, domnu' Săndel dacă v-am păcălit eu frodată. Dar nici nu mai văd ca în tinerețe. Da' și matale ești om bătrîn, mai crezi în semne? - Deci, domnu’ poet, să revenim la nous mutons. Se ceartă scriitorii sau nu? - Păi eu ziceam că se mai ceartă, e normal. Fiecare are opinia sa personală și și-o susține cum poate mai bine. Dar asta e și bine, din contradicție apare calitatea - Eu am auzit că nici dumneavoastră n-ați fi chiar un îngeraș. Că la cenaclul de săptămîna trecută ați aruncat după unul cu o sticlă de bere. Pentru o simplă poezie. - De unde știți dumneavoastră asta? Realitatea nu e chiar așa. - Mai știm și noi cîte ceva, că doar n-om trăi pe sub pămînt. Nu era poezia aia cu îngerul? Aia cu cotofleanț, adică? Mi-aduc aminte că și pe noi v-ați supărat atunci. - Ei...pe voi n-am cum să mă supăr, nu înțelegeți fenomenul poetic. De la alții am pretenții. Dar cînd vin unii și vor să te demoleze, fără argumente, uneori mai reacționezi. Auzi, dumneata, că nu se mai scrie în ziua de azi despre îngeri. Mănîncă rahat, domnule. Vin niște neaveniți, niște tinerei cu mucii la nas și dau ei lecții. Nici lecturi esențiale nu au. Păi dacă nici de îngeri nu mai putem să scriem. Aut înger, aut nihil, domnule. - Știam și eu o poezie cînd eram mic, interveni Bicuță „înger, îngerașul meu...”. Dar am uitat-o. Mai mi-aduc aminte uneori de ea, de obicei a doua zi după Revelion. - Ba o mai reciți și în somn, completă Viorica. Cînd ești beat. - Ei și tu...ia vezi că tejgheaua e cam murdară. Și nu te băga în problemele astea literare ale bărbaților. - Să crezi tu. Te văzuși poet, Bică? Apropo, domnu’ poet, da’ poezii de dragoste nu scrieți? Adică n-ați dedicat dumneavoastră nicio poezie pînă acum vreunei iubite? Poetul se simțea în încurcătură. Nu știa cum să reacționeze. Era luat în balon, sau chiar pe indivizii ăștia îi interesau creația lui? De unde pînă unde era interesat Bicuță de poezie? Hai, pe Săndel îl mai înțelegea, în ciuda comportamentului său suburban, se vedea că are o clasă deasupra celorlalți. Hotărî să intre în jocul lor, atent însă la fiecare gest sau cuvînt rostit de ceilalți. - Stimată doamnă, am scris și poezii de dragoste, firește. Mai ales în tinerețe, cînd toți sîntem îndrăgostiți și trăirile sunt mai intense. - Și n-ați putea să-mi recitați și mie una din asta? Chiar mai veche, nu am pretenții. Dar mie, niciodată nu mi-a spus un bărbat un singur cuvînt frumos în viața mea. - Ce tot vorbești acolo? Da’ cînd te-am cerut de nevastă cum a fost? Dăduseși ochii peste cap cînd ai auzit că am Mercedes. Ãla cuvînt frumos, nu chestii de-astea supte din deget. - Bică, vorbești prostii. În primul rînd că nu mă impresiona pe mine Mercedesul tău, care era o rablă de fapt. Și în al doilea rînd trebuia să vază părinții tăi că ce impresionată eram eu. Hai, domnu’ Poet, vă rog eu, nu mai ascultați de ăsta, spuneți-mi și mie o poezie, acu’ pînă nu vine clienții că mă trimite iar după băutură. - Bine, bine...spuse poetul. Stați să caut ceva mai vechi. Își consultă carnețelul. Ceilalți erau atenți, Săndel sorbind încet din bere, Bicuță ștergînd un pahar, iar Viorica sprijinindu-și coatele pe tejghea. Într-un final găsi ce căuta, și dregîndu-și glasul începu: iată-ne cuprinși de mistere eu încerc să îți spun minciuni în care tu să crezi crezi crezi însă tu nu crezi mîna mea se strecoară sub bluză tu tresari undeva un nasture cedează jos jos jos cade-apoi pe jos nu-i deloc confortabilă banca lemnul ei ne înțeapă cu mai multe așchii mici mici mici chiar și foarte mici ce bizar o mulțime de stele cad pe noi ca o ploaie limpede și caldă ca un vis vis vis totul e un vis draga mea am în minte-o mulțime de femei însă toate sunt deja iubite cum cum cum naiba știe cum Încheie, oftînd ușor și privind asistența. - O frecție, scuzați-mă că vă spun asta. Păi asta e poezie? Mai știm și noi cîte ceva, că d’aia am trecut prin școli. Adică ăla, personajul principal vrea să i-o tragă uneia în parc și-l înțeapă lemnul băncii. Cred că puteam și eu să scriu așa. Poetul sorbi din cafea. Sîngele îi zvîcnea în tîmple, dar se abținu „la ce ar fi trebuit să mă aștept”? dar așa cum îl știu eu pe Săndel, acesta doar vrea să mă provoace. Luă o mină liniștită și ascultă mai departe. Așa, și? - Nu prea e reală, mie nu mi s-a rupt niciodată vreun nasture. E drept, se făceau și mai rezistenți pe vremurile alea. - Ba eu să fiu al naibii dacă nu mi-a plăcut. Ba mi-a făcut și foame, că ziceați acolo de niște mici. Viorico, aprinde grătarul și du-te la alimentară, vezi că avem la frigider o pungă cu pastă de mici. Și ziseși de nasture? păi nici n-avea cum să se rupă, că-i desfăceai singură. Avea o viteză... - Și pînă la urmă am ajuns în ultima strofă și ce vedem? continuă Săndel. Că autorul n-a făcut nimic, ba nici nu știe cum și cine i-a iubit femeile. - Domnule, e vorba de o femeie imaginară, arhetip, model...dar sunt lucruri pe care dumneata nu le înțelegi. - Nu înțeleg pe dracu. Poate nu pricep eu cine știe ce, dar dacă poezii de-astea spuneți și la cenaclu, m-am convins cum e cu scriitorii ășt... Nu apucă să termine cuvîntul. Se trezi cu un lichid maroniu în ochi. Era cafeaua poetului. Acesta se ridică grăbit de la masă și ieși pe ușă. - Al naibii Poetu’ domnule, zise Săndel ștergîndu-se cu fața de masă. Vezi, Bicuță, ziceai că scriitorii sunt liniștiți și blînzi. Ai pierdut pariul, trebuie să dai berea. Dar să știi că prin asta a crescut nițel în ochii mei, acum pot să spun că e din gașca noastră. Că era singurul care n-a spart nimic pînă acum. Zici că faci micii ăia? Și dacă stau bine și mă gîndesc, poezia chiar era frumoasă. Am să-l rog să o mai recite, dar să mai treacă un timp, și să fim mai mulți. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy