Motto:
“Pentru noi, artiștii, arta e compromisul fericit pe care-l facem cu tot ceea ce ne-a lovit sau înfrânt în viața de toate zilele. Și astfel, nu mai evităm destinul, așa cum încearcă să o facă oamenii de rând, ci îl împlinim in potențialul său real- imaginația.”

(Lawrence Durrell – Cvartetul din Alexandria – “Justine”)



Era un anotimp moale… “Ca o diaree” cum spunea prietenul Cristian Neagoe intr-o proză… Trăiam de pe o zi pe alta, fară să știu de ce. Știam doar că mi-e Sete. Beam cu lăcomie și cu voluptate. Mă simțeam în fiecare seară de parcă cineva m-ar fi îndopat cu o mixtură satanică de nisip și sare, pe care apoi trebuia să o sting… Sete, Dumnezeule, o Sete care pornea de undeva din Muntele lui Venus și care îmi paraliza simțurile.
Primul pahar venea ca o cafea dimineața. Apoi mă trezeam la viață încet, mă dezmorțeam cu fiecare pahar ca un pui congelat, uitat pe masa din bucătărie într-o după-amiază puturoasă.
Rar îmi puteam potoli Setea… Deseori, cu cât beam mai mult, cu atât mai mult Setea mea se adâncea, de parcă ar fi trecut din mine în tot universul. Întregii mele lumi îi era Sete.

Sufeream și asta îmi plăcea. O dată cu Setea creștea și suferința, învaluindu-mă ca o pânză a unui păianjen extrem de talentat.
Fiecare pahar avea muzica lui. Notele lui cu notele mele dezvoltau o simfonie a destinului. Îmi adăpam Setea ca pe un cal de povară. De ce? Nici eu nu știu… Nu îmi amintesc exact momentul în care a început această Odisee a Setei…

Îmi amintesc pentru că beau? Sau beau pentru că îmi amintesc?

Toate s-au întâmplat din cauza Setei. Sau datorită sau grație ei… Mi le amintesc ca și cum m-aș uita la viața mea printr-o fereastră de tren noaptea.(Adică tot ce vezi prin fereastra unui tren noaptea e propria ta refexie, ca într-o oglindă prin care trec din când în când orașe...)
Îmi amintesc de tine și de Senzația ta. Tu ești mirosul acela înțepător de tabac și flori pe care nu le-am văzut niciodată. Ești amețeala orașului la trezire și Senzația de genunchi grei și umflați. (Turner). Iar acum când nu te mai văd, ești doar o dâră de dor...
Știu ziua în care te-am cunoscut. Se leagă de o întâmplare nefericită, pe care nu o voi povesti aici. Ar fi total irelevant...

Trăiesc acum cu sentimentul că te-am avut. Că te-am avut așa cum am mâini sau ochi. Trăiesc cu Senzația ( din nou cuvântul acesta! Fii blestemat Rimbaud! ) că te-am avut în mine, cu mine și în afara mea…
Dar…

Povestea pe care încerc să o spun – mi-e greu, Dumnezeule…- e povestea unei întâmplări (une histoire d’une histoire). O întâmplare care mi-a schimbat metabolismul. O supradoză.

M-a învăluit încet… N-am presimțit nimic… (din nou păianjenul talentat…)

De parcă nu era de ajuns viața mea de până atunci (Parcă n-ar fi fost destul că și eu eram chiar prea mult…)... Căci, da, acum e viața mea dinainte de tine și cea de după; iar după, nu știu ce e… Poate doar starea de “After”…

Nici măcar nu știu ce a fost.
Pur și simplu m-am trezit într-o dimineață cu sentimentul acela, că așa trebuie să fie.
Această certitudine m-a pierdut și mă pierde ca o noapte prin cârciumi… Și Setea… Ucigătoare combinație…

Ne era Sete amândorura. Aproape aceeași Sete. La început asta mi-a plăcut… Ne făcea să avem micile noastre comori: plimbări noaptea prin ploaie în încercarea de-a ajunge acasă, hohote de râs la semafor, adormirea mea prin spații neconvenționale, furiile tale pe mine, pe lume, urmate de neașteptate tandrețuri, inocența cu care mă întrebai: “Rămâi la mine?”, felul cum doar dormeam așa…
Nu știu cum să continui… Scriind " I seem to loose my power of speech,You’re slipping slowly from my rich…” Vreau asta?

Dacă aș înșira întâmplările ca într-o poveste obișnuită- nu ar fi nimic de spus. Căci nu întâmplările propriu-zise sunt importante, ci întâmplările ființelor noastre în situațiile acelea, oarecum simple, de viață.

Revenind. M-am trezit într-o dimineață cu sentimentul acela. Certitudinea. Era la o lună și două zile după ce...într-o noapte…
Mi-o amintesc. Dormeam împreună și m-a trezit mâna ta. Mă îmbrățișase cu o tandrețe sugrumantă. M-am prefăcut că dorm, căci știam că raspunzând acelei îmbrățișări mă voi pierde… Și mâna ta m-a mângâiat… albastru,leneș, tandru și cu dor… Dor de ceva pe care nu-l știai până atunci, iar acum că îl știi, nu te mai doare (deci, nu-ți mai e dor…). Îmi țineam respirația ca să nu mă auzi fremătând.Îți simțeam respirația în ceafă și îmi doream să mă pulverizez. Ca să mă inspiri.
Într-un târziu m-ai doborât.Mi-era Sete de tine…
Atunci mi-am întors fața spre tine și ne-am respirat respirația într-o suspensie a timpului… ți-am căutat buzele în întuneric. Cât de frică îmi era să deschid ochii…

Într-un târziu,ne-am întrepătruns ca genele unui ochi închis afară înlăuntru se deșteaptă…
Și undeva în mine a încolțit gândul acela: că așa trebuie să fie…
Atunci m-am pierdut.

A doua zi, și multe zile după aceea, am avut pe mine mirosul și atingerile tale. Le mai am și acum, dar trebuie să alunec în mine… Cu Sete...

Curând după aceea am făcut cunoștiintă cu Demonii tăi. Nu știu dacă sunt mai mulți sau e doar unul singur… Demonii tăi care… cărora le e și lor Sete. Dar nu de mine,sau de ceva pe care eu l-aș putea oferi… Cred că nici tu nu știi… Oricum,ei ne pierd pe amândoi,încet și sigur…
A doua zi… Dar ce rost are?
Ar fi fost atat de simplu…
Dar…

Am continuat cu un masochism feroce… Amândoi...

Și a venit Dimineața Certitudinii… Era la 32 de zile după noaptea aceea (da, am inventat o cabalistică a noastră…). Cu o seară în urmă,mă cuprinsese o furie necunoscuta oamenilor,pentru că mi-am dat seama că te-aș putea pierde,că te-ar putea avea altcineva. Mă hotărâsem să nu te mai văd niciodată. Să dispar pur și simplu din viața ta… Fără nici o vorbă, dar…
M-am trezit și am auzit în urechile mele incredibil de mici că ceea ce avem noi e atât de mult și atât de în afara acestei lumi, încât…
Atunci am căzut… Ca Dionis. Ha-ha-ha…

Setea mă urmărea ca un ogar afgan… Acum era și Setea de tine, dar… A trebuit să rămână așa…
Mi-era frică să-ți spun… Să-ți spun așa, simplu și curat:
“Nu mai pot trăi de atâta Sete… Adapă-mă! Ucide-mi Setea cu tine sau dispari pentru totdeauna ca să-mi rămâi doar o Senzație de deja-vu…”

N-am putut face asta …

Am ajuns să trăiesc cu tine într-o lume a mea, pe care am creat-o eu, după asemănarea mea. Suntem fericiți, puternici și e foarte multă liniște…
În realitate mi-e doar Sete, dar degeaba beau…



Mulțumiri surselor de inspirație ne-citate mai sus: (în ordinea apariției)

Gabriel Garcia Marquez
Beethoven
Homer
“Leaving Las Vegas”
Cătălin Babliuc
Ion Cosma
Placebo
Mihai Eminescu