De cînd se pripășise prin Jena, nimeni nu-și mai aducea aminte pentru că era mult de atunci. Ștefan Acurcii era un om dintr-o bucată: ferm, tandru, jovial, cu un zîmbet cuceritor de inimi.
Ca orice român de bine, nu voia să-și facă țara de rîs așa cum făceau majoritatea românașilor din diaspora; Voia să fie respectat și să nu prindă picior de român hoț sau puturos prin Germania. Deoarece nimeni nu-i cunoștea vîrsta, se zvonise că se născuse în Oltenia, dintr-o mamă olteancă și un tată vrîncean și fusese adus în Germania prin anii 70, într-o căruță de circ (părinții erau artiști amatori ambulanți: tatăl, Nicu Acurcii, dansastor pe sîrmă, mama, Lenuța, călăreață pe măgari și pe rîși dresați). Deoarece le mergea prost, s-au angajat ca turnători. Nu aveau mustrări de conștiință dacă deconspirau români care nu se țineau de treabă. După ce s-a desființat SECU, au trecut amîndoi la DIE
și la SIE (în limba română "die" înseamnă "aia" și "sie" înseamnă "ea"). După ce circul dădu faliment, se angajară cu normă întreagă la securitate. Pentru copilul Ștefan Acurcii, viața în Jena a însemnat dobîndirea unei personalități germanice, dure, reci dar foarte simpatice, cu tendință ariană, în acest scop vopsindu-și părul. Bond, cu tenul arămiu era interesant pentru populația orășelului, blondă și albă ca laptele de var. Ștefan Acurcii era ambițios. Voia carieră universitară și făcu studii medicale. Ajuns medic, se profilă în patologie. Dar ghinionul făcu să fie prins odată în timpul unei glume (era goarte glumeț) și fuse dat afară de la spitalul orășenesc. Ce făcuse Fane?
Aranjase cîțiva morți la o masă, le pusese în față scrumiere, țigări și cafele și ascultau împreună Europa liberă cu Emil Hurezeanu. Dar Fane nu era omul care să se lase înfrînt de destin și să rămînă fără serviciu. Astfel, se angajă ca șofer pe autobuz la autogara orașului Jena. Deși nu era șofer profesionist, fiind totuși ager la minte, fu repede promovat ca coordinator de proiect pe două linii de tramvai și o linie de autobuz pe ruta Jena- Erfurt.
Era cunoscut în cercurile diasporei mai bine decît ceasul de la gara "Paradisul" și invidioșii spuneau printre dinți:
"Tot ca părinții, așa a făcut carieră al dracului Fane! Ne toarnă pe noi, ca să-i meargă lui cursele". Dar pentru că acești plebei de jos lucrau pe șantiere de construcții, nu făceau parte din orizontul ideal al românismului lui Fane. Deși-i sfida cu aroganță, i-ar fi împușcat pe toți sau i-ar fi trimis acasă. După mai mulți ani, Fane pierdu și serviciul călduț de la autogară, pentru că folosi expresia vulgară "bă, borșiților, urcați-vă mai repede în autobuz, că vă răstorn la Erefurt în groapa comună unde se ard gunoaiele orașului". O doamnă bine, reclamă acolo unde știa dumneaei iar Fane se trezi cu o comisie pe cap, care-i făcu un proces verbal, că vorbește urît și în dialect cu călătorii și că nici în Germania de est nu se mai vorbește în dialect în mijloacele de transport în comun.
Fane Acurcii nu se descurajă. Se angajă la o turnătorie de fontă, după ce făcu un curs de sudor profesionist și se mulțumi cu asta. Se cîștiga bine la turnătorie și se puteau face multe ore suplimentare. Dar simțul lui aventurier și ambițiile personale-l făcură să-și caute din nou o meserie.
După cîteva luni de șomaj, se angajă ca ceasornicar și vînzător într-un magazin de bijuterii. Ștefan Acurcii-și găsi în sfîrșit meseria visată. Toată ziulica lucra ca un bezmetic, repara ceasuri, le schimba piesele, lustruia inele și lănțișoare și-și înregistră pentru telefonul portabil maneaua clasică" Inel, inel de aur".
Revoluția romană din 1989-l luă cam pe nepregătite și-l ului puțin. Deși german, Fane simți niște curenți căldicei de patriotism românesc și se hotărî să vadă Romania la fața locului. Ajuns la Timișoara, se înfrății cu mai mulți ortaci de bine din piața centrală unde se făceau cele mai mari afaceri și-și cumpără ditnr-o dugheană turcească o medalie de erou al revoluției. Din dragoste de țară, deveni turnător ca părinții, ca să ajute românismului de peste granițe să scape de răufăcători, de cerșetori și de bolnavii cronici.
Părinții se bucurară, pentru că erau bătrîni și nu mai lucrau decît cu jumătate de normă: tatăl era pe jumătate surd iar mama era obeză, abia se mai mișca prin casă.
Nu putea sărmana decît să stea într-un fotoliu și să tricoteze fulare. Pentru că afacerile de la serviciul de informații mergeau destul de bine, Fane reuși să pună niște bani de o parte și să investească într-o căsătorie aparent din dragoste, cu o babă de 89 de ani, care fusese baroană. Fane-i suci mințile și se căsători cu ea, devenind baronul Stefan Nichlas von Puttenstein.
Dacă treceți prin Jena, nu ezitați să-l căutați: Nu mai lucrează la ceasornicărie, acum este din nou cercetător științific în domeniul istoriei. Este preocupat de cercetări asupra descoperirii metalelor neferoase și a prelucrării acestora în neolitic și a scris de curînd cartea:
"Puttenstein Prometeus în căutarea metalelor neferoase de 24 de carate: Epoca de piatră și prelucrarea metalelor și a pietrelor prețioase".
Nu este arogant și se consideră revoluționar sincer și nepurtător de cuvînt al dizidentismului postrevoluționar.