Fusese o seara interesanta. Trecusera deja 5 ore de cand intalnirea noastra incepuse, si nu ma plictisisem nici o clipa. Nu-mi prea mi-era clar cum de ajunsesem noi sa ne intalnim, cum se aranjasera lucrurile, insa nu-mi parea deloc rau ca se ajunsese in aceasta situatie. O prietena comuna ma rugase sa-i dau o carte, daca tot aveam drum pe acasa; asa ca m-am vazut nevoit s-o sun si s-o invit in oras, sa-i dau cartea; si daca tot ne vedem, de ce sa nu iesim la o cafea, doar am fost la acelasi liceu si aveam o groaza de amintiri de depanat. Desigur, nu s-ar fi lasat cu cafele daca nu as fi vazut-o in prealabil; cand eram mIRC fan, in vremuri de demult, fiind, inevitabil, mic si prost, ma mai scapam la intalniri de astea, mai mioape de felul lor, insa indelungata experienta m-a facut sa trag o conlcuzie: tipele dragute nu-si dau date-uri pe mIRC, iar alea de-si dau nu sunt dragute; poate au un suflet mare si o personalitate interesanta… numai ca nu obisnuiesc sa-mi dau intalniri pentru de astea; suflet mare am si eu… alte chestii ma intereseaza.

Eram acum in masina ei, o Toyota Yaris, ne tineam de maini si ne priveam in ochi. Jucasem perfect toata seara; sunt unii baieti care tin neaparat sa-si arate afectiunea cat mai mult pentru o fata cu care se intalnesc pentru prima data – o imbratiseaza din cinci in cinci minute, saruturi pe obraz si alte asemenea prostii; mai mai ca-i vezi salivand. Adica, okay, iti place tipa si vrei sa se vada asta, insa nu trebuie exagerat; o sa se teama dupa aia sa nu fii nebun dupa ea si sa o urmaresti pe strazi intunecate la ore tarzii. Plus ca nu era stilul meu sa iradiez de afectiune. Am preferat sa stau linistit la masa, sa o privesc cum isi fumeaza tigarile, sa-i zambesc, sa-i povestesc tot felul de prostii, sa-i savurez rasul, care era minunat si rabufnea cateodata in cascade cristaline. Desigur, si ea juca, si uneori o facea mult mai bine decat mine; normal, jocul ei era altfel, nu presupunea o simulare a indiferentei, pentru ca eu oricum nu ma asteptam de la ea sa fie super-extaziata; ma asteptam la pasivitate. Insa felul in care isi savura fumul, in care zambea, in care ma atingea discret cu piciorul din cand in cand, cerandu-si imediat scuze si blamand masa prea inghesuita tradau un plan bine pus la punct.

Faza cu tinutul de mana era destul de bine lucrata; nu sunt genul de baiat aratos care obtine tot ce vrea printr-un zambet; si nu sunt nici urat, insa trebuie sa depun un oarecare efort pentru a ajunge la anumite limanuri. Desigur, pentru trucul asta aveam si un mare atu: maini foarte fine, rezultatul unei copilarii in puf, despre ale caror proprietati magice nu stiusem multa vreme. Descoperisem ca poti atrage atentia unei fete cu ele la o petrecere, mai demult, cand o domnisoara care altfel nu m-ar fi bagat in seama isi pierduse toata seara jucandu-se cu ele. Ajungi departe avand astfel de atuuri insa, bineinteles, trebuie sa stii sa profiti de ele. Oricand se gasea momentul potrivit pentru o nevinovata citire in palma; nu conta ca nu aveam ce-a mai vaga idee despre ce inseamna toata liniile alea din palma, sau daca chiar trebuia sa m uit dupa ele sau dupa cu totul altceva. Tot ce conta era sa-i ating discret mana, apoi s-o cuprind toata in palma. O strangere total lispite de tendite afective; nu voiam nimic, decat sa vad ce-i spune palma despre viitor; daca ea considera ca-i place textura si nu mai poate sa-i dea drumul, eu nu eram cu nimic vinovat. Acum incepuse sa se joace cu palma si degetele mele, le mangaia, le resucea, apoi imi strangea mana; era prinsa de jocul asta, asa ca de cateva minute nu mai zicea nimic si prefera sa-mi surada inocent.

Nu prea interactionaseram in liceu. Faceam parte din cercuri distincte: eu catalogat in general tocilar distrus, iar ea era o domnisoara draguta, populara, membra a consiliului administrativ. Si desi grupurile noastre de prieteni aveau foarte multe puncte comune, noi doi nu ne-am vorbit decat de vreo 2-3 ori. Probabil pentru ca eu ma aflam in extremitatea ascunsa a grupului meu, care nu aparea la intalnirile mai “de clasa”. Oricum, toate astea contau mai putin… Ii fusesem prezentat candva demult, insa ea nu-si amintea de asa ceva; nici nu ma asteptam. Ma introdusese un tip pe care nu-l tocmai agream(nu era vina lui, pur si simplu nu inghiteam o groaza de oamani pe atunci), insa el continua sa se invarta in jurul meu, sa starneasca tot felul de conversatii. Intamplator ne-am intalnit si cu ea pe inevitabilul drum comun si s-a ajuns la clasicul “Va cunoasteti? Nu? Pai el este… iar ea…” Nu pot sa zic ca m-a frapat in mod deosebit sau ca am retinut vreun cuvant din ce a spus pe atunci; desigur, asta nu ma oprise sa-i povestesc ei despre o prima intalnire pitoreasca, in care ramasesem mult cand ii auzisem vocea si simtisem un termur cand ne atinseseram mainile. Ce sens avea sa spun adevarul cand povestea asta ne facea pe amandoi sa ne simtim mult mai bine?

Nu sunt genul de om care sa aiba o idee preconceputa despre skilul soferistic al sexului feminin. Asa ca am pus faptul ca tocmai ratase cu cativa centimetri picioarele zvelte ale unei domnisoare pe seama intamplarii; cu totii avem zile care se lasa cu accidente, si nu avea nici un sens sa generalizez si s-o cataloghez imediat ca sofer prost. Ca mai toate fetele cu care avusesem placerea sa interactionez, ii placea sa conduca si sa vorbeasca despre aventurile sale. Spre norocul meu eram la a cincea sau a sasea intalnirea cu o driver-chick si capatasem ceva cunostinte despre ce se intampla in spatele tablii; ciudat cum niciodata nu ma interesase nimic din anatomia pedalelor, shimbatoarelor si diferitelor butoane cand prietenii mei ma plimbau cu masina. Insa in momentul in care se intampla sa ma aflu in masina cu o tipa draguta totul se schimba, devenea mai interesant, voiam sa stiu despre toate prostiile. Plus ca apareau nenumarate posibilitai de joc – trageam ca nebunu de schimbator si ma plangea ca nu se misca, pana mana ei se lasa peste a mea si ma directiona. Desigur, acum nu era atmosdera protrivita pentru asa ceva; insa masina ei oferea o retragere placuta din fata barurilor arhipline, in care abia te puteai auzi; despre tandrete nici nu mai putea fi vorba.

Deranjant era faptul ca multi nu vedeau jocul: date-ingul, cum este numita activitatea pe care o desfasuram, era luat in serios pentru cei mai multi de varsta mea; prima treapta catre o relatie stabila, catre un viitor, catre o familie. Dorinta cea mai mare a multor prieteni sau colegi era sa-si intemeieze un camin; daca o iei asa personal, jocul nu are nici un sens. Mai ramaneau cei care vanau placeri de o noapte; insa nici asta nu mai e joc, e mai mult un fel de escrocherie; sa vrajesti o fata doar pentru a petrece cateva ore mai tarziu in patul ei – act egoist lispsit de valoare. Asta nu insemna ca multe dintre intalnirile mele nu se terminau sub o patura; insa nu asta urmaream. Era mult mai mult decat doar asta, era ideea de a face un joc extraordinar, pe care nici unul din voi nu avea sa-l uite prea curand.

Simteam amandoi ca sarutul nu era departe, asa ca nici unul dintre noi nu se grabea. Daca sexul era un bonus, sarutul era obligatoriu; daca nu l-ai obtinut inseamna ca ai jucat foarte prost (sau n-ai jucat deloc) si i-ai irosit seara. Stiam toate astea din vremuri in care nu credeam ca exista un joc si procedam lipsit de experienta. Si tot de atunci stiam ca oricat de prost ai juca, mereu mai exista o speranta; daca iti place fata si ea macar te suporta, perseverenta iti poate aduce multe. Dar, daca nu joci, macar nu te comporta ca un idiot…

Imi povestea despre fostul ei prieten, cu care credea ca o sa se impace destul de curand. Nu parea un tip tocmai rau, insa nu era nimic de vis la el: nu o mai surprindea cu nimic, nu o scotea nicaieri; nu stia s-o faca sa se simta bine. Insa nu avea chef sa fie singura , asa ca prefera sa-l mai suporte putin. O ascultam, cu capul spirjnit de scaunul ei, privind-o in ochi. Vorbea din ce in ce mai rar si mai incet; cand povestea ei se apropia de sfarsit imi dadu dumul la mana si incepu sa ma mangaie pe fata; voiam sa-mi spun parerea mea despre ce auzisem, insa murmura un “lasa” (discret, ca un vis) si incepu sa ma sarute. Saruta extraordinar…

In primii ani de liceu avusesem parte doar de intalniri ratate; una singura se terminase cu un sarut in prima seara, insa si ala fuses mai mult o muscatura decat un sarut. Iar cand, dupa mai multe seri in care facusem tot posibilul sa ma fac placut, primeam in sfarsit rasplata, aveam de-a face cu un sarit catolic, cuminte si uscat. Pana la ceva pasionant aveam mult de asteptat…

Nu mai fusesem niciodata surpins de un sarut; n-as putea sa spun exact ce era, insa avea ceva hipnotizant. Poate faptul ca era direct (gura deschisa, limba putin scoasa, cald), sicer, vulgar… Si nu vulgar in sensul ala aiurea, de fufa imbracata in fusta scurta si aproapte despuiata; ci in sensul placut, incitant, asa cum ar trebui sa fie fiecare sarut. Eram asa de surprins incat reactionam instinctiv, fara sa ma mai gandesc la nici un joc. Ii simteam prezenta crescand, devenind din ce in ce mai intensa, rugandu-ma sa devin o parte din ea. Parfumul pe care abia il simtisem pana atunci imi acoperea fata, intra prin fiecare por, imi patrunde in sange… O secunda fatala, care te nauceste; ma simteam ca dupa cateva seri pline de alcool, molesit dar in acelasi timp plin de viata. Eram jucaria ei; ma saruta incet, apoi se retragea, isi musca buza de jos si imi zambea, ma mangaia pe fata si apoi ma saruta din nou. Isi tinuse parul prins in coada toata seara, iar acum il desprindea, ma mangaia cu el, ma lasa sa ma joc cu el. Era o seara perfecta…

Sunt sigur ca stia ca pusese stapanire pe mine. In stadiul asta al jocului asta lucra in favoarea mea; ma placea foarte mult, iar faptul ca putea pune stapanire pe mine, ca puteam sa fiu al ei, o facea sa se simta bine. Te deranjeaza ca cineva e nebun dupa tine in momentul in care tu nu simti la fel; daca sentimentul e reciproc, minusul devin plus. “In stadiul asta al jocului”… problema e ca fusesem scos din joc de la primul sarut. Din jucatorul aproape perfect devenisem un pusti… indragostit. Ii atingeam pielea, in ascultam respiratia, o imbratisam; ma lasam condus de ea, iar ea ma asculta pe mie; eram amandoi furati de clipa, autisti in lumea noastra, Adami si Eve inainte de cadere.

Nu stiu cat timp ne-am mai trait Edenul; o secunda mai tarziu parca, m-am dat jos din masina ei si am sarutat-o o ultima oara. Nu voia sa-mi dea drumul, insa era tarziu, rasarea soarele si, desi plini de energia celuluilat, eram epuizati fizic. M-am atins in pat si toata camera era plina de parfumul ei; imi miroseam mainile si ma simteam in bratele ei, ma dezmierda, nu voia sa-mi dea drumul. Parca eram intr-un film siropos clasic, si de-abia acum intelegeam ce era asa de grozav la ele; nu mai exista joc, nu mai exista cinism, nu mai existau minciuni linistitoare. Existam doar eu si ea, indragostiti…

Ne-am vazut si a doua zi; nici un stop de plictiseala, in orice secunda o senzatie noua. Cateva ore minunate, intunecate doar de faptul ca trebuia sa plece; la fel si eu. Insa timpul era scurt si nu aveam sens sa-l pierdem cu regrete. Nu era nici un “Carpe Diem”, era daor pierdere, instinct, puritate. Ne-am luat la revedere cu greu, facandu-ne planuri cand sa ne revedem. Nu ne-am mai vazut niciodata…

Orice joc este minunat cat timp esti indragistit de el; poti sa pierzi, sa castigi, sa fii cel mai slab jucator din lume; daca tu esti indragostit de el il vei juca la nesfarsit. Asa cum la nesfarsit aveam s-o visez si sa ma gandesc la ea. Jocul e minunat pentru ca te poti pierde in el, uita de tine si de problemele tale; il poti stapani la perfectie, il poti juca mecanic, fara sa te gandesti o clipa la el; si apoi jocul pune stapanire pe tine, te abandoenaza si te regasesti in bratele cuiva, si incepi sa crezi in toate siropurile romantice. Si rezisti acolo cat iti este permis, iar cand esti alungat din Rai reiei jocul.

Iar cand te indragostesti...