Vasile Smărăndescu
CAIETUL DIN SALA DE AȘTEPTARE
schițe, nuvele, povestiri
Editura SEMNE, 2005




REGINA BALULUI





În anii ’40, când aveam opt – nouă ani, serbările la sate, încheiate cu baluri, erau încă în vogă. Se petreceau, mai ales, în vacanțele mari ale elevilor și studenților, adică atunci când aceștia puteau să-și dea concursul la organizarea și desfășurarea lor.
Din satul Gojgărei, comuna Valea Ungureni, azi parte componentă a comunei Topana, județul Olt, se da veste în toate localitățile învecinate că în duminica X, în localul Școlii primare, va avea loc o serbare urmată de...mare bal mare.
Și veneau în valuri – valuri, puși la trei ace, în ziua stabilită, din Căndelești ai învățătorului Dicu și ai lui popa Tache, din Ciorâca Păneștii și Goguleștii, din Topana ai lui Ciucan, din Ungureni Ivăneștii, dinspre nordul comunei, de la Uda de Jos și de la Uda de Sus, Uțoii, Popeștii și Diaconeștii, dinspre sud, de la Făgețelu și Păroși ai lui popa Drăguț și ai protopopului Simionescu...
Serbarea nu avea în program ceva deosebit. Era, în mai toate cazurile, un pretext. Balul, însă, ei bine balul, care se desfășura seara, avea un moment de vârf și anume desemnarea reginei.
Ni se înfățișa o adevărată întrecere între cavaleri veniți pregătiți anume cu mulți bani, pe care îi cheltuiau să cumpere cărți poștale ilustrate, ce se expediau pe numele iubitelor lor. Aceea care primea cele mai multe ilustrate, de regulă, sute de exemplare, întrunea toate sufragiile spre a fi aleasă ...regină pentru o clipă.
Nu se confunda, cum nu se confundă nici azi, cu alegerea a ceea ce se numește Miss astfel încât concurentele, sau, mai bine zis, aspirantele, nu erau măsurate la talie și nici puse pe cântar, nu dădeau probe de balet și nici nu defilau în costume de baie prin fața spectatorilor și a unui anume juriu. Atât ar fi trebuit ca mamele care le păzeau cu strășnicie să se scandalizeze. Chiar și numai așa se-ntâmpla deseori, ca o bătrână să orbecăie în întuneric prin curtea școlii să afle unde e odrasla feminină, prin ce tufiș s-o fi ascuns cu...individul? De parcă trebuia să se aștepte balul pentru niscaiva păcate și nu se puteau săvârși ziua, fata venind acasă devreme, ca un copil cuminte!
Câștigătoarea nu trebuia să fie neapărat frumoasă: „încoronarea” ei depindea de ambiția și de plinul pungii aceluia care supralicita. Era, cu alte cuvinte, un concurs nu între cele mai frumoase fete ci între cei „mai doldora de bani” cărora „li s-au aprins călcâiele”.
Achiziționarea ilustratelor se făcea din timp cavalerii suspectându-se, astfel ca fiecare din ei să se asigure că în final numai aleasa lui va beneficia de cel mai mare număr de „misive” din care majoritatea trimise de el, pentru că dreptul de a valsa cu viitoarea regină, în încheierea ceremoniei, drept câștigat cu bani și cu emoții, un fel de...Marș nupțial avant la lettre, de cele mai multe ori, îl avea acela care a expediat teancul de cărți poștale pe adresa fără stradă, număr și localitate a celei preferate.
Undeva pe la miezul nopții, începea vânzoleala înmânării ilustratelor unui poștaș desemnat ad – hoc, după ce se completau pe verso cu prenumele destinatarei și al expeditorului, folosindu-se formule ca...minunatei, frumoasei, încântătoarei și, mă rog, mai puteți adăuga și dumneavoastră.
Peste câțiva ani aveam să trăiesc și eu febra participării la baluri, dar fără pretenții de competitor pentru alegerea reginei. După zeci de kilometri parcurși pe jos duminica spre Chilia, Pielcani, Făgețelu, mai târziu împreună cu fratele meu Virgil, ajungeam luni dimineața acasă pe la ora patru, lihnit de foame. Intr-o dimineață ne-am cocoțat în vișinul unuia mâncând la repezeală, să nu fim prinși în flagrant delict, fructe de-a valma, adică și coapte și crude. Ajuns acasă mă furișam în fânar să dorm. Dar nu apucam să ațipesc fiindcă o auzeam pe mama: „’ai, Vasîle, scoală-te odată, să te duci cu vacili, fi-ț-ar balu-al dracu’!”
Odată depuse ilustratele la poșta care nu avea nici ghișeu și nici cutie, se trecea la anunțarea prin strigare a adresantelor. Pentru aceasta mai marele organizatorilor îi cerea orhestrei să înceteze a mai cânta. În acel moment se trezeau brusc din picoteala dintre două bârfe sau tresăreau din somn cu un prelung sforăit, ici – colo zărindu-se fote și zăvelci în dezordine lăsând la vedere „cămeșile”, mamele așezate pe scaunele de pe marginea sălii sau de pe scenă în așteptarea fetelor lor. Fete care tot nu înțelegeau să meargă, în sfârșit, acasă fiindcă a doua zi, care nu mai era a doua deoarece se făcuse luni, trebuia să ducă oile la câmp sau să dea la porci.
Pentru fetele mai puțin curtate, prezența la un asemenea bal presupunea și un risc oarecare. Amatorii de glume proaste, fără să-și decline numele, le trimiteau și acestora câte una – două cărți poștale.
După strigare se trecea la numărare. Nimeni nu trișa dar, spre a se evita eventuale suspiciuni, numărarea se făcea în prezența unor martori...fără prestare de jurământ și nemituiți. În caz de balotaj cei doi, mai rar trei pretendenți la cucerirea pentru partenerele lor a râvnitului titlu fără decret cu pecete sau măcar diplomă de carton și fără tinichea pe cap, participau la licitație, obiectul acesteia fiind ultimul pachet cu ilustrate sau chiar ultima carte poștală.
In vreme ce se desfășurau aceste operațiuni maestrul șef de orhestră avea grijă să dea cu mult sacâz pe arcușul viorii iar țambalagiul să lege o coardă ruptă cu sârmă ordinară.
Pentru că, în fine, se pronunța numele câștigătoarei și, în aplauzele asistenței, pe fondul bombănelii mamelor căscând cu gura până la urechi, faimoasa orhestră ataca valsul „Valurile Dunării” de Ivanovici iar în mijlocul sălii începeau să evolueze, dezinvolt, regina și abia eliberatul dar transpiratul de emoțiile competiției – acela care o consacrase.

*

Cel mai de temut în lupta pentru desemnarea reginei era un tânăr înalt, atletic, chipeș și jovial. El curta o fată care nu era mai înaltă decât până la o palmă sub umărul lui. Flăcăul se numea Mitu Petrescu iar fata, care pe mine mă fascina când râdea în cascade, se chema Valerica Florea. La toate balurile la care am fost prezent Mitu a fost imbatabil. Iar Valerica își îmbogățea, de fiecare dată fără balotaj, palmaresul de regină a balului, îmbunătățindu-și propriul record în număr de ilustrate, evident, cu sprijinul generos al lui Mitu care le cumpăra.
În cele din urmă Valerica a devenit soția lui Mitu.
Nu știu de câte ori, după căsătorie, Mitu Petrescu a mai pus la bătaie teșchereaua cu bani să cumpere cărți poștale ilustrate și s-o desemneze regină a balului pe Valerica.

2003





LA POLICLINICA DE CARTIER






- Ce mai faceți, doamnă?
- Ce să fac, m-am chinuit az’ dimineață!
- Păi cum, din ce cauză?
- Am o colícă veche, doamnă, și nu poci i’și afară. Asta e treaba.
- Și nu faceți nimic?
-Ãăă…da’ ce nu fac! Mânc numa’ verzîturi fierte. Îmi fac supică cu mult zarzavat, proaspăt, dîn grădina mea, tocănițe cu mult pătrunjel…Pâinică puțînă, cumpăr d-aia dă gra’am. Dimineața, doamnă, iau tărâțe pă stomacu’ gol. Le pui în puțîntică apă, călduță, să să umfle. Că mațili, cum șade ele-acolo încolăcite, trebuie să să curețe, doamnă, să să curețe, da! Și după ce iau tărâțili mânc un oușor, moale, am trei găinușe-n curte. Da’…to’ nu poci! Stau pă lemn, doamnă…Și ce mă chinui…Mă chinui și tranșpir!
- Da, da!, înțeleg, de-aceea ați venit iar la policlinică.
- L-am că’tat pă domnu’ doctor, să-m’ spue ce să mai fac. Da’ nu l-am găsît, erea numa’ un medic dezident, mi-a zîs să viu mâine. Asta e treaba.
- Bine, dar...când ați mai fost, ce v-a spus?
- A zîs că am bila ștrangălată și că d-aia nu ies. Ce-am pățît odată doamnă!...Mi s-a umflat burta ca o butie.Și erea tare...că credeam că crapă. Am loat târâțe prea multe, doamnă, și erea să fac oclozie.
- Medicamente nu v-a dat?
- Ba mi-a dat și medicamente.
- Dar ceaiuri...ați luat?
- Da’ ce n-am loat! Da’...dăgeaba, doamnă!
- Da!, știu ce-nseamnă că și eu am constipație.
- Și dumneavoastră? Incercaț’, doamnă, cu tărâțe!, e în Obor dă vânzare.
- Și mă dor articulațiile...
- Aaa..., ce să mai zîc, am și eu dureri...Am o discopotie, doamnă. Da’ mi-a făcut domnu’ doctor dipofos.
- Diprofos ziceți?
- Da!, dipofos. Și m-am mai liniștit olecuță docodată. Mai rău a fost cân’ am căzut. Am făcut un hemotom și a trebuit să mă operez. Da’ ce-am pățît, doamnă!...Asta e treaba. Dimineața mi-e greu, doamnă, dimineața, să le dau să mânce la ai mei. Am trei oameni, ce știe ei? Ce să fac? Să le dau lor dămâncare sau să stau pă lemn?

2003




POVESTE CU AUTOTURISM




Când vorbea, mai tot timpul gesticula și te-nghiontea crezând că astfel e mai convingător. Iar dacă se găsea în fața ta, din cauza dinților foarte rari, te stropea de sus și până jos.
Într-o zi l-am întâlnit întâmplător în Parcul Tei din Capitală. Știindu-i slăbiciunile am încercat să-l evit dar n-am reușit așa că...
- Ce faci Vasile?
- Bine, Costică, bine! Mă grăbesc să ajung undeva, am adăugat eu continuând să merg.
Degeaba, însă, fiindcă m-a tras de mână până am ajuns la o bancă.
- Hai să stăm puțin!, mi-a zis, am ceva foarte interesant să-ți spun.
L-am lăsat să se așeze după care am luat loc și eu mai departe de el.
- Ce e?, nu stai bine-aici! Lasă că vin eu mai aproape. Și...s-a lipit de mine.
Și a-nceput să-mi relateze cum, în sfârșit, și-a realizat visul cumpărând un autoturism „Dacia” nou.
- Și să vezi, îmi explica el tot dând din mâini, când credeam că am terminat cu formalitățile a venit unul și-a zis...
Nu știu ce a spus că i-ar fi zis respectivul fiindcă mi-a aplicat prima lovitură cu palma pe coapsa piciorului. M-am retras puțin pe bancă dar el, înfierbântat, vrând să-mi demonstreze cât de hotărâtoare a fost acțiunea lui față de interlocutorul său, m-a mai pocnit o dată pe picior, de data aceasta cu pumnul, așa cum i-a bătut el în masă șefului de magazin.
- În cele din urmă ostilitățile s-au încheiat, a conchis el, moment în care, cu un oftat de ușurare, a ridicat mâna așezând-o cu antebrațul pe umărul meu, peste care a adăugat-o și pe cealaltă, cu atâta greutate că m-am înclinat spre el. O dată cu întrebarea ce părere am despre ce s-a-ntâmplat, m-a stropșit cu primul jet de scuipat.
M-am mutat iar, mai departe de el, și am ajuns pe marginea băncii, jumătate așezat, jumătate în aer. „Acum, că și-a vărsat năduful”, meditam eu, „e timpul să-mi iau la revedere”. Dar cum? Ce mi-a spus până în acel moment era abia începutul fiindcă s-a apucat să reconstituie călătoria pe care a făcut-o, cu autoturismul cumpărat, de la Pitești la București. Cum pe bancă, în poziția incomodă în care eram, oricum nu mai puteam să stau, m-am ridicat și l-am invitat să ne mișcăm pretextând că mi-a amorțit un picior. „Poate așa”, gândeam eu, „scap de supliciu”.
După câțiva pași, mi-a detaliat cum l-a evitat pe unul care circula neglijent, undeva pe la Găești și desenând în aer forma virajului s-a oprit, în forță, cu ambele mâini în ficatul meu. Și fiindcă eu, ferindu-mi fața, mergeam cumva întors spre partea opusă lui, pentru a preveni o nouă ploaie de salivă, era gata – gata să-mi pierd echilibrul și să cad. Dar, după cum aveam să constat, n-am fost deloc inspirat deoarece el, vrând să mă ajute să nu cad, mi-a sărit în față, m-a împroșcat, din nou, cu scuipat și m-a compătimit:
- Mă, da o duci rău cu picior-osta care-ți amorțește!
Și a-nceput să-mi spună ce să fac să scap de amorțeală, timp în care s-a apucat să-mi răsucească un nasture de la haină. Am făcut eu cumva și am reușit să-i îndepărtez mâna și să acopăr nasturele cu a mea. El s-a mutat, însă, la alt nasture așa că am fost nevoit să-l acopăr și pe acesta cu cealaltă mână. Dar haina, din păcate, avea trei nasturi așa că pe al treilea, n-am avut încotro și l-am lăsat să-l învârtească.
Odată ce și-a terminat „sfatul medicului” a revenit la drumul făcut cu mașina. „Ãsta mă ține aici până ajunge în București”, m-am temut eu. „Dacă nu cumva îmi va explica și cum a traversat Capitala”.
Aproape de Titu, continua el să povestească, mai trăgându-mi un cot în coaste, l-a ajuns din urmă un TIR care i-a tăiat calea când a reintrat pe bandă, el fiind nevoit să iasă de pe carosabil cu partea dreaptă. Enervat, a readus autoturismul pe drum, a apăsat pe accelerație, uitând că mașina e în rodaj și nu trebuie forțată, a depășit autotrenul și a-ntins mâna să-i facă semn șoferului că trebuie să circule mai spre dreapta, oprindu-se, astfel, cu ea în falca mea.
Vânăt la picior, lovit în ficat și în coaste, cu falca-ntoarsă,cu nasturele rupt și ud de scuipat, mi-a venit în ajutor lacul din apropiere. Tot mișcându-se preopinentul când pe lângă mine, când în fața mea, concentrat în demonstrațiile lui abracadabrante, pe nebăgate de seamă, l-am împins până la marginea iazului. Ajunsese cu povestirea în Cartierul Militari din București. Acolo, trebuia să facă la dreapta. Cu spatele spre lac, a simulat cu forță, în nota lui obișnuită, cum a luat curba și...bâldâbâc în apă.

2003



POMELNICUL




Într-o sâmbătă de toamnă, pe la ora nouă, Ghița lu’ Sfredelitu a venit la biserică aducând cu ea un coș cu de-ale parastasului pentru părinții ei. A pus coșul în naos și după ce a scos din el, așezându-le pe masă, coliva, colacii, lumânările și tămâia, a-nceput să se scormonească prin buzunarele hainei, agitată.
- Ei, bată-te!, a zis ea și s-a dus după preot care tocmai ieșise și discuta cu paracliserul, undeva pe o laterală a bisericii.
- Aaoleu!, părinteee, s-a văitat ea lovindu-și palmele una de alta, și aducând, apoi, una din ele la gură, am uitat pomelnicu-acasă.
-Nu-i nimic, a replicat popa, ce nu știi pe cine trebuie să pomenesc? Îl facem amândoi. A scos din buzunarul sutanei o hârtie și un creion și…
-Spune!, Ghițo, pe cine să scriu?
-Păi...părinte...întâi p-ai mei! Scri-o pă sor-mea Veta, Dumnezău s-o ierte, o știi, l-a țînut p-al lu’ Zgârmă care-a răstornat căruța-n râpă, d-a căzut bușteanu’ pă el și p-al lu’ Dovleac d-o țînea p-aia lu’ Þapă dîn Floci, a răspuns Ghița, care era nu numai uitucă dar și guralivă. Și mai pune-l pă frati-meu Niculae, care-a țînut-o p-a lu’ Scremeneală, dă l-a lăsat cu doi copii, întoarce-s-ar pă parte-ailantă-n mormânt!, că i-a venit mâncăriciu’ ș-a plecat cu ăla-l lu’Șovâră, dă erea să-l omoare p-al lu’Crestatu.
Văzând că se-ntinde la vorbă, preotul i-a tăiat-o scurt:
- Din partea soțului pe cine să trec?
- Păi…pă cine…? Pă Gherghina lu’ Resteu, știi, aia care-a murit lovită, mă-sa lu’ Gheorghe-al meu.
- Bine, Gherghina!, a mormăit popa mai mult pentru sine, grăbit că mai avea și alte obligații.
- Auz?, a-ntrebat Ghița nedumerită, punându-și mâna pâlnie la o ureche, că era și surdă.
- Am scris, Gherghina!, s-a răstit preotul.
- A lu’ Resteu, părinte, a lu’ Resteu!, că și pă mama o chema tot Gherghina, a insistat femeia.
- Lasă-l încolo de resteu în jugul lui, e de ajuns Gherghina, că știe Dumnezeu despre cine e vorba!, a ripostat popa.
Ghița s-a uitat lung la el și...
-Nu!, părinte, resteú’ nu erea-n jug cân’ a lovit-o, erea jos și a călcat bou’ pă el și i-a sărit în frunte dă i-a spart capu’. Da...i’și-i-ar doașca dîn pământ s-o mânce corbii!, nu mi-a dat nimic, i-a lăsat numa’ curviștin-elea dă cumnată-mea, pocit-aia lu’ Vangă dă s-a-ncurcat cu-al lu’ Crăcănatu, care-avea muiere și copii, dă i-a prins în zăvoi și i-a jumulit păru’ dîn cap, că nici n-ar mai trebui să cheltui banii cu pomenitu’ pentru ea. Da’ pune-o, părinte, pune-o, pune-i-s-ar viermii-n gât!, că aude ăl d-acas’ și...Da’ pune-o la urmă!
- Bine, pe cine mai pomenesc, după ai dumitale, dintr-ai lui Gheorghe?, a mai întrebat preotul tot mai grăbit.
- Păi…după…Stai să mă gândesc că are mulț’. P-ăla-l lu’ Geoarsă, nu!, că m-a bătut, a lu’ Chioru’, nu!, că mă făcea surdă, al Linii dîn Cot, care sta lâng-al lu’Sfrijitu’, d-a prins-o pă Lișca lu’ Tache Cârpător în pădure, cân’ îi loa uscătur’li-adunate dă el, nu!, că mi-a omorât găin’li că s-a dus în porumbii lui, că parcă eu poci să mă țîu după ele…
Popa, gata – gata să-și iasă din fire, a ridicat tonul:
- Nu știi pe cine-ai scris pe pomelnicul de-acasă?
- Nu șt’u !, părinte, că mi l-a scris al lu’ Scărpinatu-as’ară, pă-ntuneric, că a loat corentu’, erea afumat, ăla d-a căzut beat cu capu-n gardu’ dă fier ș-a rămas chior, și eu dacă nu șt’u carte , că m-am îmbolnăvit dă menangită-n clasa-ntâi’, am văzut că înmoaie cre’onu-n scuipat și nărcăcălește ceva, da’ nu șt’u ce-a scris că, al cior’li , nu mi-a spus.
- Biine!, a oftat preotul, te-ascult.
- Pune-l pă socră-meu, îndoi-s-ar picer’li-n tron!, că mă-njura…Zîcea – futu-ț’ mămălig-aia nefiartă, să ț-o pui fierbinte su’ cur cu tuci cu tot! Așa mă-njura, părinte, așa.Și cân’ îi dam strachina cu varză zîcea – mânca-ț-ai fleașca fiartă-n z’am-asta! Da’ nu zîcea așa, părinte, da’ mi-e rușine dă dumneata. Și a loat pilostriili ș-a dat cu ele după mine. Da’...pune-l și pă el tot la urmă! Și mai pune-l pă fratili lu’ omu’ meu, ăla d-a murit dă lingoare, dă ședea pitit la răspântie și da cu pietre după mașini, al boal’i, că erea strica’ la cap. Da’ pune-l tot la urmă!
Preotul n-a mai întrebat nimic, nici cum îi cheamă, nici în ce ordine să-i scrie. Când a trebuit să pomenească în biserică, marcat de cele auzite și privind în gol, a-ngăimat:
- Dă-le, Doamne, odihnă veșnică robilor tăi Veta, Gherghina lu’ Resteu, Niculae, Ghița și Scărpinatu, cu tot neamul lor cel adormit!

2003




ZECE AFORISME





„Apa trece, pietrele rămân”. Dar trecând prea multe ape, nu rămâne nici nisipul pietrelor.

Adevărul absolut, e un vârf la care nu ajungem niciodată. Altfel ar urma prăpastia.

Râurile își împlinesc albia în vale dar cu apa ce se prăvălește din deal.

Unii puieți înfrunzesc la umbra copacilor fiindcă numai așa pot ajunge măcar piperniciți.

Munții nu sfidează abisurile ci le sunt recunoscători pentru că le datorează semeția.

Pentru fântână dificultățile apar după ce își limpezește apa fiindcă atunci, oglindindu-se în ea, o descoperă văzduhul.

Dacă două umbre se suprapun, nu se știe care din ele pălește mai tare și amândouă vor fi șterse.

Grâul de toamnă are de înfruntat intrușii primăvara deoarece până atunci aceștia trebuie să se apere de ger.

Înălțimea, atât în sens real cât mai cu seamă în sens figurat, e sinonimă cu puterea.

Din certitudinile constituțiilor: numai moartea garantează egalitatea în drepturi.

2003





OVULUL, DINTELE ȘI FASOLEA





În vreme ce scria o rețetă, așezat la birou cu spatele spre ușa de la întrarea în cabinet, doctorul a simțit că cineva îl trage de mânecă. Bănuia că trebuie să fie o pacientă, așa cum s-a-ntâmplat de multe ori, de aceea, continuând să scrie, a-ntrebat:
-Iar dumneata ce vrei?
-Am venit după dinte.
-După dinte? Aici e ginecologie, dragă, nu stomatologie!, a ripostat apăsat medicul.
-Știu, dom’le doctor, știu!, a-ngăimat, oarecum stânjenită, noua intrată intempestiv, o doamnă de vârsta a treia, scundă și plinuță.
-Păi dacă știi, de ce ai venit aici?
-V-am spus, după dinte.
Cu toate că era obosit și puțin agitat, fiindcă trecuse de prânz și afară mai așteptau să fie consultate câteva femei, ridicolul situației l-a amuzat pe ginecolog așa că, deși i-a recunoscut vocea, a continuat să lase impresia că n-o cunoaște pe interlocutoare și…
-Care dinte, dragă? Noi nu punem dinți la… cum îi zice. Ai pomenit dumneata aia cu dinți? Că eu n-am văzut în viața mea. Asta le-ar mai trebui bărbaților, când să… știi dumneata ce, aia, haț cu dinții. Dar dracu’ știe, o fi a dumitale cu…
-Nu e, domn’ doctor, nu e!, s-a grăbit să răspundă femeia zâmbind și profitând de pauza pe care-a făcut-o medicul, să pună parafa pe rețetă.
-Cum nu e?, a continuat el s-o incite, întorcându-se spre interior și dându-i asistentei rețeta. N-ai zis că ai venit după dinte?
-După dinte, da, dar nu la aia!
-Dar unde?
-Păi…să vedeți. Ieri, grăbită să termin de gătit, să am ce să le pun pe masă la ai mei, cu-o mână am dat să-nghit ovul-aia pe care mi-ați prescris-o și cu cealaltă să mestec mâncarea să nu se ardă. Și cum eram deasupra cratiței, poc, a căzut în ea dintele…
-Nu mai înțeleg nimic, a întrerupt-o doctorul, dacă a căzut în cratiță, de ce ai mai venit la mine?
-Păi stați să vedeți, că așa mi-am închipuit eu, că m-am pipăit cu degetul în gură și era locul gol. Fiindcă mi-a mai scăpat odată în cratiță când am gustat fasolea și ce-am pățit… Am învârtit eu ce-am învârtit cu lingura, crezând că s-a lipit de fundul cratiței cu fasolea care se cam arsese, dar nimic. Și-atunci, ce să fac, am luat o stricorătoare mare și-am vărsat-o-n ea. A trebuit să iau bob cu bob fiindcă, m-am gândit eu, dintele e cam galben iar fasolea e albă. Dar, pentru că nu era fiartă bine toată și nu apucaseră să cadă cojile de pe ea, și fasolea era tot galbenă. Mi-a adus-o un văr că l-am și-ntrebat: “câți ani are mă fasole-asta?” Și-atunci mi-am adus aminte că dintele are un clonț să se-nfigă în gingie și numai așa l-am recunoscut. Ce să fac, îmi cade din gură. Odată, când vorbeam cu o vecină de ăștia din parlament care fac circ, am râs de m-am prăpădit și dintele a sărit și a poposit, pe lângă sutien, în golul dintre sânii vecinei. Așa că… de-aceea am venit aici, o fi căzut ieri dimineață când m-am aplecat să mă dau jos de pe masa de consultație, vorbind cu dumneavoastră. Fiindcă ieri l-am căutat cu lingura dar am dat peste ovulă care tocmai se topea.
Medicul, după ce mai de voie, mai de nevoie, dar zâmbind și destins, a urmărit răbdător povestirea ei culinaro-dentară, a-ncheiat
-Bine, cumătră, hai că mai am treabă multă! Domnișoară, s-a adresat asistentei, te rog să-i scrii cu lux de amănunte cum să folosească ovulele! Că nu pe gură se iau, a accentuat el îndreptându-se spre pacientă, ci se pun dincolo…
Descumpănită, femeia și-a pus mâna la gură și…
-Dom’le doctor!, eu crezând că ovula se-nghite, n-am aruncat mâncarea.
-Ce mâncare zici că ai făcut?
-De cartofi, dom’le doctor.
-Eeee… mâncare de cartofi cu ovule, e altceva!, a râs ginecologul, făcând cu mâna gestul binecunoscut atunci când cineva vorbește despre un aliment delicios.
- Și nu s-o-ntâmpla ceva?
-Ce să se-ntâmple?
-Păi… le-am dat-o la ai mei s-o mănânce.
- Și ce-au spus?
-Că e foarte bună.
-Păi vezi?

2003




IGIENIZAREA ALEȘILOR POPORULUI





- Dragă Mihai, m-am adresat vecinului meu, funcționar superior la Palatul Parlamentului, îți amintești, desigur, că acum aproape o lună a produs o oarecare vâlvă în mass-media și în rândul alegătorilor, o declarație făcută de deputatul Cătălin Noicu. Aceea prin care spunea că are nevoie de trei rânduri de scaune libere în sala de ședințe întrucât nu mai poate suporta mirosul emanat de picioarele nespălate ale parveniților din parlament. Cum s-o fi rezolvat, oare, această cerere? Care…, din câte am aflat, a provocat un interes deosebit astfel că și alți parlamentari au cerut să li se asigure câte trei rânduri de scaune neocupate, pentru fiecare.
- S-a ținut o ședință, în mare secret, bine-nțeles, mi-a răspuns interlocutorul meu, în care s-au analizat mai multe idei și inițiative. Am să-ți redau în rezumat conținutul fiecăreia.
Cea mai disputată a fost propunerea privind înființarea unei spălătorii de picioare dotată logistic la nivel european. Unul din autorii ei a prezentat în detaliu proiectul preconizatei utilități pe baza ofertelor primite de la mai multe firme private cărora li s-a adresat.
Spălătoria ar urma să funcționeze cu două secții. Prima va fi secția pentru despestilențializarea picioarelor în care se vor efectua mai multe operațiuni succesive și anume: umezirea cu aburi la temperatura camerei (în cazuri excepționale, cum ar fi, bunăoară, un strat foarte gros de murdărie, se vor folosi aburii fierbinți); înmuierea cu săpun de casă având conținut sporit de sodă caustică; degresarea cu diluant în combinație cu acid clorhidric, special fabricat în acest scop; desjegozirea prin frecare cu ajutorul unui set de perii din păr de mistreț și sârme de grosimi diferite, în funcție de numărul straturilor de jeg, acționate de micromotoare; descojirea tălpilor prin rașchetare mecanizată, cu șmirghel de cea mai fină granulație și, eventual, prin flambare; tratamentul unghiilor de la degetele mari sub care, în decursul anilor, în mediul favorabil creat de nespălare, au germinat și s-au înmulțit ciupercile provocând, prin macerarea epidermei, mirosul de hoit în care scop se vor folosi, în funcție de situație, escavatoare, picamere, freze, strunguri și flex – uri miniaturizate, de ultimă generație. A doua secție este destinată executării de operațiuni de îmbălsămare și mumificare utilizându-se metode din țările în care s-au practicat în antichitate și uleiuri speciale, balsamuri și arome importate din statele respective. În legătură cu aceasta egiptenii au răspuns favorabil la cererea de a primi în Valea Nilului un grup de specialiști români pentru perfecționare. La întrebarea pusă de ei dacă se dorește formarea de specialiști și în construcția de piramide li s-a comunicat că nu, deocamdată, fiindcă noi, prin tradiție, avem un cult aparte pentru mumii și le păstrăm în viață, cu sarcofagele după ele. Răspunsul părții române a stârnit interes mumimologii egipteni solicitând să le fie transmisă documentația de care dispunem și apreciind ideea ca o noutate absolută, în materie, pe plan mondial. De aceea, într-un viitor apropiat, cu acordul părții române, o delegație egipteană va vizita România spre a cunoaște câteva mumii în viață. Nu e pentru prima oară când românii, imprevizibili, au încheiat ei politicos, uimesc lumea prin inventivitate.
Cu toate că din punct de vedere tehnic înființarea spălătoriei este pe deplin posibilă, firmele private consultate au arătat că întâmpină greutăți în ce privește asigurarea factorului uman. Deși s-au oferit salarii mai mari decât media pe economie, la un program de șase ore pe zi, și sporuri de toxicitate substanțiale, până-n prezent nimeni nu s-a arătat interesat de secția de despestilențializare în care nu se poate lucra decât sub protecția măștilor de gaze.
În finalul analizei acestei propuneri, unii participanți au arătat că o asemenea soluție nu poate fi pusă în practică și din motivul că expunerea în public a picioarelor goale ale parlamentarilor alimentează bârfa și afectează, în acest mod, intimitatea și prestigiul acestora, chiar dacă spălătoria va funcționa sub anonimat în cadrul unui holding. Este vorba de unele picioare ale căror prime două degete s-au îndepărtat foarte mult unul de altul din cauza stiloului pe care îl poartă permanent între ele și care a lăsat urme adânci și dureroase pe lateralele degetelor respective, consecință firească a muncii neostoite, zi și noapte, în slujba poporului. În alte situații picioarele au devenit inestetice, chiar grosolane ca efect al platfusului ce s-a format în urma efortului prelungit făcut de parlamentari să doarmă în condiții incomode, pe scaune și sprijiniți pe podele, în timpul dezbaterii proiectelor de legi.
A doua propunere a fost formulată sec: să se interzică accesul în Palatul Parlamentului, nu numai a nespălaților pe picioare ci și a acelora, în cazul în care nu sunt aceiași, care duhnesc pe gură, sub braț și în zona intimă acoperită de pantaloni, de tot felul de mirosuri, în special de usturoi, sconcs și urină, așa cum a declarat cu câteva zile înainte de ședință doamna deputat Aura Livănescu. Pentru aceasta ar urma să fie folosiți, la intrările în palat, câini dresați special pentru depistarea mirosurilor respective.
Ideea s-a respins din start întrucât nu corespunde spiritului nou, democratic din țara noastră, fiind considerată chiar dură și de sorginte dictatorială.
Împotriva ei s-au formulat și următoarele argumente: electoratul s-ar putea supăra fiindcă reprezentanții săi își sacrifică în zadar viața deoarece sunt obstrucționați să le susțină interesele; alegătorii s-ar putea să nu perceapă corect scopul acțiunii și s-o răstălmăcească, simțindu-se jigniți fiindcă ei au trimis în parlament oameni cinstiți și nu hoți și contrabandiști pentru descoperirea cărora sunt folosiți câinii polițiști; în fine, procesul de dresaj presupune folosirea de picioare nespălate, greu de găsit în afara parlamentului, astfel ca organul olfactiv canin să rețină mirosul lor.
Un șef de grup parlamentar, după ce a remarcat că oricât de eficiente ar fi, cele două propuneri pun sub semnul întrebării prestigiul instituției legislativului, nu atât în țară cât mai ales în plan extern, într-un moment istoric pentru România, amintind în acest cadru intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană, pornind de la experiența sa didactică și de diriginte de clasă la o școală profesională, a supus atenției o cale mai conciliantă, mai tolerantă pentru ieșirea din impas și anume editarea unei cărți sub titlul „Manualul parlamentarului igienizat și demitocanizat”. „Ar fi un gest frumos din partea noastră”, a spus el, „să-i ajutăm pe acei parlamentari, vitregiți de soartă în antecedente, să-și însușească, pe lângă normele de igienă, și câteva reguli de conduită cunoscute sub genericul precum și un minim de cunoștințe din Codul manierelor elegante cum ar fi: să nu se scobească în nas și în urechi cu degetele, ștergându-le, apoi, pe marginea scaunului; să nu se țesele în văzul lumii scuturând mătreața, părul și fulgii din pernă pe jos ori pe banca vecinului din spate; să nu caște cu gura până la urechi, neacoperită, punând în evidență dinții murdari și scorburoși; să nu tușească și să nu strănute zgomotos și, mai cu seamă, să nu împrăștie microbii cu saliva pe fețele altora; doamnele să nu confunde locul în care își desfășoară activitatea cu locuința și să nu se descalțe; să nu-i stropșească pe comeseni vorbind cu gura deschisă în care a deversat, sorbind lacom, aproape un polonic de ciorbă; halca de carne se taie cu un cuțit nu cu dinții scufundat în farfurie cu nas cu tot; să nu se scobească în dinți cu mâna până la cot și cu fălcile schimonosite iar scobitoarea să n-o poarte precum porcul paiu-n gură ci s-o arunce; cavitatea bucală se spală, totuși, după mâncare, dar cu periuța, nu cu degetul arătător; să nu râgâie după ce își umflă burduhanul iar eșapamentul să și-l obtureze și nu să se ridice ușor în scaun fâsâind gazele; unghiile de la mâini nu se folosesc drept gustare, cu murdăria de sub ele cu tot, în timpul ședinței, ci se curăță și se taie cât mai des, dacă e nevoie, chiar cu foarfeca pentru pomi; ciorapii și izmenele nu se poartă până când ajung scoarță de împuțenie; vasul de WC trebuie curățat cu orice mijloace după utilizare și nu lăsat cu dâre de culoare maro; la recepții și coktail – uri să nu vină mai devreme, să intre primul și să se repeadă la icrele negre ca Liviu Drucan etc., etc.”.
Din păcate nici această propunere nu a fost acceptată deoarece, au arătat participanții, manualul trebuie citit. Mulți parlamentari citesc numai ștatul de plata indemnizației iar ziarele le cumpără – câte un teanc – spre a le folosi ca paravan să nu fie văzuți când picotesc găinește afundați pe jumătate sub scaunul din față. Abia după ce la clinchetul unui pahar căzut la prezidiu se trezesc visând că ciocnesc o cupă de șampanie la un chiolhan în județ, unul câte unul iau din teanc un ziar și îl întind...pe ogor...să mănânce, nu să-l citească.
După șase ore de dezbateri, obosiți, participanții s-au mulțumit să constate că întâlnirea a fost utilă dar că chestiunea în discuție este mult mai complexă decât se credea și aproape insolubilă. „Să nu ne mirăm”, a mai spus unul din ei, „că actualul parlament își va încheia mandatul și problema rămâne nerezolvată. Ba mai mult. Nici în cazul în care ar exista un motiv temeinic pentru dizolvarea parlamentului de către președintele țării și organizarea de alegeri anticipate, nodul gordian nu va fi tăiat. Anticipate ori ba, pe listele de candidați vor fi înscriși...aceiași nespălați”.
Concluzii pertinente care poetului, folosindu-se de versurile unui imn celebru, îi oferă prilejul să parodieze: „murdari au fost, murdari sunt încă, / murdari vor fi și-n viitor”.

17 iunie 2003




ROMULUS REMUS





-Cu mai bine de un an în urmă mi s-a-ntâmplat pentru a doua oară de când profesez ca un enoriaș pe patul de suferință să-și dea obștescul sfârșit îndată ce l-am spovedit și l-am împărtășit!
Așa a-nceput părintele Gherasim discuția cu mine, după cuvenitele saluturi și întrebări de rutină, într-o după-amiază caldă la masa de sub un pom din curtea casei parohiale, de pe care nu lipseau prescurea și vinul. Asta pentru că i-am spus cu altă ocazie, că la vremea copilăriei, mai ales după slujbele ce se oficiază la denii, împreună cu tata și unchiul, dascăli la biserica din satul meu natal, îmi astâmpăram foamea cu prescure, o pâine sub formă de cruce, și astăzi, pentru mine, mai bună decât toți cozonacii din lume, și cu puțin vin adus de mireni spre a fi sfințit.
- Nu știam nimic despre viața din ultimii patru-cinci ani a Ioanei, a continuat preotul turnând în cele două pahare, când a venit la mine, la-nceputul primăverii, pe o vreme înorată, după apusul soarelui, o vecină de-a ei să-mi spună că trebuie să merg degrabă s-o împărtășesc. Mi-am adus aminte că era încă tânără atunci când venea la biserică aproape în fiecare duminică. După cum am înțeles în timp ce ne îndreptam spre casa ei, nici femeia care m-a anunțat nu știa ce s-a petrecut cu Ioana că de vreo doi-trei ani n-a mai ieșit din casă decât foarte rar și pe ascuns, mai ales pe-nserat, iar în ultimul an deloc. Așa mi-am explicat de ce ușa casei sale, la care băteam și nu se deschidea când mergeam cu icoana sau cu botezul, era totdeauna troienită de zăpezi și năpădită de buruieni.
Când am ajuns, vecina s-a îndreptat spre o fereastră ce nu se mai distingea de atâta viță de vie sălbatică. A dat de-o parte câteva ramuri și printr-o găurică, pesemne special făcută, a anunțat-o șoptit și cifrat: “Tatăl nostru carele ești în ceruri!”. A trecut ceva timp până ce am auzit zgomotul unui zăvor, semn că se poate intra. Vecina ei, după alte câteva clipe, a împins cu greutate ușa care se lăsase.
În camera cu miros de aer stătut și de ulei ars era semiîntuneric fiindcă abia pâlpâia o candelă iar ferestrele erau acoperite cu pânze vechi și prăfuite în chip de draperii. Lângă patul în care am zărit-o pe Ioana, aproape de nerecunoscut de slabă ce era și cu ochii duși în fundul capului, zăceau pe jos câteva resturi de mâncare și ceva pâine uscată. ”Bună seara, Ioană!”, am zis. “Părinte”, mi-a șoptit vecina,”vorbește foarte greu și nu prea mai înțelege ce i se spune”. „Pă...rinte”, a silabisit muribunda făcând eforturi vizibile, “vreau…să...mă...”, împărtășesc”, am adăugat eu. „Să..spui...pă...catele...întâi!”, a continuat ea întorcându-se spre perete. “Aaa, să te spovedești!”. “Da!...da’...numa’...” ”Da, da!, numai eu să aud ce spui” și i-am făcut semn femeii care m-a însoțit să ne lase singuri. Apoi, i-am pus Ioanei patrafirul pe cap și am rugat-o să-și mărturisească greșelile. ”Bă...ia...tu...meu...mic” și a izbucnit în plâns. După opauzăacontinuat.“L-am... ..fruunze...s’ara...la...colț...su...bos...oof...Doamne!” și arăta cu mâna spre dreapta oftând cu glas din ce în ce mai pierdut.
Am așteptat să se liniștească din plâns și suspinat și i-am mai cerut să-mi spună, dacă știe, ce s-a-ntâmplat cu el. Întrebarea a fost pentru ea ca un tonic pentru că deodată a căpătat un plus de forță. După felul în care mi-a vorbit, tot sacadat însă apăsat, cu un final prelungit parcă anume pentru a fi sigură că va fi bine receptat, am simțit că aștepta această întrebare spre a-mi face mie și nu altcuiva, cea mai de preț confesiune. Iată ultimul ei răspuns: ”Am…pân…dit…până…l-a…loat…poliț…sectooor”. „Da, da!, polițistul sectorist”, am completat eu.
I-am dat binecuvântarea, i-am promis că am să mă rog la Dumnezeu s-o ierte și am chemat-o pe vecină să mă ajute s-o împărtășesc. Apropiindu-mă, ținând în mâini potirul și lingurița, am văzut că i se luminase fața pentru că a reușit să-și recapete speranța întru iertarea păcatului ei ceea ce i-a adus o ultimă și minimă liniște sufletească. A înghițit Sfânta Împărtășanie și într-o abia perceptibilă răsuflare a dat ochii peste cap.
- Înseamnă, părinte, am intervenit eu, că ea și-a abandonat copilul undeva în apropiere, chiar în parohia dumneavoastră.
- Da, da!, ai dedus exact ca mine. Dar mai întâi să-ți spun cum a ajuns în această situație.
La-nmormântarea ei sărăcăcioasă, făcută cu sprijinul bisericii și al câtorva binevoitori, am aflat că, șomeri și ea și soțul și fără o calificare anume, lucrau sporadic pe ici pe colo. După expirarea perioadelor în care au avut dreptul și au primit ajutor de șomaj, bărbatul a băut tot ce se putea vinde din casă și-apoi a părăsit-o. Nimeni nu a știut că era gravidă cu el. Ea a păstrat secretul muncind o vreme pe unde a putut și evitând să fie văzută de vecini. A reapărut câteva luni mai târziu, cu siguranță după ce a născut, evident, neasistată de cineva și probabil a continuat să lucreze fără să intre în contact cu oamenii dimprejurul casei. Aceasta a fost perioada în care ea și-a abandonat copilul fiindcă după aceea, cuprinsă de remușcări, a rămas definitiv în casă, în întuneric și subnutrită, claustrându-se, așadar, și trăind în penitență, ca un ascet, hotărâtă să-și ispășească pedeapsa.
Sfârșind această expunere a faptelor, absolut logică, părintele Gherasim, după ce a înghițit o gură de vin, a rămas dus pe gânduri privind undeva în gol. La rându-mi, am gustat din prescure și din paharul pe care îl aveam în față, uitându-mă la umbra pomului sub care ne aflam ce se tot lungise spre răsărit, semn că toamna e pe sfârșite. M-am uitat la ceas. Arăta ora șaptesprezece. Nu mi s-a părut potrivit să-mi iau la revedere brusc de aceea am socotit că trebuie să spun ceva pentru a întrerupe tăcerea în care ne cufundasem amândoi. Învârtind paharul de pe masă și uitându-mă în jos, am întrebat mai mult pentru mine:
- Ce s-o fi-ntâmplat cu băiețelul?
- Eeee, asta e! Acum urmează deznodământul, m-a surprins părintele Gherasim. Așa că, dacă mai ai timp, am să ți-l dezvălui.
- Da, da!, m-am grăbit eu să-i confirm, am destulă vreme și sunt chiar curios să aflu ce a urmat.
- Când mi-a spus la spovedanie că băiatul a fost luat de sectorist, mi-am adus aminte de o știre ieșită din comun transmisă de un post de televiziune acum câțiva ani în urmă, potrivit căreia un polițist a găsit, lângă o cățea sub un boschet, un copil de sex masculin. Nu s-au dat detalii unde anume în București. Respectiva știre m-a ajutat să-nțeleg ușor și repede silabarele Ioanei. Și, pentru că, așa cum spuneam mai înainte, și cum ai intuit și dumneata, femeia s-a descotorosit de copil undeva în parohia noastră, am hotărât să fac investigații, eu, în general, cunoscându-i cât de cât bine pe enoriașii mei.
În acel moment discuția noastră s-a-ntrerupt preoteasa anunțându-l că e chemat la telefon
„Da!”, mi-am spus eu, după ce el a plecat de la masă, “de patruzeci de ani de când a terminat facultatea de Teologie părintele Gherasim slujește neîntrerupt în această parohie. Are o memorie de invidiat și își cunoaște credincioșii întru Iisus Hristos mai bine decât poliția pe cetățenii ei, cu toată logistica de care dispune aceasta. Știe despre fiecare unde locuiește, câți copii are, cum o duce cu sănătatea, dacă muncește, fără să-ntrebe unde anume, fiindcă evită totdeauna să afle ceva ce ține de intimitatea mirenilor sau care ar putea fi interpretat că i-ar servi pentru vreun interes. Doar dacă ei la spovedanie sau cu alte prilejuri se confesează și asupra eventualelor neîmpliniri, neînțelegeri cu oamenii sau cu autoritățile! Mai mult decât atât, e foarte apropiat de nevoiași pe care îi ascultă, îi ajută și, pentru că, așa cum îi place să spună deseori, e posibil ca tot săracul să nu plece cu mâna goală de la biserică, le împărțește aproape tot ce se lasă pe masa din naos. Și nu vine acasă cu portbagajul mașinii, pe care nici n-o are, dealtfel, plin de colaci, de colivă, de ouă cum procedează numeroși reprezentanți ai clerului.
În concepția lui biserica are un dublu statut. Ea este, înainte de toate, loc sacru tradus prin sintagma . Acest simbol o personalizează și o singularizează în ansamblul structurilor existente pe pământ. Ea este, în același timp, instituție cu atribuții care o plasează, din acest punct de vedere, în plan secund față de prima ipostază fiindcă aparține de lumesc, întrucât este legitimată de oameni ca slujitori și diriguitori ai ei. Numai prin acest al doilea statut ea se aliniază celorlalte instituții. De aceea, susține el, în sondajele de opinie, întrebarea este eronată deoarece credincioșii se gândesc la ea ca loc în care ne întâlnim cu Divinitatea, singura care îți dă o speranță. În consecință, întrebarea corectă este . Aceasta pentru că de mai multă vreme credincioșii au mari rezerve față de ei.
El are un punct de vedere propriu în legătură cu biserica privită prin prisma arhitecturii și rânduielilor acesteia statornicite în veacuri, și care transmit un mesaj cu totul deosebit: ea este primitoare și nu arogantă, nu se izolează de lume ci este deschisă pentru toți și nu selectează în raport de interese prin folosirea în exces a puzderiei de telefoane, interfoane și interpuși - bodiguarzi, secretare, consilieri, adjuncți etc. Este cu atât mai mult în puterea slujitorilor ei ca biserica să revină la valențele de odinioară: nu te pune pe drumuri și nu-ți bagă mâna în buzunar pentru rezolvarea unuia sau altuia din drepturile tale; de la ea nimeni nu se-ntoarce acasă nervos și supărat din varii motive- birocrație, lipsă de solicitudine...”
Tocmai când încheiam aceste reflecții preotul a revenit și a continuat.
- Și cum spuneam, hotărât să cercetez și să aflu care e soarta copilului, peste câteva zile mi-am amintit că, aproximativ în aceeași perioadă cu știrea de la televizor, am botezat un băiat căruia părinții i-au dat prenumele Romulus Remus. Sigur că am mai avut cazuri în care părinții au adoptat pentru copiii lor prenume din vechea cetate a Romei sau din Dacia și nu mi-am pus atunci problema că prenumele Romulus Remus ar putea avea o semnificație aparte. Dar după cele petrecute mai înainte, cum ți-am povestit, am presupus că băiatul abandonat, anunțat în știrea de la televizor și botezatul Romulus Remus, ar putea fi una și aceeași făptură omenească. Spun că am presupus fiindcă la botez tatăl era îmbrăcat civil și de-atunci nu l-am mai văzut.
Mai departe, însă, în baza informațiilor de care dispuneam - știam că am în parohie numai doi polițiști, fiecare din ei tată a câte două fetițe - n-am mai putut avansa în căutările mele. I-am întrebat , rând pe rând, pe cei doi polițiști, așa, ca despre un fapt colateral în discuțiile cu ei, dacă au auzit știrea de la televizor, dacă pe raza parohiei ar mai exista un alt polițist...N-am aflat, însă, nimic.
Și când credeam că frământările mele sunt zadarnice, Dumnezeu ne-a adus față-n față pe mine și pe civilul tată de la botez îmbrăcat, de astă dată, în uniformă de polițist. A venit împreună cu soția pentru un parastas. Am trăit atunci o mare emoție deși nu eram sigur că el este. Nu mai simțeam oboseala și durerile reumatice care mă chinuiau de câteva zile. După oficierea ritualului i-am luat de-o parte, feriți de indiscreți și am atacat subiectul direct : „Ce face băiatul dumneavoastră?” „Vă mulțumim de-ntrebare” au răspuns aproape amândoi deodată. „Nu ați uitat că ni l-ați botezat pe Romulus Remus. Ne umple sufletul de fericire, părinte,” a continuat el . „Þinem la băiat ca la ochii din cap, Dumnezeu ne-a ascultat ruga și i l-a scos în cale soțului meu”, a adăugat ea. “Cum adică?”, am întrebat eu. “Acum trei ani”, a-nceput să povestească polițistul, “într-o seară de toamnă, la colțul unei străzi mai dosnice și puțin iluminată, undeva în vecinătatea bisericii, dumneavoastră vă pot spune numele străzii fiindcă preotul e mai discret și decât medicul dar altfel…” “Nu e nevoie”, l-am întrerupt eu. „...s-a apropiat de mine un câine care scheuna și lătra ba înaintând doi – trei pași către o anume direcție, ba revenind. Scena s-a repetat de câteva ori până când am înțeles că trebuie să-l urmez și m-am lăsat condus de el la un boschet. Acolo stătea culcată pe un teanc de frunze uscate o cățea ce mă ademenea cu bine-cunoscuta pendulare a cozii ce te îndeamnă să te apropii fără teamă. Sub privirile ce exprimau o mare nerăbdare ale celor doi câini, fapt ce rezulta și din accelerarea balansării cozilor însoțită de ușoare lătrături, m-am aplecat, am întins mâna și...stupoare! Lângă burta cățelei, spre a fi încălzit, un pui de om, abia născut, agita ușor un picior prin frunze. Am dus băiețelul la piept, l-am protejat sub tunică și am plecat încadrat de patrupezi care m-au condus o bucată de drum cu ochii ațintiți pe făptura abandonată și descoperită de ei. Cu mare bucurie în suflet l-am adus acasă unde soția, cu și mai mare emoție, l-a luat în brațe, a-ngenunchiat și, plângând, i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru darul ce ni l-a făcut. Un timp n-am primit pe nimeni în casă până când am reușit să convingem autoritățile să-l adoptăm”.
- Am ascultat cu nesaț narațiunea lui, a continuat duhovnicul, și după o pauză bine venită, mai ales pentru mine spre a-mi reveni din șoc, soția lui mi-a șoptit: „Ne e teamă, părinte, să nu afle mama lui și să vină după el sau să pună pe cineva să ni-l răpească”.”Nu vă temeți!”, i-am încurajat eu. “Așa cum dumneavoastră ați avut încredere în mine tot astfel și eu, bizuindu-mă pe confidențialitate, vă spun că sunt în măsură să vă asigur că mama lui a decedat”. “Cum, cum ?! Dar ce s-a-ntâmplat?”, au întrebat amândoi mirați. “Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră pentru gestul pe care l-ați făcut și pe băiat căruia ați fost inspirați dându-i prenumele Romulus Remus”, am încheiat eu și ne-am despărțit.
Odată cu această ultimă relatare, părintele Gherasim, văzând că eu , uluit de cele auzite, nu sunt în stare nici să-ntreb, nici să comentez, a pus capăt discuției noastre printr-o întrebare retorică:
- Să fi fost, oare, legendă gestul matern al Lupoaicei care i-a alăptat și i-a crescut o vreme pe gemenii Romulus și Remus?

2003