Nu îi fusese deloc ușor să își părăsească familia și să înceapă o viață nouă, dar la vremea respectivă Nicu reprezenta singura scăpare către un rost. Sărăcia în care se scăldau devenise atât de ieftină încât și-o permiteau în toate cele trei momente ale zilei în care părinți și copii se regăseau în jurul mesei rămasă în trei picioare și sprijinită, preventiv, de colțul dulapului cu amintiri din bucătărie. Se trezeau toți ca la sunetul fanfarei și începeau să bâjbâie prin apartamentul lăsat în întuneric de punga tot mai largă a cheltuielilor de întreținere. Tatăl, grăbit spre atelierul auto unde se mânjea inevitabil cu vaselină din cap până-n picioare, mama, hotărâtă să măture cu o scară mai puțin pentru a protesta împotriva salariului mizer, iar cei doi frați care abia începuseră să descâlcească ițele ghemului numit școală, băteau într-una în ușa de la toaletă, atacând cu propriile nevoi mișcările apăsate ale rujului pe buzele mai flămânde ca oricând după sărutările lui Nicu.
Trecea în fiecare dimineață prin fața dughenei unde ea se chinuia să pună cât mai puțină apă în vinul pe care patronul îl aducea săptămânal cine știe de unde și îl servea celor care își făceau veacul în apropierea singurei gări din orașul tot mai sărac după falimentarea combinatului petrochimic. El lucra pe vremea aceea în bazar, unde reușise să își închirieze un chioșc la care comercializa de toate, de la bețigașe pentru ureche la bujii. Deodorante, șampoane, ciorapi de damă, șlapi, ochelari de soare, mănuși de sudor, piulițe, creme depilatoare, unghiere, clanțe și chei brute, orice nimic, mare sau mic, îl găseai la buticul lui, o cutie de tablă cât un lift, pe care o vopsise în albastru. Îi spusese cineva că albastrul este cea mai odihnitoare culoare și îl crezuse pe cuvânt. Începea să învețe ce înseamnă marketing, iar următorul pas avea să fie schimbarea cartonului pe care își scrisese, așa cum se pricepuse mai bine, numele, cu o firmă luminoasă care să afișeze într-o ordine prestabilită obiectul existenței cutiei de tablă. De toate pentru toți urma să concureze puternic și să ia fața vecinilor de vânzare care, datorită unei imaginații lăsată să secătuiască sau a unei comodități manageriale păguboase, se axaseră pe comercializarea acelorași produse și, în felul acesta, clienții se împărțeau în mod aproape egal între cutiuțele de tablă divers colorate.
Îi mergea bine, dar spera să câștige și mai mult pentru că plănuia să își cumpere propria locuință în care să se mute alături de Getuța, fata cu buzele ca macul pe care o vizita zilnic la Dugheana Visului. I-a spus și ei intențiile sale, și a tot frământat cuvintele în fața fetei, ca un robot programat să facă planuri de nuntă, încât Getuța nu a mai avut cum să spună nu și s-au luat. Ea știa foarte bine că nu se putea aștepta la un făt-frumos, așa cum își închipuise în copilărie că va fi cel care îi va intra pe fereastră când îi va fi somnul mai dulce și o va purta pe norii dragostei arătându-i ce înseamnă, de fapt, viața. Avea deja 19 ani când accepta propunerea lui Nicu și atâtea greutăți în spinare încât, pentru a mai visa la nori deschiși tocmai pentru a tremura de fiorul descoperirii idealului de bărbat, trebuia să sape câțiva metri buni în conștiință până la regăsirea ingenuității din copilărie. Nu mai era cazul... Ai ei o duceau prost, fiecare zi fiind altă palmă trasă peste ceafa unei familii altă dată veselă și liberă să călătorească la mare în fiecare vară.
Fericirea ei mușcase cu poftă din realitate și căpătase concretețea serilor petrecute în fața televizorului alături de socri, la care fuseseră nevoiți să locuiască până când vor fi strâns bani de ajuns pentru a-și cumpăra propria locuință. Munceau amândoi de dimineața până seara pentru a-și vedea visul împlinit, tineri căsătoriți într-o lume tot mai de neînțeles, care nu sprijină și care vrea să ia mai mult decât oferă, cu măsuri sociale mai degrabă inexistente și piedici la tot pasul. Așa trăiau, de pe o zi pe alta, fără poftă de a prelungi agonia, dar întreținuți de luminița unei posibile locuințe și de idealul unui scâncet de copil pe care nu s-ar mai fi săturat să îl asculte, ca o muzică divină peste lascivitatea manelelor turnate cu găleata în fiecare zi de muncă. Ea între bețivi, el în bazar... O lume care transformă inevitabil și ambalează conștiința într-un univers împestrițat cu dușmani, avere, băutură și femei, și care reduce fericirea la nivelul extazului trupesc, o apă în care se scăldau cei doi tineri cu ambiția de a-și construi un cerc de confort propriu...

***

Noaptea e rece și umedă, de parcă fiecare clădire din jur i-ar plânge durerea și ar lăsa lacrimile să curgă pe caldarâm pentru a-i spăla picioarele obosite după trei zile de fugă de acasă. Ce putea să facă? Disperarea îi urla în vine, nu mai știa cum să o mascheze și cum să se apere, ea femeia, purtătoarea seminței, dar incapabilă să dea rod, nu mai suporta tăcerea pântecului, iar fiecare zâmbet cu care Nicu o întâmpina când își lăsa rochia să cadă pe covor, îi bătea piroane de inutilitate în gânduri. Pofta și speranțele lui erau zădărnicite de ea, incapabila, atâtea teste îi confirmaseră lucrul acesta, nu putea avea copii, dar cum să îi spună lui? Ar fi fost ca un certificat de despărțire, pentru că el punea un preț foarte mare pe copilul care urma să apară în familia lor.
Nu avea cum să îl ajute, nu știa cum și, în felul acesta, se hotărâse să plece de acasă, nu mai suporta să vadă ochi plini de speranță atâta timp cât totul depindea de ea, dar nu putea face nimic, de parcă pusă de pază la țarcul plin de mioare, ar fi lăsat inconștientă lupul să intre și nu avea cum să îl dea afară decât după ce toate ar fi fost sfâșiate. Pentru că nu dorise să lase loc interpretărilor, în ultima vreme începuse să poarte rochii mai largi, pretinzând că, în sfârșit, momentul mult așteptat se petrecuse. Fusese o încercare uriașă mărturisirea făcută lui Nicu, care se bucurase asemenea unui copil în parcul de distracții. Urmau să aibă un bebe, cât de mult îl așteptaseră!
Durerea ei e una cu tăcerea nopÈ›ii, se contopesc în lacrimi È™i merg împreună spre zorii de ziuă care o forÈ›ează să se ascundă. Nu are nici un orizont, nu mai È™tie de foame tocmai pentru că a uitat ce înseamnă mâncarea, doar crampele din stomac îi mai amintesc de anumite necesități pe care altă dată È™i le satisfăcea chiar dacă nimicul trebuia împărÈ›it la mai mulÈ›i. Acum singura soluÈ›ie este tomberonul în care lumea tot mai săracă aruncă numai resturi nefolositoare, doar cei puÈ›in mai înstăriÈ›i permițându-È™i luxul de a se dispensa de un cotor de măr sau un colÈ› de pâine întărită. Zilele din parc o făcuseră să înÈ›eleagă traiul de cerÈ™etor. ObiÈ™nuită să le strige Du-te, mă, È™i munceÈ™te, nu mai întinde mâna ca milogu΄! când traversa parcul spre a ajunge la dugheana la care era aÈ™teptată de însetaÈ›i încă de la prima oră, GetuÈ›ei îi este ruÈ™ine să dea ochii cu ologul pe care îl certase odată pentru că avusese tupeul să îi ceară puÈ›in din cornul pe care îl mânca pofticioasă, sau cu surdo-mutul obiÈ™nuit să împartă pixuri celor care poposeau pe bănci È™i căruia, într-o zi, îi trăsese o palmă zdravănă numai ca să îi demonstreze că la durere poate vorbi È™i că, de fapt, doar se preface. ÃŽi este jenă È™i teamă că ei ar putea-o recunoaÈ™te, de aceea se fereÈ™te, aÈ™a cum nu ar vrea să fie găsită nici de cineva cunoscut. Fuge de lume către nicăieri, nu are nici un plan, nici un gând pe care să îl urmeze, fără vreun rost, pierdută È™i nenorocită de insatisfacÈ›ie, gârbovită de inutilitate, cu privirea înceÈ›oÈ™ată de frigul concentrat parcă în ciudă numai pe cartonul pe care È™i-l amenajase în spatele cinematografului, unde se simte apărată înaintea privirilor de boscheÈ›ii înalÈ›i, lăsaÈ›i să crească în dezordine È™i stropiÈ›i de bunăvoinÈ›a celor obiÈ™nuiÈ›i să prelungească intervenÈ›ia stingerii cu bere a incendiilor stomacale mai mult decât promiseseră nevestelor înainte de a le smulge acel da plin de promisiuni È™i rostit cu zâmbetul pe buze în faÈ›a ofiÈ›erului stării civile.
Nici ploaia, nici vântul care se abătuseră într-o alianță parcă special întocmită să îi zădărnicească depravarea pe care și-o dorea tot mai mult cu fiecare clipă ce îi atârna din suflet, nu au reușit să oprească avalanșa de gânduri negre stârnită în momentul în care aflase că nu putea să aibă copii. Tot ce își dorește este uitarea și speră să o obțină prin izolare, somn și liniște, doar ea și aerul din jur, nimic tulburându-i galaxia vocilor interioare care îi spun să stea și să rabde. Ești o proastă, gândește, de nimic nu ești în stare, nici măcar nu poți să îți cinstești bărbatul. Îi este ciudă pe faptul că respiră și doar atât, că nu poate să facă mai mult, rușine față de familie, dezamăgită față de reprezentarea sa în oglinda eului și, dacă ar fi posibil s-ar da pe sine înapoi cu 24 de ani și s-ar mai naște o dată cu speranța că astfel pântecul ei ar avea o șansă în plus la rodnicie, s-ar fura vieții prezente și s-ar oferi trecutului sau viitorului, nici ea nu știe prea bine, dar s-ar așeza într-un alt context care cu siguranță ar fi mai reușit pentru că nu vede o situație mai neagră decât cea în care se găsește în acest răsărit de soare în care până și cartonul devine respingător pentru că se înmoaie datorită umezelii din atmosferă.
Este toamnă deja, vremea la care copiii merg la școală alături de părinți fericiți. Chiar în acest moment traversează parcul, iar ea, mămica imposibilă, stă privindu-i și gândindu-se că mai bine ar bea oțet într-o zi cu arșiță decât să suporte imaginea aceasta. Senzațiile i se amestecă în minte, vederea i se tulbură, să fie de la foame, oare? Sau totul nu este decât un coșmar și cineva trebuie să vină din moment în moment să o trezească spunându-i că micul dejun e pregătit, așa cum obișnuia să facă mama ei pe vremea când era elevă la școala aceea care între timp se îmbrăcase cu termopane și se colorase în portocaliu? Sau poate că, dintr-o clipă enervantă în alta, ceasul deșteptător trebuie să sune așa cum se întâmpla când avea 16 ani și mergea la școala profesională care o determinase să spere la o carieră promițătoare de croitoreasă în noua fabrică a italienilor, de fapt centrul de atracție al activității comerciale din zonă. Textilele, pe care exersase până când din vârfurile degetelor răsăreau picături de sânge de la înțepăturile acelor, îi amintesc Getuței de căldura de lângă Nicu, seara când el venea acasă mirosind a motoare și se ghemuia la sânii ei, sau de diminețile de duminică, atunci când își permiteau prelungirea dezmierdărilor, chiar dacă soarele pătrundea bine de tot printre elemenții jaluzelelor. Aceleași textile care nu îi mai sunt de nici un folos pe acest frig pătrunzător din parc, și care îi dau frisoane la fiecare adiere de vânt lipită de pielea-i ușor umezită de roua zorilor. Contează enorm și râsetele stridente ale copiilor, un fel de cioburi apăsate ca un ghimpe al destinului peste sufletul și așa ciopârțit al unei femei tot mai aproape de aspectul de carne și oase dintr-o carmangerie specializată pe vânzările en-gros.
Masă amorfă, lipsită de personalitate, tinzând spre a deveni una cu mediul, de a-și uni conștiința, încă vie, asemenea unei picături aproape de evaporare, cu visul din care a ieșit plângând în urmă cu 25 de ani și de a reveni acolo de unde a plecat. Astfel, ochii se închid, grei, apăsați de plumbul ultimelor zile, contrastând cu prospețimea unui soare zâmbitor și deschis să ofere căldură celor care știu să o primească. E soare, dar frig... Rondele de culori oscilează în fața gândurilor purtate pe brațe și legănate lin de speranțe neîmplinite, dar ardente într-un colț ascuns simțului comun ca un șemineu mascat de un fotoliu ancestral. Sentimente învârtindu-se haotic, amețind-o și dându-i o senzație de zboruri sus-jos cu goluri interne la fiecare schimbare bruscă de sens. Somn și pace îmbinându-se într-un bine regăsit în inima răului...

***

Ce e cu lumina asta atât de puternică? Parcă o mână invizibilă i-ar împinge ace în ochi, cu extremă cruzime, strivindu-i, măcinându-le substanța și formând din întunericul de mai devreme o ceață apoasă în care se scaldă privirea plictisită de prea mult repaus. E o durere indefinibilă, dar care curge fără putere de împotrivire, vine și apasă pe gene precum un curent de aer rece pielea abia scoasă dintr-un bazin fierbinte. În câteva minute, acomodarea se transformă în atenuare, durerea aproape dispare, deși parcă se duce către creștet, în sadismul său nevrând să elibereze un corp și așa chinuit. Ochii vor și pot să vadă acum o cameră în care domină albul, cearșafurile de pe celelalte trei paturi, pereții... halatul asistentei... dar ăsta-i spital! Surprinsă de situație, încearcă să se ridice, dar nu reușește din prima, și chiar când încearcă a doua oară, asistenta, pe la treizeci de ani, părul negru ondulat, zâmbitoare, vine spre Getuța și o roagă să nu facă prea mult efort. Mai aveți nevoie de timp să vă odihniți. Liniștiți-vă! Apoi, amabilă, îi oferă și amănuntele extrem de necesare. Noroc cu domnul acela cu barbă, altfel cine știe câte zile stăteați acolo și ce se mai întâmpla cu dumneavoastră? Slavă Domnului!... V-au fost injectate vitamine și sper ca în scurt timp să prindeți puteri. Getuța ar vrea să îi mulțumească pentru grijă, dar parcă ar visa, încercând să deschidă buzele simte un lacăt care se opune, ca și cum cineva ar fi așezat chiar în fața lor o barieră pentru a permite tăcerii să treacă. Nu avea decât să aștepte pentru semnalul luminos potrivit, ca orice mașină cuminte care urmărește defilarea trenului.
Într-un târziu reușește atât să vorbească, cât și să se ridice sprijinindu-se în mâini de colțurile din fier ale patului și să privească pe fereastră, de la înălțimea la care se afla, curtea spitalului pe lângă care trecuse de atâtea ori și de care o lega o amintire amară ca fierea. Tot aici venise ultima dată când fusese anunțată că nu poate avea copii. Brusc realizează motivul pentru care se află acolo și situația disperată în care se găsește de ceva vreme. Nicu mi-a zis ca divorțează dacă nu poate avea copii cu mine... Off! Un gol în stomac o obligă să se așeze la loc, pe pat, și să se lase cuprinsă de gânduri rele. El știe că sunt gravidă, deci dacă mă duc acasă cu un bebe și-i spun că-i al meu, trebuie să mă creadă... Disperare, mamă imposibilă e numele tău!
Cu timpul, puterile revin, pentru că greutățile sunt un lucru străin de ea și, în câteva ore se simte chiar bine, mai ales după ce îi este adusă masa de seară, o farfurie de macaroane și o cană de ceai de tei. Acum, cu puteri fizice depline, se poate concentra și pe ce are de făcut mai departe. Medicii nu reușiseră să o identifice, pentru că, precaută, își lăsase acasă toate actele, iar când au întrebat-o dacă are vreun cunoscut care ar putea să vină la spital să o vadă, le-a răspuns că dis-de-dimineață ar vrea să plece acasă. Unde acasă?, au fost ei foarte curioși să afle, mai ales unul bondoc, cu nasul roșu de parcă și-l ținuse afară să înghețe. Acasă, le spuse lăsându-i să creadă că, deși fizic se întremase destul de bine, încă mai suferea în privința capacităților mintale și, de aceea, o lăsară în pace să își vadă de ale ei.
Salonul nu este mare, ba chiar prea aglomerat datorită celor patru paturi care nu permit circulația printre ele a mai mult de o singură persoană. Toate paturile sunt ocupate cu bătrâni, așa cum se simte și Getuța, bătrână și stearpă, handicapată. Dar totul se va sfârși la noapte, când are de gând să zboare deasupra acestui cuib de cuci, dar nu singură, de aceea vrea acum să doarmă din nou. Noaptea ca fi cel mai bun prieten al meu, se gândește, dimineață voi fi alta, voi fi în sfârșit mămică. Totul e atât de simplu, nu trebuie decât să se trezească, să își ia hainele din cuierul așezat după ușă, să găsească salonul unde sunt ținuți copiii abandonați și să urmărească momentul în care sora de gardă are să plece câteva secunde din fața intrării. Sigur, îi va fi greu să nu trezească bebelușul, dar e convinsă că unul dintre ei, cel care îi va indica inima să îl ridice, este de fapt menit să fie al ei și, în felul acesta, Dumnezeu o va ajuta.

***

Mama, hai că acum ajungem acasă!... Da, mămico, acum... DrăguÈ›u΄ mamei! Era al ei, trup, carne din idealul ei, plămădit în atâtea vise È™i dorit atât de mult încât devenise realitate. Avea un copil, căsnicia ei era salvată, soÈ›ul avea să o iubească la fel ca înainte, viaÈ›a își putea relua cursul normal, ba chiar abia atunci începea viaÈ›a adevărată. Și nu o să mai muncească la acea dugheană nenorocită, pentru că îngeraÈ™ul din braÈ›e nu merită să simtă în hainele ei mirosul de alcool, va trebui să își găsească un serviciu mai bun, o servitoare pe undeva, sau baby-sitter, aÈ™a ar putea avea grijă È™i de băieÈ›elul ei, dar totul, bineînÈ›eles, numai când îngeraÈ™ul avea să mai crească puÈ›in.
Un copil? Așa de repede? Unde ai umblat atâta vreme? Ne-am făcut atâtea griji... Te-am căutat peste tot... Vocea lui Nicu acoperi plânsetul micuțului care, la primele zgomote, începu să dea semne de supărare și să protesteze așa cum știa el mai bine. Am născut... Nu te bucuri?, reuși să mai spună până când socrii, auzind voci la ușă, ieșiră să vadă minunea. Incredibil, dar adevărat, familia lor era mai mare cu un membru. Bine, dar cum e posibil să naști așa dintr-o dată?, rămase în aer întrebarea lui Nicu, pe care evenimentul îl luă prin surprindere și nu avu timp să se dezmeticească. Să își facă probleme pentru ce se întâmplase între timp, sau să ia totul de-a gata și să se bucure că avea ce își dorise atât de mult? Un copil... În sfârșit se simțea împlinit.
Avea să nu mai fie ținta ironiilor colegilor de atelier care îl luau în râs când mai stăteau de vorbă la câte o bere în pauze. Bă, ce nevastă ai și tu! N-ai fost în stare să-ți iei una mai bună?, spunea unul. De ce nu o lași ca să-ți iei alta?, întăreau ceilalți. Îi ajunseră toate necazurile acestea pentru a-și mai pune întrebări despre cum trebuie să reacționeze și se hotărî să ia totul așa cum e, ba chiar să se mândrească pentru noua situație din familia sa, ceea ce și făcu zilele următoare, fiind nevoit, printre altele, să-i cinstească pe cei care cârtiseră despre soția sa.
Totul era armonie și munca sa căpătase un alt sens, știa că robotea pentru micuțul care îl aștepta acasă și care îi zâmbea dulce atunci când apropia de el mâna încă îmbibată de vaselină și motorină. Cred c-o să fie tot mecanic într-o zi, vezi cum îi place?, îi spunea Getuței care își dedica timpul îngrijirii îngerașului ce le luminase casa și dădea alt gust dimineților care îl prindeau pe Nicu tot mai obosit din cauza somnului întrerupt de copilașul care întotdeauna vroia câte ceva. E bine că e așa, înseamnă că și când o fi mare o avea energie, o să fie un bărbat adevărat, încerca ea să-l îmbuneze și să-i arate și părțile bune ale comportamentului zbuciumat al copilului. Numai că Nicu nu mai avea nevoie de nici un suport moral, oboseala se estompa brusc atunci când își lua în brațe odrasla și îi simțea bătăile inimii. Mângâindu-i fața, mânuțele lui grăsuțe, mereu calde și moi, îl înmuiau instantaneu. Nici cafea nu îi mai trebuia, doar câte un pupic de la cei care îi schimbaseră viața, soția și copilașul...

***

Pe amândoi poliția i-a ridicat la câteva ore după ce plecase la muncă... Fusese ultima dată când îl văzuse pe îngeraș, copilul lui era de fapt al altuia și, dintre șurubelnițe și unsori, a fost dus alături de cea în care avusese încredere oarbă. Cum ai putut s-o crezi, prostule? Copilul nu semăna deloc cu tine!... Sărise brusc în prăpastia deznădejdii și stătea înmărmurit în spatele unor gratii, privind în gol, aiurea, către o iluzie pierdută, viața lui... Reacția la adresa celei care fusese mamă pentru o scurtă perioadă de timp, chiar și în conștiința lui, oricât de violentă ar fi devenit nu ar fi rezolvat nimic. Se simțea păcălit, nu atât de ea, cât de destin, părea bătaia de joc a unui regizor care, într-o scenă cu băieți buni și răi, îl distribuise în rolul celui care pătimește din partea tuturor. Prostul satului, ăsta sunt eu?, se întreba privind-o pe Getuța care, plecată cu gândurile departe, cu bilet numai pentru dus, își clătina capul și ținea gura deschisă fără să priceapă unde se afla și de ce. Începuse să fie așa atunci când polițistul ce sunase la ușa apartamentului nu a așteptat să fie poftit în casă ci, întrebând-o dacă o cheamă Georgeta Damian, o apucă de mână și o plimbă prin camere până dădu de copilaș. În timp ce ajutorul său încerca să îi potolească pe socri, polițistul, alături de o Getuța tremurândă și de un îngeraș care plângea întruna, cobora deja scările către mașina ce avea să îi ducă pe toți la secție și, mai apoi, fiecare pe câte un drum, polițistul cu paharul de cafea fierbinte la volanul noului său Logan, fosta mămică ghemuită într-un colț de celulă, iar copilașul din nou în pătuțul său de la spital.

***

Dintr-o celulă alăturată, privind către cei doi tineri-bătrâni, un bărbos prea bine îmbrăcat pentru a crede că este arestat își duse mâna prin păr a frământare, după care își sprijini bărbia în palmă. Voi sunteți copiii, dragii mei, spuse cu o voce întărită de pereții goi. Voi sunteți copiii... Întăriți-vă unul pe altul și îngrijiți-vă pentru ziua de mâine, bucurați-vă în Domnul, și măriți prin laudele voastre sfințenia Lui! Luă o pauză scurtă, cât pentru a se ridica și apropia de gratii, după care continuă: Aruncați toată îngrijorarea voastră asupra Lui, fiindcă Lui îi pasă de voi! Și nu uitați: sunteți copiii Lui, iar Tatăl vostru e mereu cu voi. Chemați-l!
Atât mai avu timp să spună până la sosirea gardianului care, dând drumul lacătului de la celula sa, îi spuse: Domnule, ați fost eliberat!


- SFÂRȘIT -